joi, 15 iunie 2017

Cum dor cuvintele

Cum alină. 
Cum plictisesc.
Cum te îmbogăţesc în mii de sensuri. 
Cum te golesc de soare şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

" E vremea rozelor ce mor,
  Mor în grădini şi mor şi-n mine-
  Ş-au fost atât de viaţă pline. 
 Şi astăzi se sting aşa de uşor", spunea trist Macedonski, atât de blamat, de neînţeles, de mare, de mare maestru al greşelilor de orice fel.
Ca noi.
Cuvinte de care să te agăţi atunci când simţi că nu mai rezişti. Sau cuvinte care să-ţi dea impresia asta.

Cuvinte care se războiesc, care se duelează. Ca-n orice război şi-n orice duel, inutil. Un fel de orgoliu. Pe cine a făcut fericit orgoliul? Ridicol, degeaba, neconcludent. Căci ar trebui să se îmbrăţişeze, să se  ţină strâns de mână, să se închege, să formeze o legătură, una puternică, de nedesfăcut, un nod marinăresc, o ancoră, un refugiu, un miracol. Miracolul dragostei necondiţionate care nu ţine cont de nicio barieră. Dar stai, cum divaghez!

E vorba despre cuvinte aici.

Cum poţi găsi răspunsuri în cuvinte după jumătate de an. În cuvinte simple. Venind din partea unui om care îmi părea superficial, zâmbind amar sau fals, nu ştiu să spun, nu lasă să se ghicească.

Sună un număr necunoscut şi răspund. E greşeală.

-Mama, cine a fost?
-O doamnă, căuta o femeie, pe Rodica!
-Dar de ce o caută, a pierdut-o?
Cuvintele înţelese de cei mici şi inocenţi.

Mergem spre grădiniţă. Soarele străluceşte cu putere, orbindu-ne, încălzindu-ne. Aproape ca-n viaţă. Cu două sau mai multe feţe, semnificaţii, înţelesuri. Care(ne)scapă unora.  Princess observă şi luna.

-Mama, ce caută luna pe cer când e şi soarele? 
-Luna şi soarele se iubesc, bombonică. Dar nu se întâlnesc niciodată. Şi atunci mai stă şi ea pe cer, dimineaţa devreme, să-l admire.
-Daaa, el străluceşte ziua şi ea noaptea. Cum să se întâlnească? Lună, pleacă! 
-Las-o şi pe ea, să se bucure că-l vede aşa aproape. Unii nu se întâlnesc niciodată, nu se văd niciodată, nu ştiu când sau că e ultima dată când se  ating, văd, îmbrăţişează. Şi nu apreciază. 
-Bine, lună, stai. Mami, nu-mi mai spune "bombonică", nu-mi place!


Spunea autorul Micului Prinţ atât de frumos : "Dragostea adevărată începe acolo unde nu aştepţi nimic în schimb...prietenia adevărată o recunosc după aceea că nu poate fi dezamăgită, şi recunosc iubirea adevărată după aceea că nu poate fi rănită".
Restul e poveste.  

Mi-a spus Andre de dimineaţă:
-Mami, bucureşte-te!
Şi am făcut-o.                          
Foto : Cer de Mediaş. Ca peste tot. Alice

luni, 12 iunie 2017

Nu ne naştem de mai multe ori

I-am spus agentului de pază. Nu cred că ne naştem de mai multe ori, tot ca să ne împlinim ca oameni, să ne împlinim/întâlnim destinul, menirea, soarta, iubirea aia mare, nemuritoare. Cred că murim şi gata. Ne mănâncă viermii. E frumos, idilic şi atât de romantic să crezi că, vai, ne reîncarnăm, trăim de mai multe ori, de 7, de 12 sau chiar de 21 de ori şi să vezi după aceea fericire maximă, ajungem în viaţa în care totul este spre bine în cea mai bună dintre lumi. Zicea Leibniz(1646-1716). No, no, no. 

O fi lumea asta cea mai bună variantă pe care o avem(de altfel, singura) dar partea cu reîncarnarea n-o cred deloc. Sau dacă ar fi aşa, dacă mă reîncarnez ca piesă de mobilier, ce am să fac? Ca scaunul unei casieriţe din Lidl sau Profi(ca să nu spun Carrefour)? Ca  telefon sau peretele unei case? Ce şanse aş avea să mă împlinesc şi desăvârşesc atunci? Varianta asta e foarte tristă. Deşi dacă stau să mă gândesc câte secrete ascunde un telefon...sau pereţii casei atunci când cei din casă sunt singuri...e aproape amuzant. 

Varianta de mijloc nu există. Existăm sau nu. Aproape nu există. Aproape ca distanţă, ca timp, ca oameni.

Avem posibilitatea de a alege. Nu suntem în situaţia broaştei din vasul de apă care fierbe. Până şi broasca, dacă ar şti că apa fierbe şi va muri acolo, ar sări înainte ca apa să se încălzească. Nu suntem în situaţia broaştei şi totuşi, nu sărim nici înainte şi nici după ce apa ni s-a "încălzit" prea tare. Uneori chiar ni se termină apa. Nu cred că ne naştem de mai multe ori. 
          
Foto : academiacatavencu


duminică, 11 iunie 2017

Vânt de ploaie

A început de marţi. Uscat şi călduţ, se risipea cu furie peste bulevard, peste copaci, peste trandafirii de dulceaţă, peste cireşi, peste strada Mirăslău, veşnic sub asediul reparaţiilor, niciodată terminată. Ridică nisipul, ni-l bagă în ochi, se strecoară pe sub maşini, loveşte tăcut în ferestre. Are şi el povestea lui. Cu minute bune înaintea cifrei pe care iudeii ar fi cerut-o tăiată, o duc pe princess la grădiniţă, ne luăm la revedere de mai multe ori şi mă îndrept spre cadrul în care joc de mai bine de un an. Parcă temporarul s-a evaporat după acest an, tinzând să devină permanent. Un permanent de 3 ani. Dar nu se ştie niciodată fiindcă viaţa (ţi) se poate schimba peste noapte. Las Mirăslău în spate şi ies pe bulevard urmărind jocul vântului în iarbă şi în gardurile vii. Aerul  de iunie e tulburat pe alocuri de răceala vântului care se vrea băgat în seama oricum, oricând. E  vânt de ploaie. Brusc,  din mişcări surprinzătoare şi coincidenţe năucitoare(astăzi mă întreb dacă există coincidenţe), a început să toarne. Cu găleata. Cu tunete şi fulgere. În braţele mele, a doua zi, princess vorbeşte cu El, spunându-i să înceteze, prea a trimis ploaie în ultimele zile, certându-L că-i strică ei planurile de plimbare şi de grătar din weekend. Apoi începe:


-Mama, cum m-a chemat pe mine înainte să fiu mare?
-Tot Andreea!
-Dar pe tine?
-Tot Maria Adriana!
-Şi acum?
-Nu ştiu, spune-mi tu!
-Mama Adriana. Dar ştii de ce te-ai născut tu, mami?
-Nu ştiu, spune-mi tu!
-Te-ai născut ca să mă ai pe mine. L-ai întâlnit pe tati ca să mă faceţi pe mine!

Adevărurile ei. Adevărurile mele. Aproape. Atât de departe. 

A tot plouat săptămâna asta că mă întreb dacă există coincidenţe. Din nou.
                                          

vineri, 2 iunie 2017

Particule cuantice

E o petrecere în grădină şi copiii aleargă peste tot, supravegheaţi atent de părinţi. De altfel, nu sunt decât mese întinse, scaune, pomi şi flori. Multe flori de câmp. Margarete. Preferatele mele. Soarele străbate cu îndrăzneală printre ramuri aşa că cei în vârstă şi cei mici au eşarfe şi pălării să le protejeze pielea şi capul. Ştiu că trebuie să fiu afară, cu ei dar trebuie să fac şi bagajele pentru vacanţă. Am o fustă lungă, turcoaz, o bluză albă dar nu-mi amintesc când le-am cumpărat. Pielea îmi străluceşte în lumina soarelui şi observ cu uimire că sunt dată cu ceva uleios care-mi pare a fi lotiunea pe care am văzut-o pe masa de toaletă însă nici de ea nu-mi amintesc când am cumpărat-o. Întind mâna din reflex după telefon şi nu-l găsesc lângă mine. Un băieţel vine în fugă să-mi pună ceva în mână şi fuge iar spre ceilalţi copii. Mi-a dat telefonul. Aş vrea să-l întreb când şi de ce mi l-a luat dar îmi dau seama că n-are rost. Aproape îmi dau lacrimile aşa că-mi scot ochelarii din geantă. Lângă ochelarii de soare sunt şi cei de vedere dar îi ignor cu gândul la lista pentru vacanţă. Îmi scot agenda ciocolatie şi încep să scriu în ea. Soţul se uită cu reproş la mine, e petrecerea dată de noi şi ar trebui să aduc câte ceva oaspeţilor. Îmi citeşte pe buze că fac lista, îmi zâmbeşte şi se ocupă el. Scriu prosoape, loţiuni de soare, apă termală, papuci, încărcătoare,  materialul despre particulele cuantice, ochelarii, lentilele chiar, hainele copilului şi mă opresc fiindcă acelaşi băieţel s-a aşezat lângă mine şi a vărsat nişte suc de portocale pe fusta mea. Îmi zâmbeşte larg, mă roagă să-l iert şi fuge iar. Mă ridic şi plec în casă să-mi schimb hainele. Probabil sunt foarte obosită pentru că mi se pare că mă mişc extrem de încet şi capul mă doare îngrozitor. Se aud tunete de ploaie. Cred că de la asta mi se trage, sunt meteo sensibilă aşa că mă mai liniştesc puţin. O fată cu părul lung şi negru trece pe lângă mine surâzând şi nu-i zâmbesc înapoi pentru că n-o cunosc dar mă întreb ce caută la noi. Mă uit înspre ea dar deja a dispărut din câmpul meu vizual. E fata unor vecini, îmi spun, copiii cresc aşa de repede acum! Pata de pe fustă nu se mai vede, probabil era mică aşa că mă întorc la oaspeţi fără să mă schimb. Parcă îmi şi place fusta asta turcoaz deşi nu ştiu când mi-am cumpărat-o. Oare am primit-o cadou? Dar de la cine? Nu mă mai înţeleg de mult cu soţul meu deşi numai noi ştim lucrul acesta. Inima mi se strânge de la această durere. Mergem în concediu împreună doar de dragul copilului, în rest drumurile noastre sunt separate total. N-am curaj să plec şi n-are nici el aşa că ne tolerăm reciproc. Am fost prieteni buni cândva aşa că n-am ajuns să ne scoatem ochii cum am auzit  că se întâmplă la divorţaţi. Soarele mă deranjează tot mai tare aşa că mă mut undeva la umbră când soţul începe să vorbească. Ţine un discurs şi lumea îl ascultă. Sunt încă fascinată de el aşa că nu mai scriu nimic şi mă uit în direcţia lui. Zâmbeşte şi el fără ca ochii s-o facă, îl apasă situaţia în aceeaşi măsură  numai că n-o recunoaşte. Povesteşte cum nu s-a mai întâlnit de mult cu mama lui şi că sunt ani de când n-a mai fost cu ea în oraş, doar ei doi. Se uită cu drag la ea şi când se ridică de pe scaun, să-i salute pe toţi, îmi dau seama că n-o cunosc, că n-am văzut-o în viaţa mea şi mă întreb cum de e posibil. Mă uit la soţul meu şi nu-l cunosc nici pe el, cine e bărbatul acesta? Nimic din ce e aici nu mi-e familiar şi-mi dau seama cu groază că hainele de pe mine nu sunt ale mele, că nu m-am mai schimbat fiindcă uşa casei nu s-a deschis, că eu nu port ochelari de vedere, că particulele cuantice nu-mi spun nimic şi izbucnesc în plâns, sufocându-mă.



Mă trezesc cu nasul înfundat şi plângând de-a binelea. Am răcit iar. 
                                                                   
                                      

miercuri, 31 mai 2017

Mai mai

N-a fost un mai mai, a fost un mai aprilie. 
Un mai de poveste şi de povestit, cu alte cuvinte.  
Un mai cu rezultate neaşteptate, cu bucurii mici şi mari. Cu o singură tristeţe, singura care nu se lasă ştearsă, uitată, remediată. Still unfixed. Still there.

D-ale fie-mii :

Ne trezim la ora 6 a.m. deşi nu mergem nici la lucru, nici la grădiniţă, mănâncă, se joacă, desenează, iar se joacă, îi fac masaj, desenează etc. La ora 10 îmi spune sec :

-Mama, am întârziat la afară!


În cursul aceleiaşi zile, ne certăm zdravăn(din motive întemeiate) şi se duce în camera ei, stă acolo cât stă şi apoi vine în living :

-Mami, m-am gândit la ceva frumos: eşti bună, pricepută, frumoasă şi elegantă!
-Cum??? Pe astea de unde le-ai scos?
-Înţelegi acum, mami, cum m-am gândit eu? Mă înţelegi şi tu pe mine? 

Of. Of.


Later on :


-Dar de ce plângi, Andreea? 
-Astăzi nu m-ai ascultat!


True pain. Guilty.
Sâmbătă şi duminică nu ascult. 5 zile pe săptămână e suficient să ascult tot. Tot.


May goes on.
Ne certăm iar fiindcă cel mai invocat argument al ei este : "Fiindcă aşa vreau/am vrut eu!"şi începe iar să mă complimenteze dar de data asta îi spun să înceteze, să nu-mi mai spună cuvinte dulci ca să mă facă să zâmbesc şi s-o iert iar replica ei este :

-Au, astăzi ai fost două porţii de supărată!


Urmăresc norii şi gândesc cu voce tare :
-Mi-e teamă că la noapte vine ploaia!
-Dar cu ce vine ploaia, mama?


-Mami, vreau toate cărţile astea!(fie-mea, se cunoaşte)
-Eu n-am bani să ţi le cumpăr pe toate!
-Tati, tu ai mai mulţi bani, mi pe cumperi tu pe toate?(fie-mea, se cunoaşte)


La somn, ne perpelim, ne întoarcem, avem tulburări de somn şi când ne pupăm de noapte bună, o ating uşor pe frunte, rugând-o să mă ierte:

-Desigur că te iert, mama!


Cum am descoperit amândouă minunile masajului, într-o noapte se trezeşte brusc şi mă roagă să-i fac masaj :

-Ce bine e, vai, ce bine e! Mai vreau, mama!
-Andre, dar ce piele catifelată ai! Vreau şi eu pielea ta!
-Mami, dar pielea nu se scoate!


De final de mai: după ce venim de la dentist, ne luăm mâncare şi mă plâng că salata de varză roşie nu e tocmai bună:

-Mama, tu ai cerut-o, să ştii!


Wisdom. I thought it was special. It wasn't.

Let bygones be bygones.             
Foto : Alice

sâmbătă, 27 mai 2017

Întâlnire

Parcul, aşa cum arată el acum, neterminat, e în stare jalnică. Din toate părţile e înconjurat de buruieni, de noroi şi de panglici bicolore. Ca o particularitate, la intrarea în parc, sunt şi tomberoanele de gunoi. O particularitate în Sibiu.

Mă aşez pe o bancă, cu ochii pe princess. Aleargă şi se distrează, îi întreabă pe copii cum îi cheamă, în caz că nu-i cunoaşte. Se lipeşte de un toddler cu ochi pătrunzători, albaştri, care se uită lung la ea, uitând să se mai joace. Nonşalantă, princess, mereu cu aere de şefă,  îi spune cum ar "trebui" să se joace îi timp ce ea aşază jucăriile pe nisip, construind forme. Toddler-ul e supravegheat îndeaproape de tată-său, un individ la vreo 40 de ani, cu ochi la fel de albaştri şi de pătrunzători. Se uită la mine cu reproş când Andreea aruncă din greşeală cu nisip înspre fiu-său. O strig pe princess, ea ştie de ce şi îi spune puiului de om că-i pare rău, că nu mai aruncă cu nisip. Tată-său, ochi albaştri, goi de emoţii, se uită la mine lung şi eu mă uit în gol. Prin el. Am, aşa, o greaţă faţă de părinţii care nu înţeleg joaca copiilor, că la ei nu există noţiunile de frumos, de curat şi de ordonat la groapa de nisip. Mă ridic de pe bancă şi mă apropii şi eu de ei. Seniorul citeşte un almanah de istorie şi îi arată şi altui copil, la vreo 9 ani, cel mai probabil tot al lui, după ochi, nişte oale preistorice.

Mă aşez pe altă bancă, mai aproape de ei, aş vrea să citesc dar princess e imprevizibilă şi renunţ. O ţigancă din acelea cu fuste lungi şi colorate, caută în tomberoane cu un băţ. Are lângă ea un copil căruia îi dă un iaurt găsit într-un sac de gunoi. Andreea observă şi mă întreabă de ce mănâncă copilul iaurt din gunoi, nu e plin de microbi? Nu ştiu să-i răspund, ţiganca are la urechi cercei grei din aur şi păr lung, bogat şi sănătos care nu denotă că ar muri de foame.

După ce termină de cotrobăit, ţiganca se pune şi ea pe celălalt capăt al băncii iar copilul ei începe să alerge prin parc. Intelectualul ochi albaştri se uită reprobator la întreaga scenă(îmi trec prin minte nişte gânduri prea puţin ortodoxe la adresa lui).

-Ai un ceas scump, doamnă! Ţi l-a luat bărbatu-tău?

Mă uit la ea.

-Dar de unde ştii că e scump? Ai şcoală? 
-N-am dar tu ai. Nu vrei să-ţi citesc în palmă?
-Nu vreau, îţi citesc eu dacă vrei. Am un pachet de biscuiţi, i-l dau copilului tău, ok?
-Nu vreau. Lipici ai? Hai că ai! 
-Aracet? Super glue, ceva?
-Nu, doamnă! Ştii tu de ce lipici te întreb! 
-Deci nu citeşti în palmă? 
-Citesc în orice îmi aduce bani, doamnă! 
-De la mine n-o să vezi bani. 
-Dar dacă-ţi spun ceva ce crezi că ştii doar tu, îmi dai?
-Hai, spune-mi! 
-Doamnă, ai lipici. Te plac şi femeile şi bărbaţii dar fugi de toţi fiindcă eşti precaută şi nu stai lângă nimeni prea mult fiindcă ţi-e teamă că ai putea fi fericită. Nu ştii ce să faci cu fericirea.
-Ei, da. Asta e o chestie general valabilă. Ştii tu, părinţii noştri poartă toţi amprenta epocii comuniste. Suntem nişte comunişti şi noi. Ne este teamă.
-Dar este că-ţi place îngheţata?
-Aşa, şi? 
-Nu-ţi plac punctele de suspensie! 
-Dar tu de unde ştii ce-s alea puncte de suspensie? 
-Dar tu de ce răspunzi mereu la o întrebare cu altă întrebare? 
-Dacă eşti atât de deşteaptă, de ce cauţi în gunoaie?
-E drumul meu acum, doamnă! Mulţumesc că ai vorbit cu mine. Ai grijă cu ceasul.


Se ridică, îşi strigă copilul şi pleacă legănându-se. 
Chiar nu-mi plac punctele de suspensie. 

Parcul, aşa cum arată el acum, neterminat, e în stare jalnică. Din toate părţile e înconjurat de buruieni, de noroi şi de panglici bicolore. Ca o particularitate, la intrarea în parc, sunt şi tomberoanele de gunoi.                      
Foto : Alice

vineri, 26 mai 2017

Luceafărul


-Mami, nu dorm până nu-mi spui o poveste.  

 Crezând că scap de zeci de întrebări, decid să-i spun o variantă prescurtată şi adaptată a Luceafărului, doar cu strofele pe care mi le amintesc:

A fost odată ca-n poveşti
       A fost ca niciodată, 
Din rude mari împărăteşti,
      O preafrumoasă fată.
 Şi era una la părinţi
      Şi mândră-n toate cele, 
Cum e fecioara între sfinţi 
      Şi luna între stele.


Se uită la mine chiorâş(oricum de la led-ul copăcel de nici 10 centimetri nu se vede mare lucru) dar nu zice nimic. 
-Într-o seară, fata asta s-a uitat pe cer şi-a văzut o stea. Steaua era un băiat frumos pe care-l chema Luceafăr. 
-Dar unde era fata, mami?(here we go, au început întrebările)
-La geam era, princess! Ba nu, era în grădină!
-Şi nu dormea noaptea? Ce căuta în grădină?
-Era în grădina castelului, daaaa?
-Bine, spune, mama, spune...
-Cum se uita ea lung pe cer, a văzut Luceafărul, cel mai stralucitor astru al nopţii:
Îl vede azi, îl vede mâni
       Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
       Îi cade dragă fata.

-S-au îndrăgostit şi au început să vorbească.

-Dar părinţii fetei unde erau, mama? O lăsau afară noaptea, să vorbească cu stelele? Nu prea înţeleg povestea asta!
-Cred că dormeau profund. Dar ştii ce? Trecem acum peste partea asta. Credeam că vor fi mai puţine întrebări. Fata i-a cerut băiatului din cer să fie ca ea, muritor:

 Dar dacă vrei cu crezământ
       Să te-ndrăgesc pe tine, 
Tu te coboară pe pământ, 
      Fii muritor ca mine. 

A ezitat puţin băiatul:
 Tu-mi cei chiar nemurirea mea
      În schimb pe-o sărutare, 
Dar voi să ştii asemenea 
     Cât te iubesc de tare. 
-S-a decis să meargă la Dumnezeul lui, să-i ia nemurirea pentru a fi cu fata de pe pământ. 

Porni luceafărul. Creşteau
     În cer a lui aripe
Şi căi de mii de ani treceau
     În tot atâtea clipe.
Însă în acest timp, fata lui, prinţesa, a găsit alt băiat, Cătălin, "viclean copil de casă" şi surpriză! S-a îndrăgostit şi de el. Luceafărul a ajuns la Dumnezeu şi ăsta, ca toţi dumnezeii, cu tendinţa de-a îndrepta lucrurile, i-a arătat că fata e cu alt băiat acum. 
-E urât ce-a făcut, mama?
-Cred că a vrut să-i arate că e gata să dea nemurirea pe o fată care nu prea-l iubeşte. Deşi eu cred că a fost doar o neînţelegere la mijloc(Emine, n-ai avut deloc răbdare!)
-Mama, spune-mi iar : e foarte urât să iubeşti doi băieţi? Pe mine cred că mă iubeşte I. de la grădiniţă! Că mă pupă toată ziua!
-E urât, Andre! Şi I.  te mai trage şi de păr, nu doar te pupă!
-Dar de ce e urât, mama?(credeam că a uitat)
-Nu ştiu, princess. Aşa e la oameni. Se numeşte monogamie. Trebuie să iubim un singur om. 
-Şi Luceafărul ce-a zis?
-De supărare, Luceafărul a zis: Of, mai dă-o-ncolo de, de...
-De treabă, mama? 
-De treabă, princess, nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Şi n-a mai iubit-o pe fată fiindcă nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor lui( de parcă el era mai breaz) şi a lăsat-o baltă :

Trăind în cercul vostru strâmt
       Norocul vă petrece, 
Ci eu în lumea mea mă simt
       Nemuritor şi rece.

-Bine, hai să dormim! M-am săturat de povestea asta bla bla! 
-Să dormim atunci!                             
Sursa foto : no clue.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...