joi, 25 mai 2017

Bacovian

Urâtă şi primăvara asta/Seamănă formidabil cu toamna trecută/Când îmi pare rău că s-a întâmplat.


Avea Bacovia vorba lui tristă cu "o nouă primăvară pe vechile dureri".


Sunt unii. Unii care par ţinuţi atât din scurt acasă, de neveste sau de tot felul de sisteme coercitive încât se manifestă în alt codru/cadru cum le vine la îndemână. Cei care în loc de cap au un cur(fund pentru puritani).

A fost luni o astfel de întâmplare la bloc cu un să-i zicem "om"(îl pun în ghilimele fiindcă bănuiesc că n-ar fi tocmai om) care mi-a aruncat(ca şi cum n-ar fi aflat situaţia mea)nişte vorbe atât de stupide şi de ireale, total desprinse de filmul în care figurăm cu toţii încât am făcut pe loc o alergie. Dacă a vorbit cu fundul în loc de cap?!? A trecut cum a trecut.

De fapt, n-a trecut. M-am frământat până mi-am adus aminte de câinele care moare de drum lung. Adică numai astăzi. Când mi-am amintit de o individă  din fabrică, nici frumoasă, nici deşteaptă(de parcă ar fi mai uşor de iertat dacă ar fi fost aşa), ba tocmai invers, ce trecea prin ciurul spart al propriei oglinzi restul femeilor: " Uite, tu, ce urâtă e asta! E ţigancă! Ce picioare mai are şi aia! E grasă! Ce urât îi stă ăleia în negru!" Iar urâtele, grasele şi ţigăncile erau de  o sută de ori mai oameni si mai doamne decât alba şi superba de ea. 
Astăzi, când îmi este prezentat şeful cel mare de la o ditamai firma, râdem şi discutăm pe seama codrului cadru, îi spun şi de întâmplarea de luni şi rămâne omul consternat.

-Mai dă-o-n...de treabă! Aşa ţi-a spus? Şi eu sunt divorţat! Înseamnă că sunt varză, aşa e? Şi totuşi ce legătură are???

-Niciuna. Dar mă bucur că aţi înţeles absurdul situaţiei. Mă simţeam so lonely.

Mai beau încă o cafea, mai bună decât cea de la 5 dimineaţa. 
Mă intreabă princess când mergem la Dumnezeu. Dacă ne ducem la El.(emoticon aiurit, de unde o fi luat-o şi pe asta?)
-Ne ducem...dar nu acum! Când o fi timpul!
-Dar la ce oră, mama? 

N-am idee.

luni, 22 mai 2017

Replica

Ca urmare a ceea ce am scris ieri, Inima, cineva mi-a scris asta:


Îmi pare rău că te tot doare inima. Ştiu/simt/sper că e doar o metaforă. Dar :


Înţeleg că ai încercat s-o cânţi, s-o încânţi, să-i cânţi, s-o râzgâi. Pe ea, pe inimă. E foarte frumos să fii apropiat de inima ta, de sinele tău. Mult mai bine decât să încerci să le cânţi altora, să-i încânţi, să-i cânţi, să-i râzgâi. E cel mai bine, de altfel. Ea, ca inima, ţi-a rezistat. N-a ascultat poveşti, nici muzică, călătoriile au tulburat-o şi mai tare, terapiile convenţionale şi mai puţin convenţionale au bulversat-o. Normal. Problemele complicate au soluţii simple. Decât să te complici, mai bine te complaci. Sau invers, nici eu nu mai ştiu exact. De aia e împietrită inima. Vezi tu, împietririle astea te feresc de dureri şi de chinuri inutile. "Nu simţi"...sună cunoscut? N-ai ascultat.

Ştiu că ai sfătuit-o. Ştiu. Ca să fie totul mai sigur. Dar e ceva sigur pe lumea asta?

Da.

Raţiunea.

Inima nu lucrează cu asta. Ca să fii, procentual, 100% raţional, cerebral, analitic, să nu simţi nimic, să nu te atingă ceva, trebuie să fi trecut deja prin iadul greutăţilor, insucceselor de orice fel şi al unor dureri insurmontabile şi ele să te întărească atât de mult încât în loc de inimă să ai o piatră. Sau o bucată de plastelină întărită. Piatra are farmecul ei. Plastelina uscată n-are niciun farmec. E inutilă. N-o mai moaie nimic şi există riscul de-a se sparge în zeci de bucăţele.

Inima nu e suflet, e organ. Alcătuit din patru cavităţi, două atrii şi două ventricule.

Inima nu cere zâmbete, le împarte. Dacă ar avea suflet. Cu asta rămâne un om, cu ce-a împărţit. Las-o să împartă zâmbete în continuare. Fără să ceară niciun zâmbet în schimb.

Dragă Adişor, ai grijă cu insomniile, verifică-le cauza. Corpurile noastre, ale tuturor, sunt oricum toate, toate, perisabile, efemere, imperfecte. (Aproape) perfecţi suntem doar pentru cei care ne iubesc. Pentru restul, suntem...contează ce suntem pentru restul? Fericirea e-n noi, nu în jurul nostru. Mai rabdă-i inimii şi aceste toane. Sunt oameni, lucruri şi evenimente de care ne bucurăm o dată-n viaţă. Cu sau fără explicaţie.                     

duminică, 21 mai 2017

Inima

De prea mult timp mă tot doare inima. 

Am tot încercat s-o oblojesc cu ceva, s-o alin, s-o mângâi, să-i cânt, s-o cânt, s-o răsfăţ. Ea, nimic. I-am luat de toate. Cărţi, drumuri, muzică, parfumuri, terapii convenţionale şi mai puţin convenţionale.  Ce nu i-am luat? Şi ea tot nimic. Împietrită, doare la fiecare mişcare, la fiecare răsărit, la fiecare apus, se deschide cu stângăcie la razele soarelui, refugiindu-se apoi în locaşul ei, stând acolo, mică, pricăjită, ca un copil care cere în van o singură îmbrăţişare. 

Inimă, stai acolo, i-am spus părinteşte de câteva ori. It's safer, you know. Out of sight, out of mind. Dar inima asta, şi ea, tot suflet. Cere. Demanding. Un zâmbet. Unul care să vină când îl aşteaptă mai puţin, unul pe care să nu-l cerşească, unul necondiţionat. Un zâmbet care să nu ceară alt zâmbet în schimb. Dar care vine oricum.

Dragă inimă, i-am mai spus, nu putem să avem chiar totul în viaţă. 

Dragă Adişor, nu vreau totul. Vreau doar puţin. Aşa mi-a spus, în rarele momente când vorbeşte. Atunci au încetat insomniile. Gata cu trezitul la ora 3 dimineaţa. No more. A început trezitul la ora 5. De cele mai multe ori la 4.20. Cred că are mai mult de-a face cu vârsta. Cu tot ce n-am trăit şi corpul acesta perisabil, efemer, imperfect nu ştie să se supună. Trecerii timpului. Crede că. Da, asta crede. Că-i născut după 90. Iar copilul meu, bucăţică ruptă din mine, se uită lung la mine şi prin mine şi-mi spune : mama mea frumoasă, te iubesc! Şi plânge cu lacrimi mari când îi spun că o să îmbătrânesc, că va veni şi timpul acela, când o să mă doară ba una, ba alta, când voi avea prea multe fire albe şi prea puţină răbdare. Inima rabdă. O să-i "dau timp timpului". Dar inima ştie. Că n-o să-i rabd totul la infinit. O s-o smulg brutal din piept(ca-n vechi poveşti) şi-o voi da unor câini flămânzi. Care de-abia aşteaptă. Atât aşteaptă. Colţii lor ascuţiţi o să se înfigă lacom în carnea dulce şi roşie, penetrând fără milă. O să doară mai tare dar mai puţin. Echitabil.

 În timp.      
 
Foto : Alice

miercuri, 17 mai 2017

Angoase



Am intrat la ora 8.00 în ceea ce unul dintre reprezentanţi numeşte "codru"(aşa cum am mai menţionat) cu ceva întrebări şi îndoieli, ba pentru mine, ba pentru alţii. Nu ştiu alţii cum sunt dar mie chiar îmi place serviciul meu, aşa cum este el. Cam fără viitor dar e totuşi un pod. Am eu bănuiala că pentru unii serviciul e doar zid de care se izbesc zilnic, fără posibilitatea escaladării, fără posibilitatea ocolirii. Şi atunci degeaba se mai întreabă câte un merchandiser dacă nu cumva sursa zâmbetului meu e undeva în sfere înalte. E acolo dar nu de la vreo buruiană. Sunt eu apolinică, na. Când mă enervează vreun manager, cad şi eu în extreme. Dar totuşi serviciul rămâne un pod, nu un zid.

După ce primesc răspunsurile aşteptate şi verific coduri şi feţe(sunt toate, da!) mă gândesc la discuţia de ieri. Mustim toţi de înţelepciune când vine vorba de viaţa celorlalţi. Când vine vorba de a noastră, nu prea. E atât de uşor să te înşeli, cu nişte paranteze plasate exact acolo unde n-ai crede. E cumva. Şi mai cumva e să trăieşti viaţa aşa cum vor ceilalţi. Dar tu nu. Tu trăieşti aşa cum vrei tu.

Suntem experţi în relaţii. Despre relaţiile al căror sens ne scapă, vom spune cu superioritate că nu iese fum fără foc. Ştim noi. Care noi? Noi, experţii. Expertele. Eu mai şi glumesc pe raion la adresa unora bănuiţi că ar avea povestea lor separată: Shht, eu n-o să spun nimănui, suntem fiecare stăpânii propriilor greşeli. Alegeri. Suntem suma alegerilor şi a greşelilor noastre.

Un domn mai în vârstă mă întreabă pe raionul cu Red Bull dacă ştiu unde e coniac-ul, îi spun că merg să-i arăt dar se opreşte la raftul cu bere neagră, susţinând că e acolo.

-Nu e acolo, vă arăt eu şi vă şi îndrum dacă doriţi!
-Nu pot să cred că ştii dumneata care e "jeacdaniels-ul"!
-Oh, nici nu aveţi idee! Uitaţi aici câte sortimente!
-Dar e mai scump ca la noi!
-Ca la dumneavoastră? Unde?
-La Billa! E mai ieftin! 
-Pentru că vă uitaţi la preţul celui de 1litru, uitaţi cât de "ieftin" e cel de 0, 700! Sigur are preţ mai bun ca la Billa!
-Are, are, ai dreptate! Atunci arată-mi "granţul" că văd că pe asta îl ştii!
Nu pare a fi client misterios şi deşi "Grants-ul" nu e al meu i-l arăt. Clatină din cap cu nemulţumire.
-Şivas sigur n-ai, nu-l văd nicăieri!
-Vă arăt eu zeci de sticle de Chivas, sunt pe raftul de sus!
-Da dar nu-mi trebuie! Aş vrea băutura aceasta, spune, arătându-mi scris pe un bilet numele de St. Remy. N-o ai?!?
-Cum să nu, răspund, conducându-l la raft. Se uită lung şi constată filozofic:
-Nu. Nu e asta. Trebuie să fie o butelcă, nu o sticlă obişnuită!  
-Să vă arăt şi butelca! 
-Da dar e colorată. Nu-mi place!
-Nici mie nu-mi plac toţi şefii mei dar îi suport, ştiţi? Sunt evitanţi, ezitanţi, devianţi, duşi cu pluta dar asta e! Am şi eu piticii mei, nu doar ei! Câteodată câte unul îmi mulţumeşte pentru eforturile depuse, mai dă un "bună ziua!" şi deja ziua e mai bună, îmi spun că raftul arată foarte bine şi atunci văd doar razele soarelui nu şi insolaţia produsă de el.

Se uită la mine lung. Cred că l-am convins. Ia o sticlă de Carolans.
-Îţi doresc să trăieşti mult şi bine! 
-Şi eu vă doresc acelaşi lucru dumneavoastră! Mai importantă e calitatea, nu uitaţi! 
-Eu am trăit cât trebuie, mi-am făcut toate socotelile!
-Şi le-aţi şi încheiat? 
-Mai contează?
-Nu contează, nu. Nu e totul competiţie. Cred că fiecare alege, în felul lui, dacă e praf de stele sau fir de nisip. Aşa se fac diferenţele. În ce alegem să fim.

După ce iar mustesc şi de înţelepciune şi de greşeli, înlocuind o dependenţă cu alta, un viciu cu altul, ascult şi-o poveste tristă care doar mă încarcă. Încerc să mă dezbar cu ea cu gândul la profiterolul pe care-l voi face astăzi. Pentru că n-am ciornă la viaţa asta. Doar originalul.

Acasă, princess mă întreabă dacă-i iau pepene.

-Îţi iau, cum să nu?
-Dar are gust de roz, mama?

 Nu ştiu, really. Are ceva gust. 

-Mama, sughit! Cine are grijă de mine dacă sughit? Că nu pot să merg asa la grădiniţă!

                                                                     
Foto: Alice

sâmbătă, 13 mai 2017

Timpul există...

...ca să nu se întâmple toate lucrurile deodată. Nu-mi amintesc cine a spus-o. Nu-i nimic. Ăsta să fie tot răul.

Timpul există şi să amintească unora, altora că nu au căderea de a judeca ce nu înţeleg, ce n-au trăit. Altfel bon voyage, ennui! Boredom is dead, long live the new boredom!

Îmi aminteşte energofagul şi cronofagul Facebook că n-am mai scris ceva de o vreme şi pagina lui Alice e pe hold. Şi va mai sta aşa o vreme fiindcă, uite, a venit luna mai, luna în care se întâmplă minunate şi extraordinare lucruri. Aerul miroase ameţitor, demenţial după ploaie în luna lui florar. Cât să-mi amintească cât de efemeri suntem. În comparaţie cu restul. Cu tot.


Munca rezonabilă şi de plăcere tot n-a omorât pe nimeni. Spre deosebire de plictiseală. Asta chiar omoară. Naşte monştri.


O tot cert pe princess că nu înţeleg( a se citi: nu sunt puţin atentă la ea, în limite rezonabile, ce o mai fi şi asta, rezonabil) ce vrea să facă, absorbită total de ce vreau eu să fac şi până la urmă îmi spune:

-Dar vreau să-ţi pun ceva moale la scaun, să nu te mai doară mereu spatele!

Apoi:

-Mama, părul tău negru nu e zâmbitor penntru că negrul nu zâmbeşte! Trebuie să ţi-l faci roşu!


Ia culorile, îmi cere coli, desenează iar haotic şi-mi zice triumfătoare :
-Mami, uite asta e vântul!  Vântul tău!

Îmi ia pixul din mână, mi-l dă pe al ei şi-mi mulţumeşte că sunt drăguţă.

-Cu plăcere, princess!
-Cu plăcere, mama mea dragă!


-Mama, uite ce ruj roşu frumos ai!
-Să ştii că mie nu-mi place aşa de mult fiindcă sunt brunetă! (ca să nu mi-l ceară)
-Dar nu eşti brunetă, mama, ai doar părul "bleac"! Iar eu sunt blondă! Mie îmi place!

Wild Target, 2010.  Atât.

Ploaie în luna lui florar. M-a udat până la piele. Love it. Live it. Leave it.

marți, 2 mai 2017

Licurici

În fiecare seară, Petru merge la bodega din capătul bulevardului Mihai Viteazul. În fiecare seară. Înainte de-a merge acasă, de la muncă. Munceşte în construcţii, se plăteşte bine deşi volumul de muncă este foarte mare. Are muşchii bine conturaţi  Petru deşi nu mai are toţi dinţii. Şi atunci nu prea zâmbeşte. Dar îi place să bea două, trei sute de grame din cea mai proastă băutură. Pe nemâncate, băutura îl ameţeşte imediat. Aşa, are curaj să se ducă acasă. Uneori, Alexandru, mezinul său, îl aşteaptă şi-l ia de mână, conducându-l spre casă.

-Hai, mă, tată, hai, că am teme de făcut!
-Taci, mă, în pizda mă-tii, vin acum! E acasă mă-ta?
-E acasă, tată, nu mai vorbi aşa!

Îl plezneşte pe ascuns, să nu-l vadă careva, a auzit el că acum e nasoală treaba cu cei care-şi bat copiii şi nu vrea să fie reclamat, să-i ia careva copiii, numai pentru ei munceşte. Cu nevastă-sa e altă treabă. Are el o bănuială, curva dracului, că-l înşală. Copilul îl trage mai departe de mână şi aşa, mort de beat, tot simte fineţea mâinii copilului. Se uită lung la el şi vede bine că nu-i seamănă deşi parcă ochii sunt ai lui. 
-Mă, tati, mă, copilul meu, mă ierţi, mă ierţi? Că iar am băut şi nu fac temele cu tine?
-Da, tati, te iert, hai acasă, nu mai vorbi!

Îi lasă mâna mică să cadă şi parcă adulmecă aerul cald al serii de iulie. I se pare că vede chiar şi licurici. Se miră, licurici în oraş? Îşi aduce aminte când era copil, la ţară, ce fericire era când venea seara şi licuricii invadau curtea casei părinteşti. Mâncau tocană de roşii cu pui şi cu mămăligă şi uneori beau lapte nefiert. Ce bun mai era! Dar taică-său se îmbăta, înjura toţi oamenii din sat, morţii şi dumnezeii fiecăruia, apoi scotea cureaua şi-i snopea în bătaie pe toţi din casă. Câteodată Petru reuşea să scape de furia tatălui şi ieşea în drum, implorând oamenii din sat să-i ajute, să-i scape de bătaie. Nu se băga nimeni, bătăile erau la ordinea zilei aproape în fiecare casă. Şi totuşi el mai spera să fie cineva care să-l scape de coşmar. Când şi-a dat seama că nu se va întâmpla niciodată asta, şi-a jurat că atunci  când va fi mare, nu va avea copii şi dacă va fi să-i aibă, nu le va face aşa ceva. Iată, are copii, se îmbată şi el la fel ca taică-său şi la fel îşi bate copiii. Ar vrea să se urască, să-şi poată spună singur stop, să nu mai facă tot ce-i face rău dar ceva îl opreşte. În fiecare dimineaţă, cu gura năclăită de alcool, îşi spune tare că-n ziua aceea n-o să mai bea, că după muncă se va duce direct acasă, să facă temele cu copiii, să stea cu nevasta,  bună, rea, cum o fi! Nu reuşeşte să-şi rescrie povestea în nicio zi. Cade-n genunchi dar atâta pagubă, nu mai e mult până acasă. Alunecă şi se loveşte la cap, trăgându-l după el şi pe copil. 

Probabil va urma.




duminică, 30 aprilie 2017

Începuturi

După tot felul de spaime nefondate şi raportări eronate, aprilie s-a terminat, lăsând loc celei mai frumoase luni din an, cu multiple semnificaţii. E timpul pentru călătorii, nunţi, botezuri şi plecări.


Aprilie a însemnat printre altele o întâlnire cu parfumul anului 2015, de la Hermes, Le Jardin de Monsieur Li, parfum unisex, ca şi Calvin Klein. Deloc întâmplător. Nu e Miracle, nici măcar Cerruti 1881 dar are ceva interesant, aproape de Ralph Lauren Blue, minus aroma de zmeură care mă zăpăceşte la un parfum. Probabil n-o să ţin morţiş să-l am şi pe acesta. Doar un început. Fără intrigă, fără deznodământ. Dar câteodată e bine  să mai ai şi răbdare.


Aprilie a mai însemnat un sfârşit dar şi un început la fel de interesant. Rezultatele se vor ivi pe parcurs. Ca în multe alte relaţii, deşi prima impresie contează foarte mult, foarte frumoase sunt clipele de la mijloc.


Aprilie a fost şi luna în care am ajuns iar la concluzia că bărbaţilor le place bârfa la fel de mult ca femeilor. De ocolit. Fără generalizări, desigur. Pentru că e mai uşor să judeci decât să gândeşti. Deloc întâmplător. Aşa cum nu iubeşti o singură dată în viaţă.

Nepoveştile şi tăcerile unora spun mai mult decât orice mecanism de apărare. Cum zicea Iona vorbind cu el însuşi : ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet, să nu intre nimeni în el cu cuţitul. Toate sunt lecţii.

Doi bătrâni discută lângă mine, ea se uită la rom(pentru prăjituri, cum altfel?), el se uită la votcă. 
-Uite, l-au pus pe Putin într-o votcă, spune el, cu ochii la votca Putinka. Eu zâmbesc şi ea mă observă cu coada ochiului.
-Domnişoară, râzi la glumele lui? Face nişte glume foarte proaste!
-Doamnă, probabil sunteţi căsătoriţi de multă vreme şi glumele lui nu mai sunt o noutate! Dar cu puţină bunăvoinţă, asta se poate schimba! Nici dumneavoastră(plusez ca la poker) nu mai sunteţi chiar noutate pentru dumnealui. Aşa cum nu sunt nici eu pentru soţul meu deşi avem mai puţini ani împreună. Povestea adevărată începe după " şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". 
-Dar ştii că ai dreptate? Ce amuzant mi se mai părea la început!

Îi zâmbesc şi mă bucur că nu s-a supărat. Îmi zâmbeşte şi ea mie deşi poate am atins o coardă sensibilă. Iubirea adevărată nu înseamnă să te schimbi pentru celălat, ci să fii tu însăţi, să-l laşi pe celălalt să fie el însuşi, aşa cum îşi doreşte. Nu înseamnă doar fluturaşi în stomac. Înseamnă şi îndepărtări, reveniri, iertări, împăcări, uitări. Evoluţie. Cum spunea Antoine de Saint Exupery, deloc întâmplător, a iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie.

Aprilie a însemnat şi discuţia asta :
-Tati, ce-mi place jocul ăsta!
-Şi de aia mă pupi?
-Nu, te pup fiindcă te iubesc! Şi-mi place şi jocul! (un joc vechi de 14 ani)
-Fată, ce hoaţă eşti!
-Nu sunt hoaţă, sunt deşteaptă!  
                                                      

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...