Cururi fierbinţi(C.B.)

Nu cred că acest cuvânt(cururi)va supăra puţinii mei cititori. Pe aceia deosebit de pudici îi va supăra dar nu-i bai, le trece. 
  
Cururi fierbinţi e o poezie a stimabilului Charles Bukowski pe care nu prea-l respectam ca prozator dar uite că mi-a dovedit că scrie bine poezie. Et voila :
 
 
e vineri noaptea şi-n noaptea asta
fetele mexicane care-au
ieşit la carnavalul catolicilor
arată aşa într-un fel
special
bărbaţii lor o freacă prin baruri
şi mexicanele sunt tinere
cu nasuri acviline şi ochi sălbatici
cururi fierbinţi în blugi strâmţi
proprietate inalienabilă a unor bărbaţi
care s-au plictisit de ele

Cam da. Cuvintele multe sunt de prisos. Ca şi cele puţine, de altfel. În universul acesta, şi nu într-altul, paralel, e fucking friday şi la tine, bine că s-a terminat săptămâna de lucru, îţi spui şi te uiţi lung la aceste versuri, parcă fără să-ţi vină să crezi că asta e realitatea pe care nu vrei s-o recunoşti. Poate Bucowski ăsta nu e aşa de superficial, nu scrie doar porno. Şi ca o paranteză, îmi aduc aminte de un moment în Carrefour, stau şi mă uit lung la o antologie în limba engleză dar pe care eu o am deja şi lângă mine un domn ia o carte la întâmplare(cred că de  Llosa) şi o răsfoieşte plictisit, lui nu-i trebuie cărţi din astea şi oftează lung când dă de un pasaj erotic, întrebând retoric sau poate pe mine cum naiba să scrii aşa ceva sau să citeşti aşa ceva? Hai, mă, nu citi, da? Că ipocrizia e la putere şi texte cu conţinut explicit nu înseamnă neapărat literatură dar tot înseamnă că nu te-a adus o barză pe lume şi te-a lăsat să cazi undeva în cap sau că tu cu soţia doar vă trimiteţi bezele, no sex at all. Am închis paranteza.

tinerele mexicane îşi plimbă copiii
dar privirile lor sălbatice sunt triste
îşi amintesc alte nopţi
nopţi în care bărbaţii lor chipeşi
deloc chipeşi acum
le şopteau vorbe frumoase
vorbe din cele de care n-o să mai audă
nicicând.
le văd în lumina lunii şi-n luminile carnavalului
şi nici eu nu le spun nimic
le plâng în tăcere  

   

Nu vizualiza imaginea asta. N-o să te ajute nicicum. Nu face proiecţii. Nici ele nu te ajută. Nu trăi trecutul, ca orice moment care nu înseamnă acum, nu mai există. Nu te agăţa de emoţia din spatele acestor cuvinte, nu le traduce prin experienţe personale.
 
 

fetele observă că le urmăresc -
ţapul ăla bătrân se holbează la noi
ne priveşte în ochi
îşi zâmbesc îşi dau coate râd şi
măresc pasul -
mă opresc în faţa unui automat
bag o fisă la numărul unşpe
şi câştig o prăjitură de ciocolată
cu treişpe bombonele deasupra.
o afacere bună pentru un fast catolic

admirator  al de
mult nefolositelor
tinere şi fierbinţi
triste cururi mexicane

Cred că era şi un punct aici dar eu nu l-am găsit. Poate tocmai asta se şi urmărea. Căci desigur că totul este relativ şi oricum ai citi, o poveste are două feţe. Adevărul meu, adevărul tău. Iar durere există de ambele părţi. Depinde cum alegi să priveşti. Poate că nu totul este sex ci totul este alegere. Să alegi gândul, să alegi acţiunea. Adevărul este că viaţa nu are funcţie de "undo" sau de "anulaţi".                                

4 cărţi şi jumătate(2)

Vorbeam aici(tot singură, după cum se pare) despre cărţile citite de curând, printre care Adulter de Paulo Coelho şi Înainte să te cunosc de Jojo Moyes. 
   

 Nu e prima data când citesc ceva de Paulo Coelho şi ştiu că sunt mulţi oameni instruiţi, de valoare şi educaţi până-n măduva oaselor care fug de literatura scriitorului brazilian, considerând că scrie literatură pentru blonde. Asta-mi aduce aminte de un banc foarte scurt: "De ce sunt bancurile pentru blonde atât de scurte? Ca să le înţeleagă şi bărbaţii!" Alchimistul(1988) a fost tradusă în 67 de limbi aducându-i scriitorului un record Guiness. Poate e vorba despre mesajele universale trasmise de cărţile sale, despre uşurinţa cu care sunt citite, despre identificarea cu personajele, evenimentele. În fond şi la noi se citeşte Fluturi(Irina Binder) şi chiar nu înţeleg de ce. Chestiune de gusturi.  

Revenind la Adulter, e o carte scrisă în acelaşi stil ca şi celelalte cărţi ale sciitorului. Puţină istorie a oraşului în care se petrece acţiunea, puţină boare lirică, să înţelegem mai bine...drama personajului feminin. Linda, reporter parcă,  soţie şi mamă a doi copii, cu o situaţie financiară bună, încă tânără, se trezeşte într-o dimineaţă cu gânduri sumbre, legate de viaţa ei. O viaţă de basm, de altfel. Ceva îi lipseşte oricât s-ar amăgi că nu este aşa. Dar câţi nu trăim aşa? Amăgindu-ne că ducem vieţile perfecte, postând fotografii cu zâmbete largi, în locuri exotice sau nu, spontane, reale. Iar în spatele lor, hăul. Nu-i nimic însă. Avem timp să fim autentici, dacă ne-o dorim. Linda se îndrăgosteşte de un fost coleg de şcoală şi în relaţia cu acesta, ascunsă de ochii lumii, ajunge să se descopere, ajunge la ea, se regăseşte şi trăieşte fericită cu soţul ei. Până la adânci bătrâneţi. Sau nu se ştie. Pentru că nu se mai poate carte fără puţin sex, fără niţică sodomizare, fără o rupere de chiloţi, na!, Coelho strecoară şi scene din astea ca să pipereze acţiunea. Plus un zbor deasupra pământului. Cu deltaplanul, parcă, n-am reţinut. Sunt cărţi pe care chiar le citesc numai pe diagonală. Trebuie să mă uit şi pe unde merg, mai trec maşini, biciclişti etc. Acest zbor o readuce pe Linda cu picioarele pe pământ.      

  

 Cealaltă carte, Înainte să te cunosc, nu-mi spunea cine ştie ce. O tot vedeam promovată  şi credeam că e o carte de dragoste pentru adolescenţi, cu rupturi şi trăiri specifice vârstei, când ai tot timpul şi ocaziile să iubeşti şi să te răzgândeşti. Vândută în peste 6 milioane de exemplare, cartea lui Jojo Moyes este o poveste de dragoste atipică, între o fată aşa şi aşa şi un bărbat de succes, care, în urma unui teribil accident, este imobilizat în scaunul cu rotile, fără posibilitatea revenirii. Deşi din lumi diferite şi caractere diferite, între Louisa şi Will se înfiripa o frumoasă poveste de dragoste, în aproximativ şase luni, cât timp Louisa este angajată să aibă grijă de Will. După aceste şase luni, Will ia o decizie pe care familia lui, ajutată de fată, ar vrea s-o schimbe.  Situaţiile din carte, familia Louisei, familia lui Will şi vieţile lor par atât de reale, mai ales că vocea naratorului se schimbă mereu, de la vocea protagonistei, la a mamei lui Will, a asistentului medical al acestuia, la sora Louisei sau iubitul acesteia, încât ai impresia că trăieşti acolo, cu ei şi tot speri la un final fericit. Că doar de asta sunt cărţile. Te pui în pielea fetei: tu ce-ai face dacă ai trăi asta? Să fii îndrăgostit, să iubeşti fără nicio şansă? Cred că oricât ar fi de greu trebuie să respecţi opţiunea celui iubit. Atunci ştii că e dragoste. Şi când te schimbă într-o variantă mai bună. Cel iubit va rămâne mereu în sufletul celui care iubeşte. Finalul îţi va frânge inima aşa că n-o citi dacă ai aşteptări mari. 

                                                                            

 O să revin cândva şi la cartea Anei Barton.  

Duminică plăcută şi zi onomastică fericită tuturor Ionilor!

4 cărţi şi jumătate

Pentru că cititul e mult mai interesant decât blamata(de către unii) muncă de merchandiser şi, mai ales, fiindcă sunt în concediu sau tocmai de aceea, mi-am băgat ochii-n nişte cărţi, patru la număr. Bine, 4 şi jumătate, aceea citită pe jumătate îmi place atât de mult că nu îndrăznesc s-o citesc pe toată în ritmul obişnuit. 
 
 Să trec la povestirea lor. 
   

Moş Crăciun a fost bun şi anul acesta cu mine şi mi-a îmbogăţit biblioteca cu "Orbi", cartea Petronelei Rotar şi cu "Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni" a Ioanei Chicet-Macoveiciuc. 
  

Întrucât recenziile citite îmi cam sugerau despre ce-ar fi Orbi şi nu voiam să mă  afund în nişte dileme tocmai de Crăciun, am început cu romanul Ioanei. Deşi îi citesc blogul de mulţi ani şi cărţile ei mi-au trecut prin mână când le-am făcut cadou, nu citisem încă nicio carte de-a ei. "Ziua..." este o lectură uşoară, în care se poate regăsi oricine care a iubit vreodată nu cu intermitenţe, ci...în lipsă. În lipsa persoanei iubite care nu se lasă iubită dar pentru care dorul creşte exponenţial. Şi poate cu cât încerci mai mult să nu iubeşti atunci când iubeşti, te afunzi şi mai mult în iubire şi nimic nu mai e la fel şi restul vieţii îl trăieşti pe jumătate. O poveste de dragoste cum sigur am trăit toţi măcar o dată-n viaţă, care te face să visezi cu ochii deschişi şi să verşi câteva lacrimi. Pe la jumătatea cărţii am renunţat la ea şi am deschis "Orbi". Era a treia zi de Crăciun, mergeam deja la lucru, niciun pericol de dileme, singură atitudine potrivită era a mercantizării produselor. Vis de iarnă, nu alta.
 
Orbi e o carte pentru femeile care iubesc. Dar care iubesc prea mult. Şi chiar Alexa, protagonista oarbă(de iubire din asta, prea multă, de parcă iubirea ar fi multă sau puţină) în încercarea să de-a se vindeca de atâta iubire citeşte "Femei care iubesc prea mult" de Robin Norwood. Orbi e pentru femeia care nu ştie să iubească fiindcă n-a avut de la cine să înveţe ce este iubirea, e pentru femeia dependentă de ceea ce crede că este iubire şi face tot ce poate pentru a avea iubirea asta trunchiată. Chiar dacă e doar trunchi de copac, nu e tot copacul, cu rădăcini, cu frunze, cu fructe, cu umbră, cu tendinţa de-a se înălţa spre cer. Alexa, căsătorită cu un bărbat alcoolic, gelos şi posesiv, care-i caută în email-uri şi în mesaje şi în gura căruia "iubito" sună la fel de rău precum "curvo" cum o gratulează el de numeroase ori, se decide să-l părăsească, să-l dea afară din casă. Din minte, din gânduri. Din iubirea care n-a fost iubire ci doar o formă de-a uita de Andrei, tot un bărbat indisponibil. Paralel merge la terapeut pentru a se înţelege mai bine, pentru a termina cu întunericul din mintea ei. Căci îşi dă seama că alegând doar bărbaţi indisponibili, se minte singură, căutând să recreeze instinctiv un cadru de iubire care nu i-a fost disponibil când a fost mică. Orbirea nu e doar a ei, e şi a soţului, a lui Călin dar fiecare trebuie să fie responsabil pentru el. Să aleagă să nu mai fie orb. Să aleagă să se iubească şi să se accepte în pofida etichetelor puse în mica copilărie, să aleagă să lase bagajul de furii, temeri, neputinţe şi neiubiri în urmă, să şi le asume dar să nu le poarte, să nu-l definească ca om. Să alegem, să ne asumăm, să fim, să ne iubim. Să nu mai fim orbi. Terapeuta îi spune la un moment dat Alexei : "Cei mai mulţi oameni nu pot admite că nu sunt bine, Şi atunci se mint. Toţi oamenii se mint, Alexa. Ne minţim în fiecare zi de nenumărate ori ca să ne justificăm şi cele mai mici alegeri.(...) Şi fiecare justificare e o minciună pe care ne-o spunem ca să putem trăi cu  noi, căci astfel traiul în mintea noastră ar fi insuportabil. Iar pentru cei mai mulţi oameni, astea devin adevărurile după care îşi ghidează întreaga viaţă". 
  

Am lăsat Orbi la jumătate şi m-am întors la cartea Ioanei. La timp s-o prind pe Oana, eroina zilei fără iubire, salvându-se prin căsătoria cu un bărbat numai bun de pus pe rană şi cu care are doi copii. Dar trăieşte în continuare incompletă cu gândul mereu la Andrei, nevindecată total. Nu ştie de ce-a părăsit-o, dacă mai trăieşte, ce face şi, mai ales, dacă a iubit-o. Uneori, atâta nevoie avem de confirmări de la unii oameni că nici nu-i vedem pe cei de lângă noi, căutându-i pe cei care se potrivesc sau s-au potrivit cel mai bine standardelor noastre. Deşi prudenţa îndeamnă la altceva, deşi timpul nu stă în loc să trăim la infinit în aceeaşi buclă. Apoi se produce un dezechilibru, Oana îşi dă seama cât de importanţi sunt copiii pentru ea dar şi soţul. În urma finalului la care nu mai e nimeni fizic la capătul celălalt al iubirii, Oana află că Andrei a iubit-o. A iubit-o. Se închide cercul. 
   

Am revenit, în a patra zi după Crăciun, la cartea Petronelei. Alexa nu se salvează intrând într-o altă relaţie, nevindecată în întregime, ci orientându-se spre sine, spre întâlnirea cu ea. Spre iubirea ei cu adevărat. Ştie şi înţelege că e "timp suficient şi pentru ea. Făcuse tot ce ştiuse mai bine, ce putuse, în condiţiile date. Ca toată lumea, de altfel. Acum a început să ştie, să se ştie, chiar dacă încă bîjbîie în bezna pivniţei, printre exuvii." Iubirea de sine creşte, copacul nu mai e doar trunchi, ci un întreg care dă iubire şi oxigen, care trăieşte, nu doar rezistă şi supravieţuieşte. 
 
 Pe repede înainte, la recomandarea Cărţii de la ora 5, am citit "Înainte să te cunosc" de Jojo Moyes şi "Adulter" de Paulo Coelho. Aceasta din urmă pe diagonală. Pierdere de timp. Şi amândouă citite pe telefon. Jumătatea de carte la care o să revin cu drag după ce-o termin este Pervazul lui Dumnezeu 75.  

                                                    

Ce-a fost și ce n-a fost 2017

Anul pe picior de plecare, 2017, a fost un an al echilibrului. Precar. Al cunoașterilor și al necunoașterilor(de sine). Al pendulărilor între acestea două. Anul în care m-am apropiat cel mai mult de princess, poate și fiindcă se exprimă tot mai bine, mai clar. Iar eu am fost tot mai dispusă s-o aud, s-o ascult cu totul căci până acum(așa mi s-a părut) am fost concentrată exclusiv să fie sănătoasă, să aibă de toate și apoi mi-am dat seama că ea are nevoie mai mult ca orice să fiu lângă ea total, să ne conectăm la toate nivelele astfel încât să știe că sunt prezentă pentru ea chiar și când e la grădiniță iar eu la lucru. Departe(una de alta) dar împreună. Și poate de asta și postările legate de ea au avut cele mai multe citiri. Pentru că acolo am fost eu total și cei mai mulți s-au regăsit în povestea noastră de dragoste.
 
 A fost un an al întrebărilor. La multe n-am vrut să răspund. Ca și cum n-aș fi înțeles întrebarea. Am mai vrut s-o aud o dată și apoi am dat un răspuns total diferit. Căci adevăratele răspunsuri stau îngrămădite, amenințând să vină tăvălug peste mine. Dar nu. Le țin bine încuiate cu cheia. Apropo de chei, de două ori am aruncat cheile în dulapul de la lucru anul acesta și apoi am închis. Am fost nevoită să schimb iar sistemul de închidere. Nu înseamnă nimic întâmplarea. Doar că am fost cu capul în nori. Dar poate că sunt întâmplări în viața fiecăruia dintre noi, care, prin repetiție, ar trebui să ne învețe o lecție, poate că ar trebui să vedem ce am  închis cu cheia în dulap și vrem să rămână acolo. Scheletul acela din dulap. Sau putem să-l ignorăm.

N-a fost 2017  un an în care să reușesc să evit persoanele superficiale, misogine, vulgare, răuvoitoare, degrabă inventatoare de idile. M-am prefăcut că nu aud, că nu-i înțeleg, că nu-i văd pe acești oameni. Până când mi-am dat seama că important este răspunsul meu la ceea ce transmit ei. Modul în care mă afectează. Gândurile mele legate de ceea ce verbalizează. Dar dacă nu se pliază pe sistemul meu de valori nu înseamnă decât un singur lucru: sisteme de valori diferite. Desigur, o să-i ocolesc cât se poate de mult indiferent că la un moment dat mi s-a părut că ar avea o poveste interesantă de spus. Povestea lor, scenariul lor.
 

În 2017 am reușit să citesc mai mult ca-n anii precedenți, mai ales spre sfârșit de an. Legat de literatură, marea mea pasiune, mi s-a întipărit asta în minte: Păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine a spus-o dar ce contează? Apoi am mai citit că unii oameni caută în cărți să uite iar alții să(se) găsească. M-am tot gândit : ce vreau eu să uit? Într-o zi nu m-am recunoscut, am trecut prin fața unui panou lucios și eram eu acolo, fără să-mi dau seama și m-am uitat lung încercând să-mi aduc aminte de unde o știu eu pe fata asta. Mi s-a mai întâmplat de două ori în viață ceva asemănător. Am trecut pe lângă două prietene bune și cu ochii-n ochii lor, nu le-am recunoscut. Asta după ani de stat împreună, de mâncat din aceeași farfurie, de împărțit aceeași bancă. Dar nu ele se schimbaseră, ci eu. Și atunci mai sar o dată din mine, sperând să nu mă mai găsească cuvintele, amintirile. Să trag cortina iar atunci când se va ridica, să se joace teatrul altora. Iar noi să ne trăim viața autentic dar departe. Să ne regăsim în vreo carte. Fericiți până la adânci bătrâneți.   

  

În 2017, într-o zi de octombrie, la supărare din aia balcanică, latină și cu ceva din dârzenia dacilor, i-am spus Andreuței că-mi vine să plec în lume.

 

 Răspunsul ei simplu m-a readus cu picioarele pe pământ:

 
 -Fără mine?                                        

Să aveți un an 2018 magic, plin de iubire( mai ales de sine fiindcă de la ea pleacă toate), cu împliniri, cu bucurii, zâmbete si recunoștință!

 
  

Un băiat numit Crăciun

Nici că puteam să citesc carte mai frumoasă acum, înainte de Crăciun. Scrisă de Matt Haig,  născut în 1975, în Marea Britanie, se citește rapid, cu sufletul la gură. Numai și numai dacă mai ai ceva de copil în tine, dacă mai crezi în puterea basmelor și în posibilitatea îndeplinirii viselor. I-am povestit deja Andreuței din ea, sper s-o citească și ea cât de curând. Am încercat să-i mai spun cuiva despre magia acestei cărți și mi-a spus : 

-Cine mai crede în basme? 

-Eu mai cred. 

Cartea începe așa : Imposibil.

                                O veche înjurătură din limba elfă.

Nu uitați partea asta cu descrierea imposibilului. 

Din primele pagini aflăm despre un băiețel numit Nikolas, fiul unui tăietor de lemne, Joel. Nikolas este un copil fericit. Sau care crede în fericire căci "uneori să fii fericit e o treabă destul de complicată". Nikolas n-a primit în toată viața lui decât două cadouri: o sanie de lemn și o păpușă cioplită dintr-un nap și avea o viață grea dar se descurcă așa cum numai copiii știu s-o facă. Fiindcă ei știu să trăiască prezentul așa cum adulții nu mai știu s-o facă. 

Mama lui Nikolas a murit așa că Joel îl crește singur pe cel mic, făcând tot posibilul să-i fie bine și când i se oferă posibilitatea de-a pleca să caute satul elfilor, cu încă șase bărbați, cu promisiunea de-a primi mulți bani dacă vor aduce dovezi că elfii există, nu ezită să-l lase pe Nikolas cu oribila lui soră, spunându-i că se va întoarce. 

Nikolas este obligat de mătușa să doarmă afară și într-o zi, aceasta îi răpește singura bucurie pe care o mai avea, făcându-i ciorbă din păpușa de nap și, nespunându-i ce este, îl obligă s-o mănânce. 

De aici încep aventurile lui Nikolas căci pleacă de acasă spre Polul Nord, să-și găsească tatăl și elfii, străduindu-se din greu să creadă și-n una, și-n alta. Cu el merge și Miika, șoricelul din casă, veșnic amușinând după brânză. Ca într-o poveste, Nikolas călătorește zile și nopți de-a rândul, mâncând ciuperci și fructe de pădure, bând apă rece, proaspătă și cântând cântece de Crăciun deși nu erau deloc în preajma Crăciunului. Într-un sat întâlnește o bătrână căreia îi spune că-și caută tatăl, pe Joel, cel care poartă o căciulă roșie și se îndrepta spre Polul Nord împreună cu alți șase bărbați. Bătrâna îi spune că cei șapte bărbați au trecut pe acolo dar cei care merg spre Nord nu se întorc niciodată. Tot ca într-o poveste de când eram noi mici, Nikolas vrea să-i dea bătrânei ceva  și îi dă niște fructe de pădure căci nu avea altceva iar această îi da șalul ei călduros, mulțumindu-i că este un băiat bun. 

Când simte că nu mai poate, că a ajuns la capătul puterilor, cu picioarele bășici, Nikolas întâlnește un ren mare și feroce. Un ren care șchiopăta însă pentru că avea o săgeată înfiptă într-un picior. Nikolas îi scoate săgeata din picior și-și face un prieten pe viață. Renul, botezat Blitzen, se oferă să-i ducă el pe Nikolas și pe Miika la Polul Nord. 

"Când urci întruna pe un munte, în cele din urmă ajungi în vârf. Așa stau lucrurile cu munții. Oricât de mari ar fi, întotdeauna există un vârf. Chiar dacă durează toată ziua și apoi toată noaptea, de obicei ajungi acolo dacă te gândești neîncetat la faptul că există un vârf". 

Nikolas și prietenii lui ajung în satul elfilor mai mult morți decât vii și aceștia îi salvează deși noile lor reguli interziceau bunătatea față de oameni, troli sau spiriduși...Nikolas află că tatăl lui nu îi spusese chiar tot adevărul dar făcuse asta doar ca să-i fie lui mai bine și apoi face ceva uimitor tocmai ca Nikolas să nu rămână cu impresia că tatăl lui n-a fost un om bun ci, ca orice părinte, a făcut ceea ce a crezut el mai bine. Încet-încet, rămas cu elfii, Nikolas află că "cea mai ușoară cale să-i faci pe alții fericiți este să fii tu însuți fericit, sau măcar să te porți de parcă ai fi" și devine Moș Crăciun, cel care oferă daruri copiilor, bucurie și speranță.

Iar Spiridușa Adevărului, altă ființă magică întâlnită în satul elfilor, (puțin)îndrăgostită de el, îi spune așa: "unele ființe le admiră pe altele nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ar putea deveni(...)elfii văd în tine ceva special". Acum Nikolas simte "senzația de magie, speranță și bunătate, cea mai plăcută din lume" și că "o imposibilitate este doar o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o". 

                                                        

Țăcăneală de decembrie

Aș vrea să spun că-i înțeleg pe oameni luna asta. Dar nu reușesc să privesc cu ochi îngăduitori toată alergătura după bomboane de pom, șampanie, vinuri, siropuri, sucuri, apă, esențe, jucării, cărți, iaurturi, margarină, mezeluri, bere, brânzeturi, măsline, migdale, caju, soia, uleiuri, faină, zahăr, brazi, tot felul de accesorii, haine, avocado, indispensabili, lapte praf, bluze cu paiete, șosete...După spray-uri cu aromă de brad, da!
-Și să fie cu același ambalaj de anul trecut, dacă se poate! (ce face ambalajul aici?)
-V-aș ajuta bucuroasă dar nu știu despre ce vorbiți, va ajută sigur un angajat al magazinului dacă spuneți că l-ați luat tot de aici!

Nu știu ce-i mână pe oameni să cumpere așa, nebunește. Ca și cum ar fi sfârșitul lumii, nu o sărbătoare a celebrării dragostei. În loc de asta, celebrează frica. Frica de-a rămâne fără mâncare, fără băutură, fără cadouri, fără ceva pe masă în caz că vine cineva neanuntat sau că mănâncă un musafir prea mult, și porțiile celorlalți. O să fie iar pline spitatele. De la atâta lăcomie. Și-a murit și regele. Justiția o ia razna, se dezechilibrează din nou balanța dreptății, zeița e plecată și ea la cumpărături, nu mai e oarbă. E cu ochii larg deschiși, părtinitoare.

E clar o lună grea. După lucru, stau cu o carte în mână, cu gândurile departe. Princess mă întreabă la ce mă gândesc.
-Nu știu ce să mai fac de mâncare!
-Le-ai făcut pe toate, mami?!?
Sper că și eu la 5 ani aveam toate vorbele cu mine pentru că acum, la aproape 38, încă nu le am, nu știu toate cuvintele iar pe cele pe care le știu, le ignor. Sau mi le spun doar mie. Sau una gândesc și alta spun. Sau spun doar nimicuri, ca să nu se cunoască. Nu sunt toți pregătiți să audă adevărurile(mele) și nici nu cred că(mă)ajută.

Sinceritate:
Merg cu princess la plimbare și pe lângă noi trece o doamnă în vârstă, cu fața roșie. Poate de frig, poate o alergie.
-Mama, baba aceea avea fața plină de bube!
-Andreea, e urât să spui așa ceva!
-Domnița aceea avea fața plină de bube!
-Andreuța, nu trebuie să spui cu voce tare tot ce te nedumerește la oameni!
-Atunci o să zic pe furiș!
-Trebuie să spui încet, să aud doar eu și să întrebi dacă ești curioasă sau nelămurită de ceva!
-Mama, uite, îți zic foarteee, foarteee încet: Baba aia avea bube pe față! De ce, mami? E suficient de încet???

Mi-am mai luat o carte, că tot sunt îndrăgostită. De stilul Anei Barton. Țăcăneala asta cu cărțile. Nu-i doar de decembrie, e de multă vreme.

Femeile lui B.

Charles Bukowski, scriitor american(1920-1994) își începe romanul "Femei"(editura Polirom, 2012) cu vorbele protagonistului cărții, Henry Chinasky, alter ego al scriitorului : "Mulți bărbați cumsecade au fost lăsați pe drumuri de o femeie." Bieții bărbați! 

Romanul abundă în scene de sex, care scene, pe alocuri, ar face-o invidioasă  pe E.L.James(autoarea Umbrelor lui Grey). Scuzați-mi comparația, nu dați cu pietre. 

Sunt atâtea femei în viața lui Henry Chinasky încât la un moment dat te întrebi ce văd la el, bătrân, urât, alcoolic, burtos, dependent de pariuri și de diverse artificii care să-i umple golul interior. Probabil și ele încearcă să repare tot felul de relații disfuncționale, culcându-se cu un scriitor care scrie despre femei, despre dragoste. Să obțină răspunsuri. 

Scrisul este pentru Henry un fel de vomă intelectuală, scrie mult după ce bea, scrie mult după ce se desparte de câte o femeie pe care crede că a iubit-o. Cum e Lydia, de care se tot desparte, ea e gata să-l calce cu mașina, se bate cu alte femei pentru așa-zisa dragoste a lui Henry(căci dragostea nu e posesivitate, cum crede ea) și care îi găsește singură scuze, iertându-i legăturile pasagere: "Mereu e din cauza băuturii." 

Când eram gata să abandonez cartea, Lydia îl întreabă pe Henry:

-De ce nu poți să fii politicos cu lumea? 

-De teamă, răspunde el. Și uite așa, m-am uitat cu alți ochi la Henry și-am mai dat o șansă romanului. După Lydia, urmează Dee Dee, apoi Nicole de care spune : "era doar așa, ca să am ceva de făcut." Însă adevărul este altă teamă de-a lui pe care și-o mărturisește dureros : "Având legături cu tinere, speram oare că n-o să îmbătrânesc, că n-o să mă simt bătrân?"

O întâlnește pe Mindy pentru care nu simte absolut nimic, o relație care în termeni juridici ar fi descrisă prin nepotrivire de caracter. Se împacă cu Lydia și pleacă să-și petreacă câteva zile cu ea și surorile ei, cu cortul. Se pierde în pădure iar când într-un final se regăsește cu Lydia, cuprins de panică, îi spune: 

-Sunt mai mult sau mai puțin un căcat ratat, plin de stropi, care n-are nimic de oferit. 

-Dumnezeule, a zis ea, crezi că nu știu asta?

Asadar știu amândoi că relația lor este una bazată pe atașamente  dar continuă în același ritm. 

Alte femei atrase de el din cauza poeziilor pe care le scrie sunt Joanna Dover, Laura(pe care el o numește Katherine), două nemțoaice, Cassie, Debra, Tessie, Sara, Iris, Tanya etc. Face sex cu toate, descrie amănunțit actul sexual, într-un limbaj plastic, deloc metaforic. E de-a dreptul ironic(sau nu?) când sora Lydiei, cu pretenții de scriitoare, îi citește dintr-o carte de-a ei iar el se gândește că ea greșește fatal când presupune că cititorul e la fel de fascinat ca și ea de propria-i viață. Ca să vezi, drăcie! 

Ocazional, între femei, pariuri, alcool și descrierea celor mai simple obiceiuri igienice, Henry se analizează dar știe că nici această analiză nu-i vindecă rănile interioare. Iar întâlnirile cu cititorii le numește "chestii tâmpite, să zbori prin toată țara și să-i sâcâi pe alții cu un pahar în mână."

Asa, ratat, tot își dă seama că "puteai fi considerat sănătos numai dacă trăiai într-un anume fel" iar el voia doar "un spațiu moale, cețos, în care să trăiască și să fie lăsat în pace."

Cu alte cuvinte, spune și el ce-a spus Octavian Paler : "Oamenii trebuie să găsească ceva de făcut în timp ce așteaptă să moară. Presupun că e bine că poți să faci o alegere."  E înțelept. Plin de dependențe dar înțelept. Și are și simțul umorului : "Niciodată nu-mi etalez vulgaritatea. Aștept să se manifeste spontan." Iar de sărbători, că tot suntem in plină nebunie, zice așa : "toată lumea era rătăcită, pe jumătate țicnită, speriată."

Nu rezonez cu Henry poate tocmai fiindcă am și eu dependențele mele. Iar adevărurile proprii sunt mereu greu de suportat, le vedem mai bine și le înțelegem(sau nu) pe ale altora. Bucowski spune că tot romanul este pură ficțiune.

Am achiziționat cartea acum câteva zile, de pe elefant.