Cum raspunzi unei întrebări?

Și nu o întrebare oarecare ci întrebarea aia care ne trece tuturor prin minte de când suntem ocoși proprietari de cont de Facebook: de ce în plm mai scos?

Așa m-a întrebat pe mine, bunăoară, un nene tinerel, bătu-l-ar vina, genul plin de mușchi care-și face selfie la volan. Sărind peste evidentele greșeli gramaticale care mi-au zgâriat retina, o să-i răspund așa, în dulcele glas moldovenesc: Ca să te mieri tu, Zaharie(stai calm, nu ți-am reținut  numele, e o replică din Amintiri din copilărie). Am vrut să-i răspund direct, frumos, civilizat, să nu ne știe nimeni dar și-a dezactivat puțin contul. Totul e și mai bine, o să citească aici de ce. După ce i-am acceptat cererea de prietenie, am primit de la ipochimenul(nu e jignire, să știi!) veșnica întrebare : cf? N-aș fi vrut să-i răspund că uite, una-alta, mă trezesc dimineața devreme, pe la 5, am o vârstă, asta e, mă pregătesc să merg la lucru, nu-mi place chestia dar merg mai departe, îmi fac o cafea, mănânc ceva pe fugă, să nu beau cafeaua pe stomacul gol, mă doare spatele tare-tare, mă doare de ceva vreme dar îl ignor, se trezește fie-mea, o pregătesc de grădiniță, ne târguim cu ce se îmbracă, cu ce se încalță, ce mănâncă, ce nu mănâncă, ce picături îi dau, dacă îi prind părul într-o codiță sau în două, câteodată ne mai și certăm că ar vrea să se rujeze și eu n-o las, eu îmi dau cu puțin parfum, ea se supără și când intru în baie, se dă și ea cu parfum, a crescut și ajunge singură la tot ce vrea. Coborâm scările, sunt multe, să știi, ce părere ai despre treaba asta, mă întreabă princess de ce nu stăm la etajul unu sau doi și-mi trece prin minte să ne mutăm la casă, să nu mai urcăm și coborâm atâtea trepte, există însă și o parte bună, sunt tineri care respiră greu încă de când ajung la etajul trei iar noi după atâția ani de când urcăm aceste trepte, nu mai simțim nicio oboseală și respirăm egal, frumos, liniștit. În general, o duc pe fie-mea în brațe până la grădiniță, mi-e greu uneori dar când își apropie obrăjorii de fața mea și se uită în ochii mei, uit de orice durere de spate. Să-ți mai spun ce fac? Mă gândesc, în ciuda faptului că sunt blondă, că asta înseamnă"cf". Să-ți spun mai departe. Că și tu m-ai  întrebat de mai multe ori. Și nu ți-am răspuns fiindcă bănuiam că o să mă înjuri. Ai făcut-o dar nu mă deranjează, asta spune ceva strict despre tine, nu despre mine. Bănuiesc că atunci când părinții tăi voiau să-ți spună cât însemni pentru ei, ți-o spuneau înjurându-te de una, de alta, de morți, de dumnezei etc. Reiau: o duc la grădiniță, mă despart greu de ea, mă îndrept spre serviciu, străzile sunt praf peste tot și după ploaie și zăpadă, nu mai sunt praf, sunt doar noroi. Mai bate și vântul. Idilic, nu? Hai că știu că e plictisitor. Dar tu mi-ai cerut prietenia, tu m-ai întrebat ce fac. Acum acceptă. Nu-ți place, șterge contul. Te-ai enervat că te-am scos din lista înaintea ta. Am mai scos pe câte cineva din lista de prieteni, am fost și eu scoasă din lista altora. Câteodată doare, știu cum e. Dar întotdeauna mă întreb: ce-am făcut eu să mă scoată omul ăla din lista de prieteni? Uneori îmi răspund, alteori nu. Întotdeauna țin minte că Facebook-ul are fix valoarea pe care i-o dau eu. Întâmplător sau nu, am ajuns la spital zilele astea. În fața mea, în dimineața rece, cu un vânt care aducea stropi de ploaie chiar și în sala aceea sau poate doar mi se părea mie, cu oameni care-și rezolvau problemele la telefon, a murit un om. A murit. Și-a mers pe picioarele lui până la spital. Crezi tu că pentru cineva din lista lui de Facebook conta asta? Știau oare "prietenii" de acolo? Îi durea? Îl puteau ajuta? I-au fost aproape? Știi și tu răspunsul. Facebook-ul e nul ca și etalon al prieteniei. Așa că de ce să te superi pe mine că te-am scos din listă? Să vezi ce m-a durut pe mine când am cerut ajutor și nu l-am primit. Vezi ce plictisitoare sunt? Ce să vorbești cu mine? 

M-a mai întrebat tinerelul asta dacă nu mă uit în oglindă. Ba da, mă uit. Dar ce să fac, tot așa sunt, nu mă schimb. Însă de ce mi-a trimis cerere de prietenie dacă sunt așa de urâtă? Doar ca să mă întrebe ce fac, ce fac, ce fac? Nu mă dau rotundă, că mi-a reproșat și asta. Sunt pe alocuri rotundă. Dar vorba lui frate-meu mai mic, rotundul nu e tot o formă? 

Am vrut să-i urez sărbători frumoase și liniștite dar singurul răspuns de la Facebook a fost : undefined. Cred că are noroc. Ar fi crezut că sunt ironică.

Arta compromisului

Nu sunt o mare admiratoare a literaturii-frescă a societății române de după revoluția din 1989 pentru că prea am trăit acele timpuri. Prea încă simțim cu toții efectele comunismului și ale așa-zisei democrații ulterioare, politicienii de după revoluție au acum acoliți care duc mai departe "lupta"lor. Iar noi, românii de rând, suportăm. Câteodată ne mai ridicăm, mai plănuim o revoluție(de parcă aia ar fi fost a noastră, vax, cei morți au fost doar carne de tun, nimic nou în istoria românilor, nu?), mai #rezistăm. 

"Arta compromisului" de Ileana Vulpescu, roman apărut în 2009, mi-a lăsat, așa , un sentiment de sfârșit de lume. Dar nu mă ține mult. Nu e doar o carte, sunt niște povești atât de reale ale unor oameni care parcă trăiesc lângă noi, poate părinții, poate bunicii. Poate citim despre viața unor rude îndepărtate, foști securiști sau pupincuriști de pe vremea lui Ceaușescu. Toți am avut și din ăștia pe lângă noi. Iar acum pupă în fund actualii politicieni și oameni influenți, de la toate nivelurile clasei sociale. C-așa-i în Românica. Un compromis total.

Îmi seamănă stilul doamnei Ileana Vulpescu, pe alocuri, cu al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, fără umorul și ironia acesteia din urmă. Dar asta e altă discuție. 

Dialogurile personajelor mi  s-au părut, uneori, ușor forțate, simt că oamenii, în realitate, nu și-ar adresa unii altora asemenea întrebări. Însă viața bate uneori toate cărțile din lume. Spune autoarea:  Mintea și sufletul nu merg uneori pe aceeași potecă. Mai spune ceva!

Fara să povestesc efectiv romanul, să nu-i stric din farmec, în caz că cineva ar vrea să-l citească sau să-l dăruiască cu ocazia sărbătorilor care se apropie, o să las aici câteva vorbe meșteșugite, legate de viață, oameni, politică, dragoste, timp, moarte:

Era bine să ai cât mai multă lume la mână, dar, ideal, să nu te aibă nimeni la mână. 

Ce nu vrei să se știe, nu spui nimănui. Nici despre noi nu știm mare lucru. Iar când aflăm e prea târziu.

Sa nu-ți povestești viața, să nu dai sfaturi, să nu te vaiți =asigurarea unei bătrâneți frumoase.

Fiindca omului îi este greu să accepte efectele istoriei ca semn al implacabilei treceri a timpului și a ireversibilității lui.

Ce știm noi despre alții? Doar ce-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. 

Ca la orice ruptură, își asumase amărăciunea proprie și amărăciunea pe care-o lăsa în urmă...

Spunând în acest scop tot felul de lucruri alăturea cu drumul. 

Până să ai un lucru, ți-închipui că o să-ți aducă cine știe ce ce fericire; pe urmă, când e-al tău, devine un obiect de inventar și-atâta tot. 

Numai că eu când am să ruginesc de rugina finală, n-am să mai învii în nicio primăvară.

Izvoarele iubirii îi secară(cred că atunci îmbătrânești, când nu mai iubești și nu mai ești nici curios, nici vesel).

Din înțelepciunea populară:  "Dragostele ăle mici/ Priponite-s de uluci/ Dragostele ăle marii/ Țin la drumuri ca tâlharii".

Politica funcționează potrivit serviciilor secrete: nimeni nu spune nimănui tot ce știe, fiecare-și păstrează măcar un as în mânecă, pentru cazul când cineva ar vrea să-l dea-n gât.

Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.

Pe noi dezbinarea ne va desființa, nu străinii. 

100 de zile de recunoștință

Am preluat ideea celor 100 de zile de recunoștință de la Cristina Oțel într-o perioadă în care mă luptam să văd părțile bune la serviciu. După ce-am citit un articol legat de exercițiul practicării recunoștinței zilnice, am dat de postarea Cristinei, apoi de diverse discursuri la conferințe TEDx, de cărți pe această temă și tot așa. Se înlănțuiau toate, într-o frumoasă coincidență dar eu nu practicam exercițiul. Nu eram pregătită, mă înverșunam să remarc numai răul de la lucru și dintr-una-n alta, nu mai suportam aproape nimic. Îmi mențineam viciul. Viciile.

Până pe 30 iulie. Când am vrut să văd dacă pot să fac asta, să mă aplec doar asupra celor bune din viața mea.  Simțeam că nu va fi ușor. N-a fost. Dar până la urmă e o nebunie să crezi că făcând același lucru în mod repetat vei obține alte rezultate(Albert Einstein a spus-o). Practicam des nerecunoștința deși nu părea, de ce să nu fi schimbat ceva?

Recitind părți din ceea ce a fost practic un fel de jurnal al ultimelor 100 de zile, mi-am dat seama că au fost oameni cărora le-am fost și le sunt recunoscătoare fără să-i fi menționat vreodată. Oameni cu care lucrez, oameni care-mi sunt superiori. Sunt cărți pe care le voi menționa la sfârșitul postării care m-au ajutat foarte mult. Nu mă uit deloc la televizor, sunt recunoscătoare și pentru asta. Am văzut două filme care mi-au plăcut, unul ușurel dar cu replici savuroase(nu cred că trebuie să vedem numai filme psihologice care să ne pună pe gânduri, cred că e necesar să ne facă mai buni, mai veseli dar asta e altă discuție)iar celălalt a fost ultima parte din Pirații din Caraibe. Și de câteva ori am văzut Kung Fu Panda, cam asta e tot ce văd la televizor. 

Rezum ce am scris în agenda celor 100 de zile de recunoștință, agendă care stătea degeaba și astfel devenind folositoare, motiv de recunoștință, de asemenea :

-zilele cu soare, cu mult soare, cu apusuri năucitor de frumoase, cu lună plină, cu soarele prezent pe cer în același timp cu luna dar niciodată aproape, zilele cu valurile marii spărgându-se de mal, îmbrățișându-ne trupurile(am scris asta, pe 16 august: Doamne, cât îmi plac valurile astea uriașe care se sparg de mal și fac ditamai liniștea).

-zilele în care m-am întâlnit cu frații mei, cu sora mea, cu nepotul și cumnații mei, cu cumnatele mele, zilele în care am râs cu lacrimi și am stat împreună de dimineață până seara.

-adevarurile alea crunte care m-au apropiat de mine și mi-au deschis ochii în privința unor oameni, a nejudecării și necondamnării nimănui căci dacă primul meu gând legat de ei era de iubire  sau de bucurie, de recunoștință, de drag sau doar de indiferență, înseamnă că nu eram pierdută de tot în practica nerecunoștinței.

-aprecierea clipei, a momentului prezent, a răbdării pe care i-o tot ceream fetiței mele fără s-o ofer la rândul meu atunci, aprecierea viselor care făceau să pară totul atât de real, atât de posibil deși câteodată există și imposibil, îmbrățișările mării, Andreuței și lui B. în cea mai grea zi de la mare, glumele cu fanteziile.

-recunoștința pentru tot felul de lucruri mărunte: cafeaua, simplă sau cu lapte, cu frișcă sau cu ciocolată, tocănița de mânătărci, omleta mamei, somnul de la prânz, porumbul copt pe jar, napolitanele(acele napolitane!), ziua petrecută cu Bodi, urcatul în pomi, fericirea simplă de-a ajunge în vârful dealului(acel deal!) și mirarea lui princess acolo: Doamne, dar ce departe suntem!, ploaia în ropote pe acoperișul casei.

-relaxarea oferită de literatură, am început din nou să citesc mult, ca în vremurile bune și-am lăsat scrisul fără ca această despărțire să mă lase cu neîmpliniri. Când va fi timpul, voi fi acolo, dacă îmi voi mai dori.

-întâlnirea cu sora mea, timpul magic petrecut cu ea, sentimentul acela de neegalat că simte ca mine, că vorbim aceeași dragoste, că suntem legate pe viață. Aceleași sentimente ca și pentru frații mei. Dacă nici magia asta nu mai e iubire, atunci nu știu ce e iubirea. 

-liniștea oferită de toamnă, de un refuz care s-a dovedit a fi o oportunitate, planificarea vizitei în Grecia, împăcările, bucuriile, durerile pe care le ținem în noi și le dăm o altă formă, un alt conținut, un nou înțeles(Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi, a spus Tudor Arghezi, nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în 1965). 

-vindecări și împăcări venite din faptul că într-o zi am auzit niște cuvinte urâte despre mine dar am ales să le ignor, să ignor. N-am timp de așa ceva.

-motivul primordial de recunoștință: iubirea pentru fetița mea, iubirea ei pentru mine. 

Și multe, multe altele. Au fost zile cu doua-trei motive de recunoștință sau chiar 5. Zile în care a fost greu. Cu un singur motiv. Dar a fost acolo. Am fost acolo. 

Mai practică cineva recunoștința? 😍

Inspirație :  Cristina Oțel, Ioana Chicet-Macoveiciuc(îi sunt recunoscătoare pentru publicarea unor articole pe blogul ei), David Steindl, Andreea, Simona Tache.

Cărți : Puterea prezentului-Eckhart Tolle, Călugărul care si-a vândut Ferrari-ul-Robin Sharma, Până când mă voi vindeca de tine-Corina Ozon, Emoțiile-Osho, Poftă de ciocolată-Care Santos, Pescăruşul Jonathan Livingston - Richard Bach.

Regăsiri de octombrie

A avut şi acest octombrie partea lui de a fost cum n-a mai fost, cu momente şi oameni atât de schimbători, atât de oameni, atât de supuşi timpurilor, nu clipei. Şi n-au căzut toate frunzele, pe Valea Oltului sunt încă păduri verzi, de-un verde care-ţi ia ochii în puzderia de frumuseţi ruginii, arămii, galbene şi roşii. Asta era duminica trecută. Apoi a venit toamna. Iar de două zile a venit iarna. Pe neaşteptate.                   

 A avut octombrie partea lui de comparaţii. Urât obicei acesta, să tot compari vremea, vremurile, de pe un an pe altul. Nu obosim să ne măsurăm forţele, salariile, fericirile, dimensiunile, porţiile de...orice. Punctele de suspensie. Dar nici o comparaţie n-a făcut vreodată fericit pe nimeni. Doar dacă te-ai ridicat şi ai devenit mai bun, mai îngăduitor, mai tolerant, mai atent la ceilalţi, la ce simt, la ce fac ei înşişi pentru a deveni mai buni.


A fost un octombrie în care concentrarea dedicată unui singur proiect a fost înlocuită de altceva.  N-a mai fost concentrare, a fost doar iubire. Căci am simţit că doar asta (mă)salvează. Şi ca să vezi, aşa a şi fost. Nu e uşor să schimbi obiceiuri de ani dar uneori e nevoie de doar 21 de zile să(te)înveţi ceva nou. Nu accidental. Până şi în desenele preferate de acum ale prinţesei, Kung Fu Panda, se spune că nu există accidente şi totul este să crezi, să ai încredere în ceea ce poţi să faci, în ceea ce eşti. Oamenii nu vor înceta să-ţi spună că nu poţi, că nu este posibil, că dacă nu e pe tiparul minţii lor înseamnă că nu există, că nu se poate face.Tu mergi pe drumul tău. 

A fost un octombrie în care vorba asta "ceea ce condamni, vei deveni" mi-a revenit cumva obsesiv în minte. Tot observându-i pe ceilalţi condamnând şi devenind la rândul lor chiar asta, mi-am dat seama că am făcut la fel, condamnându-i...condamnând. Când mult mai simlu ar fi să nu ţii lumânarea nimănui. Dacă tot te lauzi că n-o ţii. Dar asta e altă discuţie.

A fost un octombrie al regăsirilor, al iubirilor de poveste. Cu a fost odată. Ca niciodată.

Despre dragoste

Cât s-o mai fi vorbit de dragoste până acum!  Dragostea, sub toate formele ei. Dragostea aia mare, care te înalţă şi care ridică munţii din loc. Exact ca şi credinţa.

 Astăzi vorbesc despre dragostea pentru copilul meu. Iar. Căci nu mă mai satur, din nou, să mă pierd în strălucirea şi magia ochilor ei. Nici ea nu se mai satură s-o ţin în braţe. Chiar mi-am făcut griji, de ce tot vrea în braţe de atâtea ori? Atât de mult am ţinut-o în braţe de când am născut-o încât la 4 ani încă mergea mai tot timpul cuibărită în sufletul meu. Nu-mi părea rău dar mă mai durea spatele, deh! Om şi eu, ca toţi oamenii. Iar ea creşte tot mai mult, tot mai repede. Şi eu preocupată să fiu mamă bună, nu perfectă, dar bună. Dar a venit o zi grozavă în acest octombrie, după o discuţie cu cineva care mi-a zis că va veni şi vremea când o să mă relaxez, când n-o s-o mai cocoloşesc atât de tare. O zi grozavă pentru că de abia atunci am început să mă relaxez tocmai fiindcă e ea fetiţa mea, tocmai fiindcă dragostea ei e constantă şi-mi dă puteri, fiindcă atunci când ne îmbrăţişăm de rămas bun la grădiniţă şi-mi spune că o să-i fie dor de mine ştiu cu siguranţă că există bine, dragoste şi frumos.

 Ştiu care e ţara în care trăim. Nu mă uit la ştiri, nu deschid televizorul decât să mă uit cu princess la Pisicile aristocrate sau Kung Fu Panda. Ştiu care e lumea în care trăim. Ştiu că există rău, mult rău, indiferent dacă deschid sau nu televizorul. Ştiu că deţinuţi sunt eliberaţi din închisori că urmare a ultimelor legi şi ei recidivează, ştiu că multe femei abuzate au ales să-şi spună ofurile în vederea catharsis-ului, am auzit că adolescente de clasa a noua au mimat sexul oral ca probă la Balul Bobocilor, probabil doar o glumă foarte prost regizată, uitând(dacă au ştiut vreodată) că sexul se practică în intimitate, doar în intimitate, ştiu adevăruri care par minciuni şi ştiu minciuni care par adevărul(depinde din ce perspectivă priveşti, dacă o ai). E o lume nebună, nebună de tot. Dar peste toate astea am dragostea copilului meu, singura necondiţionată. Şi sunt lângă ea, să crească mare şi să-şi împlinească visele, să creadă în ea şi că visele se împlinesc indiferent ce oameni va întâlni şi îi vor spune să renunţe la ele.


Tot încerc să termin şi această postare între zecile de îmbrăţişări şi dansuri, între şniţelele la care m-a ajutat şi ea cu atâta pasiune pentru ca să mă întrebe pe cel mai suav ton cu putinţă:

-Mama, ce înseamnă imobilizat?

-Uite, dacă eu îl strâng tare pe Mickey Mouse şi el nu se mai poate mişca, înseamnă că l-am imobilizat!

-Mama...hello, e pluş! Nu se poate mişca!


Fie-mea. Dragoste.                 

Aşa ne-a desenat ea. Semănăm puţin, nu?

Creveţi cu dragoste

Nu mă bate gândul de-a fi food blogger-iţă. Doar îmi place din când în când să încerc câte ceva ce n-am mai încercat. Dacă tot mergem o dată pe an în locuri în care n-am mai fost, încercăm şi feluri noi de mâncare, nu? Până şi princess mănâncă kiwi deşi nu se atingea de el până acum. 

Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A  mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită.  Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu?  Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta  pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.

Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot. 

Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi.     Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.                

                    

Respect

Sunt Adriana. Sunt merchandiser. Pentru că meseria asta nu există în nomenclatorul CAEN de meserii, înseamnă că sunt lucrător comercial. Departe de mine gândul să-mi fie ruşine cu ceea ce fac. Îmi place. Nu mă deranjează ce facultate cu dublă specializare am terminat. Nu mă raportez la studiile nimănui şi nu mă compar cu nimeni, e inutil. Nu titlurile strică totul. Oamenii fac asta. Oamenii, cu sau fără studii, împut lucrurile şi pe alţii în jurul lor. Oameni toxici, nemulţumiţi de propriul rol, tind să facă asta, să atribuie altora trăsăturile lor negative.

Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.

Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:

 -Dar mai dă-o dracu'! 

A urmat o tăcere din partea mea. M-am uitat lung la ea şi i-am spus că nu era nevoie de asta. Că nu era cazul. 

-Eşti tu prea sensibilă, ce să-ţi fac?!?

Ştiu. Nu vreau să-mi facă nimic. Poate doar să nu mai vorbească cu mine niciodată, să-şi otrăvească viaţa personală cu răutăţile ei verbale. Nu e problema mea lipsa ei de respect dar e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des la oamenii din jurul meu, dacă nu cunosc ceva sau pe cineva înjură, se bagă pe ei în faţă, să se vadă cât sunt ei de buni, de cunoscători, de pricepuţi.

Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.

Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.

Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el.  Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.

Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?