vineri, 2 iunie 2017

Particule cuantice

E o petrecere în grădină şi copiii aleargă peste tot, supravegheaţi atent de părinţi. De altfel, nu sunt decât mese întinse, scaune, pomi şi flori. Multe flori de câmp. Margarete. Preferatele mele. Soarele străbate cu îndrăzneală printre ramuri aşa că cei în vârstă şi cei mici au eşarfe şi pălării să le protejeze pielea şi capul. Ştiu că trebuie să fiu afară, cu ei dar trebuie să fac şi bagajele pentru vacanţă. Am o fustă lungă, turcoaz, o bluză albă dar nu-mi amintesc când le-am cumpărat. Pielea îmi străluceşte în lumina soarelui şi observ cu uimire că sunt dată cu ceva uleios care-mi pare a fi lotiunea pe care am văzut-o pe masa de toaletă însă nici de ea nu-mi amintesc când am cumpărat-o. Întind mâna din reflex după telefon şi nu-l găsesc lângă mine. Un băieţel vine în fugă să-mi pună ceva în mână şi fuge iar spre ceilalţi copii. Mi-a dat telefonul. Aş vrea să-l întreb când şi de ce mi l-a luat dar îmi dau seama că n-are rost. Aproape îmi dau lacrimile aşa că-mi scot ochelarii din geantă. Lângă ochelarii de soare sunt şi cei de vedere dar îi ignor cu gândul la lista pentru vacanţă. Îmi scot agenda ciocolatie şi încep să scriu în ea. Soţul se uită cu reproş la mine, e petrecerea dată de noi şi ar trebui să aduc câte ceva oaspeţilor. Îmi citeşte pe buze că fac lista, îmi zâmbeşte şi se ocupă el. Scriu prosoape, loţiuni de soare, apă termală, papuci, încărcătoare,  materialul despre particulele cuantice, ochelarii, lentilele chiar, hainele copilului şi mă opresc fiindcă acelaşi băieţel s-a aşezat lângă mine şi a vărsat nişte suc de portocale pe fusta mea. Îmi zâmbeşte larg, mă roagă să-l iert şi fuge iar. Mă ridic şi plec în casă să-mi schimb hainele. Probabil sunt foarte obosită pentru că mi se pare că mă mişc extrem de încet şi capul mă doare îngrozitor. Se aud tunete de ploaie. Cred că de la asta mi se trage, sunt meteo sensibilă aşa că mă mai liniştesc puţin. O fată cu părul lung şi negru trece pe lângă mine surâzând şi nu-i zâmbesc înapoi pentru că n-o cunosc dar mă întreb ce caută la noi. Mă uit înspre ea dar deja a dispărut din câmpul meu vizual. E fata unor vecini, îmi spun, copiii cresc aşa de repede acum! Pata de pe fustă nu se mai vede, probabil era mică aşa că mă întorc la oaspeţi fără să mă schimb. Parcă îmi şi place fusta asta turcoaz deşi nu ştiu când mi-am cumpărat-o. Oare am primit-o cadou? Dar de la cine? Nu mă mai înţeleg de mult cu soţul meu deşi numai noi ştim lucrul acesta. Inima mi se strânge de la această durere. Mergem în concediu împreună doar de dragul copilului, în rest drumurile noastre sunt separate total. N-am curaj să plec şi n-are nici el aşa că ne tolerăm reciproc. Am fost prieteni buni cândva aşa că n-am ajuns să ne scoatem ochii cum am auzit  că se întâmplă la divorţaţi. Soarele mă deranjează tot mai tare aşa că mă mut undeva la umbră când soţul începe să vorbească. Ţine un discurs şi lumea îl ascultă. Sunt încă fascinată de el aşa că nu mai scriu nimic şi mă uit în direcţia lui. Zâmbeşte şi el fără ca ochii s-o facă, îl apasă situaţia în aceeaşi măsură  numai că n-o recunoaşte. Povesteşte cum nu s-a mai întâlnit de mult cu mama lui şi că sunt ani de când n-a mai fost cu ea în oraş, doar ei doi. Se uită cu drag la ea şi când se ridică de pe scaun, să-i salute pe toţi, îmi dau seama că n-o cunosc, că n-am văzut-o în viaţa mea şi mă întreb cum de e posibil. Mă uit la soţul meu şi nu-l cunosc nici pe el, cine e bărbatul acesta? Nimic din ce e aici nu mi-e familiar şi-mi dau seama cu groază că hainele de pe mine nu sunt ale mele, că nu m-am mai schimbat fiindcă uşa casei nu s-a deschis, că eu nu port ochelari de vedere, că particulele cuantice nu-mi spun nimic şi izbucnesc în plâns, sufocându-mă.



Mă trezesc cu nasul înfundat şi plângând de-a binelea. Am răcit iar. 
                                                                   
                                      

miercuri, 31 mai 2017

Mai mai

N-a fost un mai mai, a fost un mai aprilie. 
Un mai de poveste şi de povestit, cu alte cuvinte.  
Un mai cu rezultate neaşteptate, cu bucurii mici şi mari. Cu o singură tristeţe, singura care nu se lasă ştearsă, uitată, remediată. Still unfixed. Still there.

D-ale fie-mii :

Ne trezim la ora 6 a.m. deşi nu mergem nici la lucru, nici la grădiniţă, mănâncă, se joacă, desenează, iar se joacă, îi fac masaj, desenează etc. La ora 10 îmi spune sec :

-Mama, am întârziat la afară!


În cursul aceleiaşi zile, ne certăm zdravăn(din motive întemeiate) şi se duce în camera ei, stă acolo cât stă şi apoi vine în living :

-Mami, m-am gândit la ceva frumos: eşti bună, pricepută, frumoasă şi elegantă!
-Cum??? Pe astea de unde le-ai scos?
-Înţelegi acum, mami, cum m-am gândit eu? Mă înţelegi şi tu pe mine? 

Of. Of.


Later on :


-Dar de ce plângi, Andreea? 
-Astăzi nu m-ai ascultat!


True pain. Guilty.
Sâmbătă şi duminică nu ascult. 5 zile pe săptămână e suficient să ascult tot. Tot.


May goes on.
Ne certăm iar fiindcă cel mai invocat argument al ei este : "Fiindcă aşa vreau/am vrut eu!"şi începe iar să mă complimenteze dar de data asta îi spun să înceteze, să nu-mi mai spună cuvinte dulci ca să mă facă să zâmbesc şi s-o iert iar replica ei este :

-Au, astăzi ai fost două porţii de supărată!


Urmăresc norii şi gândesc cu voce tare :
-Mi-e teamă că la noapte vine ploaia!
-Dar cu ce vine ploaia, mama?


-Mami, vreau toate cărţile astea!(fie-mea, se cunoaşte)
-Eu n-am bani să ţi le cumpăr pe toate!
-Tati, tu ai mai mulţi bani, mi pe cumperi tu pe toate?(fie-mea, se cunoaşte)


La somn, ne perpelim, ne întoarcem, avem tulburări de somn şi când ne pupăm de noapte bună, o ating uşor pe frunte, rugând-o să mă ierte:

-Desigur că te iert, mama!


Cum am descoperit amândouă minunile masajului, într-o noapte se trezeşte brusc şi mă roagă să-i fac masaj :

-Ce bine e, vai, ce bine e! Mai vreau, mama!
-Andre, dar ce piele catifelată ai! Vreau şi eu pielea ta!
-Mami, dar pielea nu se scoate!


De final de mai: după ce venim de la dentist, ne luăm mâncare şi mă plâng că salata de varză roşie nu e tocmai bună:

-Mama, tu ai cerut-o, să ştii!


Wisdom. I thought it was special. It wasn't.

Let bygones be bygones.             
Foto : Alice

sâmbătă, 27 mai 2017

Întâlnire

Parcul, aşa cum arată el acum, neterminat, e în stare jalnică. Din toate părţile e înconjurat de buruieni, de noroi şi de panglici bicolore. Ca o particularitate, la intrarea în parc, sunt şi tomberoanele de gunoi. O particularitate în Sibiu.

Mă aşez pe o bancă, cu ochii pe princess. Aleargă şi se distrează, îi întreabă pe copii cum îi cheamă, în caz că nu-i cunoaşte. Se lipeşte de un toddler cu ochi pătrunzători, albaştri, care se uită lung la ea, uitând să se mai joace. Nonşalantă, princess, mereu cu aere de şefă,  îi spune cum ar "trebui" să se joace îi timp ce ea aşază jucăriile pe nisip, construind forme. Toddler-ul e supravegheat îndeaproape de tată-său, un individ la vreo 40 de ani, cu ochi la fel de albaştri şi de pătrunzători. Se uită la mine cu reproş când Andreea aruncă din greşeală cu nisip înspre fiu-său. O strig pe princess, ea ştie de ce şi îi spune puiului de om că-i pare rău, că nu mai aruncă cu nisip. Tată-său, ochi albaştri, goi de emoţii, se uită la mine lung şi eu mă uit în gol. Prin el. Am, aşa, o greaţă faţă de părinţii care nu înţeleg joaca copiilor, că la ei nu există noţiunile de frumos, de curat şi de ordonat la groapa de nisip. Mă ridic de pe bancă şi mă apropii şi eu de ei. Seniorul citeşte un almanah de istorie şi îi arată şi altui copil, la vreo 9 ani, cel mai probabil tot al lui, după ochi, nişte oale preistorice.

Mă aşez pe altă bancă, mai aproape de ei, aş vrea să citesc dar princess e imprevizibilă şi renunţ. O ţigancă din acelea cu fuste lungi şi colorate, caută în tomberoane cu un băţ. Are lângă ea un copil căruia îi dă un iaurt găsit într-un sac de gunoi. Andreea observă şi mă întreabă de ce mănâncă copilul iaurt din gunoi, nu e plin de microbi? Nu ştiu să-i răspund, ţiganca are la urechi cercei grei din aur şi păr lung, bogat şi sănătos care nu denotă că ar muri de foame.

După ce termină de cotrobăit, ţiganca se pune şi ea pe celălalt capăt al băncii iar copilul ei începe să alerge prin parc. Intelectualul ochi albaştri se uită reprobator la întreaga scenă(îmi trec prin minte nişte gânduri prea puţin ortodoxe la adresa lui).

-Ai un ceas scump, doamnă! Ţi l-a luat bărbatu-tău?

Mă uit la ea.

-Dar de unde ştii că e scump? Ai şcoală? 
-N-am dar tu ai. Nu vrei să-ţi citesc în palmă?
-Nu vreau, îţi citesc eu dacă vrei. Am un pachet de biscuiţi, i-l dau copilului tău, ok?
-Nu vreau. Lipici ai? Hai că ai! 
-Aracet? Super glue, ceva?
-Nu, doamnă! Ştii tu de ce lipici te întreb! 
-Deci nu citeşti în palmă? 
-Citesc în orice îmi aduce bani, doamnă! 
-De la mine n-o să vezi bani. 
-Dar dacă-ţi spun ceva ce crezi că ştii doar tu, îmi dai?
-Hai, spune-mi! 
-Doamnă, ai lipici. Te plac şi femeile şi bărbaţii dar fugi de toţi fiindcă eşti precaută şi nu stai lângă nimeni prea mult fiindcă ţi-e teamă că ai putea fi fericită. Nu ştii ce să faci cu fericirea.
-Ei, da. Asta e o chestie general valabilă. Ştii tu, părinţii noştri poartă toţi amprenta epocii comuniste. Suntem nişte comunişti şi noi. Ne este teamă.
-Dar este că-ţi place îngheţata?
-Aşa, şi? 
-Nu-ţi plac punctele de suspensie! 
-Dar tu de unde ştii ce-s alea puncte de suspensie? 
-Dar tu de ce răspunzi mereu la o întrebare cu altă întrebare? 
-Dacă eşti atât de deşteaptă, de ce cauţi în gunoaie?
-E drumul meu acum, doamnă! Mulţumesc că ai vorbit cu mine. Ai grijă cu ceasul.


Se ridică, îşi strigă copilul şi pleacă legănându-se. 
Chiar nu-mi plac punctele de suspensie. 

Parcul, aşa cum arată el acum, neterminat, e în stare jalnică. Din toate părţile e înconjurat de buruieni, de noroi şi de panglici bicolore. Ca o particularitate, la intrarea în parc, sunt şi tomberoanele de gunoi.                      
Foto : Alice

vineri, 26 mai 2017

Luceafărul


-Mami, nu dorm până nu-mi spui o poveste.  

 Crezând că scap de zeci de întrebări, decid să-i spun o variantă prescurtată şi adaptată a Luceafărului, doar cu strofele pe care mi le amintesc:

A fost odată ca-n poveşti
       A fost ca niciodată, 
Din rude mari împărăteşti,
      O preafrumoasă fată.
 Şi era una la părinţi
      Şi mândră-n toate cele, 
Cum e fecioara între sfinţi 
      Şi luna între stele.


Se uită la mine chiorâş(oricum de la led-ul copăcel de nici 10 centimetri nu se vede mare lucru) dar nu zice nimic. 
-Într-o seară, fata asta s-a uitat pe cer şi-a văzut o stea. Steaua era un băiat frumos pe care-l chema Luceafăr. 
-Dar unde era fata, mami?(here we go, au început întrebările)
-La geam era, princess! Ba nu, era în grădină!
-Şi nu dormea noaptea? Ce căuta în grădină?
-Era în grădina castelului, daaaa?
-Bine, spune, mama, spune...
-Cum se uita ea lung pe cer, a văzut Luceafărul, cel mai stralucitor astru al nopţii:
Îl vede azi, îl vede mâni
       Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
       Îi cade dragă fata.

-S-au îndrăgostit şi au început să vorbească.

-Dar părinţii fetei unde erau, mama? O lăsau afară noaptea, să vorbească cu stelele? Nu prea înţeleg povestea asta!
-Cred că dormeau profund. Dar ştii ce? Trecem acum peste partea asta. Credeam că vor fi mai puţine întrebări. Fata i-a cerut băiatului din cer să fie ca ea, muritor:

 Dar dacă vrei cu crezământ
       Să te-ndrăgesc pe tine, 
Tu te coboară pe pământ, 
      Fii muritor ca mine. 

A ezitat puţin băiatul:
 Tu-mi cei chiar nemurirea mea
      În schimb pe-o sărutare, 
Dar voi să ştii asemenea 
     Cât te iubesc de tare. 
-S-a decis să meargă la Dumnezeul lui, să-i ia nemurirea pentru a fi cu fata de pe pământ. 

Porni luceafărul. Creşteau
     În cer a lui aripe
Şi căi de mii de ani treceau
     În tot atâtea clipe.
Însă în acest timp, fata lui, prinţesa, a găsit alt băiat, Cătălin, "viclean copil de casă" şi surpriză! S-a îndrăgostit şi de el. Luceafărul a ajuns la Dumnezeu şi ăsta, ca toţi dumnezeii, cu tendinţa de-a îndrepta lucrurile, i-a arătat că fata e cu alt băiat acum. 
-E urât ce-a făcut, mama?
-Cred că a vrut să-i arate că e gata să dea nemurirea pe o fată care nu prea-l iubeşte. Deşi eu cred că a fost doar o neînţelegere la mijloc(Emine, n-ai avut deloc răbdare!)
-Mama, spune-mi iar : e foarte urât să iubeşti doi băieţi? Pe mine cred că mă iubeşte I. de la grădiniţă! Că mă pupă toată ziua!
-E urât, Andre! Şi I.  te mai trage şi de păr, nu doar te pupă!
-Dar de ce e urât, mama?(credeam că a uitat)
-Nu ştiu, princess. Aşa e la oameni. Se numeşte monogamie. Trebuie să iubim un singur om. 
-Şi Luceafărul ce-a zis?
-De supărare, Luceafărul a zis: Of, mai dă-o-ncolo de, de...
-De treabă, mama? 
-De treabă, princess, nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Şi n-a mai iubit-o pe fată fiindcă nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor lui( de parcă el era mai breaz) şi a lăsat-o baltă :

Trăind în cercul vostru strâmt
       Norocul vă petrece, 
Ci eu în lumea mea mă simt
       Nemuritor şi rece.

-Bine, hai să dormim! M-am săturat de povestea asta bla bla! 
-Să dormim atunci!                             
Sursa foto : no clue.

joi, 25 mai 2017

Bacovian

Urâtă şi primăvara asta/Seamănă formidabil cu toamna trecută/Când îmi pare rău că s-a întâmplat.


Avea Bacovia vorba lui tristă cu "o nouă primăvară pe vechile dureri".


Sunt unii. Unii care par ţinuţi atât din scurt acasă, de neveste sau de tot felul de sisteme coercitive încât se manifestă în alt codru/cadru cum le vine la îndemână. Cei care în loc de cap au un cur(fund pentru puritani).

A fost luni o astfel de întâmplare la bloc cu un să-i zicem "om"(îl pun în ghilimele fiindcă bănuiesc că n-ar fi tocmai om) care mi-a aruncat(ca şi cum n-ar fi aflat situaţia mea)nişte vorbe atât de stupide şi de ireale, total desprinse de filmul în care figurăm cu toţii încât am făcut pe loc o alergie. Dacă a vorbit cu fundul în loc de cap?!? A trecut cum a trecut.

De fapt, n-a trecut. M-am frământat până mi-am adus aminte de câinele care moare de drum lung. Adică numai astăzi. Când mi-am amintit de o individă  din fabrică, nici frumoasă, nici deşteaptă(de parcă ar fi mai uşor de iertat dacă ar fi fost aşa), ba tocmai invers, ce trecea prin ciurul spart al propriei oglinzi restul femeilor: " Uite, tu, ce urâtă e asta! E ţigancă! Ce picioare mai are şi aia! E grasă! Ce urât îi stă ăleia în negru!" Iar urâtele, grasele şi ţigăncile erau de  o sută de ori mai oameni si mai doamne decât alba şi superba de ea. 
Astăzi, când îmi este prezentat şeful cel mare de la o ditamai firma, râdem şi discutăm pe seama codrului cadru, îi spun şi de întâmplarea de luni şi rămâne omul consternat.

-Mai dă-o-n...de treabă! Aşa ţi-a spus? Şi eu sunt divorţat! Înseamnă că sunt varză, aşa e? Şi totuşi ce legătură are???

-Niciuna. Dar mă bucur că aţi înţeles absurdul situaţiei. Mă simţeam so lonely.

Mai beau încă o cafea, mai bună decât cea de la 5 dimineaţa. 
Mă intreabă princess când mergem la Dumnezeu. Dacă ne ducem la El.(emoticon aiurit, de unde o fi luat-o şi pe asta?)
-Ne ducem...dar nu acum! Când o fi timpul!
-Dar la ce oră, mama? 

N-am idee.

luni, 22 mai 2017

Replica

Ca urmare a ceea ce am scris ieri, Inima, cineva mi-a scris asta:


Îmi pare rău că te tot doare inima. Ştiu/simt/sper că e doar o metaforă. Dar :


Înţeleg că ai încercat s-o cânţi, s-o încânţi, să-i cânţi, s-o râzgâi. Pe ea, pe inimă. E foarte frumos să fii apropiat de inima ta, de sinele tău. Mult mai bine decât să încerci să le cânţi altora, să-i încânţi, să-i cânţi, să-i râzgâi. E cel mai bine, de altfel. Ea, ca inima, ţi-a rezistat. N-a ascultat poveşti, nici muzică, călătoriile au tulburat-o şi mai tare, terapiile convenţionale şi mai puţin convenţionale au bulversat-o. Normal. Problemele complicate au soluţii simple. Decât să te complici, mai bine te complaci. Sau invers, nici eu nu mai ştiu exact. De aia e împietrită inima. Vezi tu, împietririle astea te feresc de dureri şi de chinuri inutile. "Nu simţi"...sună cunoscut? N-ai ascultat.

Ştiu că ai sfătuit-o. Ştiu. Ca să fie totul mai sigur. Dar e ceva sigur pe lumea asta?

Da.

Raţiunea.

Inima nu lucrează cu asta. Ca să fii, procentual, 100% raţional, cerebral, analitic, să nu simţi nimic, să nu te atingă ceva, trebuie să fi trecut deja prin iadul greutăţilor, insucceselor de orice fel şi al unor dureri insurmontabile şi ele să te întărească atât de mult încât în loc de inimă să ai o piatră. Sau o bucată de plastelină întărită. Piatra are farmecul ei. Plastelina uscată n-are niciun farmec. E inutilă. N-o mai moaie nimic şi există riscul de-a se sparge în zeci de bucăţele.

Inima nu e suflet, e organ. Alcătuit din patru cavităţi, două atrii şi două ventricule.

Inima nu cere zâmbete, le împarte. Dacă ar avea suflet. Cu asta rămâne un om, cu ce-a împărţit. Las-o să împartă zâmbete în continuare. Fără să ceară niciun zâmbet în schimb.

Dragă Adişor, ai grijă cu insomniile, verifică-le cauza. Corpurile noastre, ale tuturor, sunt oricum toate, toate, perisabile, efemere, imperfecte. (Aproape) perfecţi suntem doar pentru cei care ne iubesc. Pentru restul, suntem...contează ce suntem pentru restul? Fericirea e-n noi, nu în jurul nostru. Mai rabdă-i inimii şi aceste toane. Sunt oameni, lucruri şi evenimente de care ne bucurăm o dată-n viaţă. Cu sau fără explicaţie.                     

duminică, 21 mai 2017

Inima

De prea mult timp mă tot doare inima. 

Am tot încercat s-o oblojesc cu ceva, s-o alin, s-o mângâi, să-i cânt, s-o cânt, s-o răsfăţ. Ea, nimic. I-am luat de toate. Cărţi, drumuri, muzică, parfumuri, terapii convenţionale şi mai puţin convenţionale.  Ce nu i-am luat? Şi ea tot nimic. Împietrită, doare la fiecare mişcare, la fiecare răsărit, la fiecare apus, se deschide cu stângăcie la razele soarelui, refugiindu-se apoi în locaşul ei, stând acolo, mică, pricăjită, ca un copil care cere în van o singură îmbrăţişare. 

Inimă, stai acolo, i-am spus părinteşte de câteva ori. It's safer, you know. Out of sight, out of mind. Dar inima asta, şi ea, tot suflet. Cere. Demanding. Un zâmbet. Unul care să vină când îl aşteaptă mai puţin, unul pe care să nu-l cerşească, unul necondiţionat. Un zâmbet care să nu ceară alt zâmbet în schimb. Dar care vine oricum.

Dragă inimă, i-am mai spus, nu putem să avem chiar totul în viaţă. 

Dragă Adişor, nu vreau totul. Vreau doar puţin. Aşa mi-a spus, în rarele momente când vorbeşte. Atunci au încetat insomniile. Gata cu trezitul la ora 3 dimineaţa. No more. A început trezitul la ora 5. De cele mai multe ori la 4.20. Cred că are mai mult de-a face cu vârsta. Cu tot ce n-am trăit şi corpul acesta perisabil, efemer, imperfect nu ştie să se supună. Trecerii timpului. Crede că. Da, asta crede. Că-i născut după 90. Iar copilul meu, bucăţică ruptă din mine, se uită lung la mine şi prin mine şi-mi spune : mama mea frumoasă, te iubesc! Şi plânge cu lacrimi mari când îi spun că o să îmbătrânesc, că va veni şi timpul acela, când o să mă doară ba una, ba alta, când voi avea prea multe fire albe şi prea puţină răbdare. Inima rabdă. O să-i "dau timp timpului". Dar inima ştie. Că n-o să-i rabd totul la infinit. O s-o smulg brutal din piept(ca-n vechi poveşti) şi-o voi da unor câini flămânzi. Care de-abia aşteaptă. Atât aşteaptă. Colţii lor ascuţiţi o să se înfigă lacom în carnea dulce şi roşie, penetrând fără milă. O să doară mai tare dar mai puţin. Echitabil.

 În timp.      
 
Foto : Alice

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...