miercuri, 17 mai 2017

Angoase



Am intrat la ora 8.00 în ceea ce unul dintre reprezentanţi numeşte "codru"(aşa cum am mai menţionat) cu ceva întrebări şi îndoieli, ba pentru mine, ba pentru alţii. Nu ştiu alţii cum sunt dar mie chiar îmi place serviciul meu, aşa cum este el. Cam fără viitor dar e totuşi un pod. Am eu bănuiala că pentru unii serviciul e doar zid de care se izbesc zilnic, fără posibilitatea escaladării, fără posibilitatea ocolirii. Şi atunci degeaba se mai întreabă câte un merchandiser dacă nu cumva sursa zâmbetului meu e undeva în sfere înalte. E acolo dar nu de la vreo buruiană. Sunt eu apolinică, na. Când mă enervează vreun manager, cad şi eu în extreme. Dar totuşi serviciul rămâne un pod, nu un zid.

După ce primesc răspunsurile aşteptate şi verific coduri şi feţe(sunt toate, da!) mă gândesc la discuţia de ieri. Mustim toţi de înţelepciune când vine vorba de viaţa celorlalţi. Când vine vorba de a noastră, nu prea. E atât de uşor să te înşeli, cu nişte paranteze plasate exact acolo unde n-ai crede. E cumva. Şi mai cumva e să trăieşti viaţa aşa cum vor ceilalţi. Dar tu nu. Tu trăieşti aşa cum vrei tu.

Suntem experţi în relaţii. Despre relaţiile al căror sens ne scapă, vom spune cu superioritate că nu iese fum fără foc. Ştim noi. Care noi? Noi, experţii. Expertele. Eu mai şi glumesc pe raion la adresa unora bănuiţi că ar avea povestea lor separată: Shht, eu n-o să spun nimănui, suntem fiecare stăpânii propriilor greşeli. Alegeri. Suntem suma alegerilor şi a greşelilor noastre.

Un domn mai în vârstă mă întreabă pe raionul cu Red Bull dacă ştiu unde e coniac-ul, îi spun că merg să-i arăt dar se opreşte la raftul cu bere neagră, susţinând că e acolo.

-Nu e acolo, vă arăt eu şi vă şi îndrum dacă doriţi!
-Nu pot să cred că ştii dumneata care e "jeacdaniels-ul"!
-Oh, nici nu aveţi idee! Uitaţi aici câte sortimente!
-Dar e mai scump ca la noi!
-Ca la dumneavoastră? Unde?
-La Billa! E mai ieftin! 
-Pentru că vă uitaţi la preţul celui de 1litru, uitaţi cât de "ieftin" e cel de 0, 700! Sigur are preţ mai bun ca la Billa!
-Are, are, ai dreptate! Atunci arată-mi "granţul" că văd că pe asta îl ştii!
Nu pare a fi client misterios şi deşi "Grants-ul" nu e al meu i-l arăt. Clatină din cap cu nemulţumire.
-Şivas sigur n-ai, nu-l văd nicăieri!
-Vă arăt eu zeci de sticle de Chivas, sunt pe raftul de sus!
-Da dar nu-mi trebuie! Aş vrea băutura aceasta, spune, arătându-mi scris pe un bilet numele de St. Remy. N-o ai?!?
-Cum să nu, răspund, conducându-l la raft. Se uită lung şi constată filozofic:
-Nu. Nu e asta. Trebuie să fie o butelcă, nu o sticlă obişnuită!  
-Să vă arăt şi butelca! 
-Da dar e colorată. Nu-mi place!
-Nici mie nu-mi plac toţi şefii mei dar îi suport, ştiţi? Sunt evitanţi, ezitanţi, devianţi, duşi cu pluta dar asta e! Am şi eu piticii mei, nu doar ei! Câteodată câte unul îmi mulţumeşte pentru eforturile depuse, mai dă un "bună ziua!" şi deja ziua e mai bună, îmi spun că raftul arată foarte bine şi atunci văd doar razele soarelui nu şi insolaţia produsă de el.

Se uită la mine lung. Cred că l-am convins. Ia o sticlă de Carolans.
-Îţi doresc să trăieşti mult şi bine! 
-Şi eu vă doresc acelaşi lucru dumneavoastră! Mai importantă e calitatea, nu uitaţi! 
-Eu am trăit cât trebuie, mi-am făcut toate socotelile!
-Şi le-aţi şi încheiat? 
-Mai contează?
-Nu contează, nu. Nu e totul competiţie. Cred că fiecare alege, în felul lui, dacă e praf de stele sau fir de nisip. Aşa se fac diferenţele. În ce alegem să fim.

După ce iar mustesc şi de înţelepciune şi de greşeli, înlocuind o dependenţă cu alta, un viciu cu altul, ascult şi-o poveste tristă care doar mă încarcă. Încerc să mă dezbar cu ea cu gândul la profiterolul pe care-l voi face astăzi. Pentru că n-am ciornă la viaţa asta. Doar originalul.

Acasă, princess mă întreabă dacă-i iau pepene.

-Îţi iau, cum să nu?
-Dar are gust de roz, mama?

 Nu ştiu, really. Are ceva gust. 

-Mama, sughit! Cine are grijă de mine dacă sughit? Că nu pot să merg asa la grădiniţă!

                                                                     
Foto: Alice

sâmbătă, 13 mai 2017

Timpul există...

...ca să nu se întâmple toate lucrurile deodată. Nu-mi amintesc cine a spus-o. Nu-i nimic. Ăsta să fie tot răul.

Timpul există şi să amintească unora, altora că nu au căderea de a judeca ce nu înţeleg, ce n-au trăit. Altfel bon voyage, ennui! Boredom is dead, long live the new boredom!

Îmi aminteşte energofagul şi cronofagul Facebook că n-am mai scris ceva de o vreme şi pagina lui Alice e pe hold. Şi va mai sta aşa o vreme fiindcă, uite, a venit luna mai, luna în care se întâmplă minunate şi extraordinare lucruri. Aerul miroase ameţitor, demenţial după ploaie în luna lui florar. Cât să-mi amintească cât de efemeri suntem. În comparaţie cu restul. Cu tot.


Munca rezonabilă şi de plăcere tot n-a omorât pe nimeni. Spre deosebire de plictiseală. Asta chiar omoară. Naşte monştri.


O tot cert pe princess că nu înţeleg( a se citi: nu sunt puţin atentă la ea, în limite rezonabile, ce o mai fi şi asta, rezonabil) ce vrea să facă, absorbită total de ce vreau eu să fac şi până la urmă îmi spune:

-Dar vreau să-ţi pun ceva moale la scaun, să nu te mai doară mereu spatele!

Apoi:

-Mama, părul tău negru nu e zâmbitor penntru că negrul nu zâmbeşte! Trebuie să ţi-l faci roşu!


Ia culorile, îmi cere coli, desenează iar haotic şi-mi zice triumfătoare :
-Mami, uite asta e vântul!  Vântul tău!

Îmi ia pixul din mână, mi-l dă pe al ei şi-mi mulţumeşte că sunt drăguţă.

-Cu plăcere, princess!
-Cu plăcere, mama mea dragă!


-Mama, uite ce ruj roşu frumos ai!
-Să ştii că mie nu-mi place aşa de mult fiindcă sunt brunetă! (ca să nu mi-l ceară)
-Dar nu eşti brunetă, mama, ai doar părul "bleac"! Iar eu sunt blondă! Mie îmi place!

Wild Target, 2010.  Atât.

Ploaie în luna lui florar. M-a udat până la piele. Love it. Live it. Leave it.

marți, 2 mai 2017

Licurici

În fiecare seară, Petru merge la bodega din capătul bulevardului Mihai Viteazul. În fiecare seară. Înainte de-a merge acasă, de la muncă. Munceşte în construcţii, se plăteşte bine deşi volumul de muncă este foarte mare. Are muşchii bine conturaţi  Petru deşi nu mai are toţi dinţii. Şi atunci nu prea zâmbeşte. Dar îi place să bea două, trei sute de grame din cea mai proastă băutură. Pe nemâncate, băutura îl ameţeşte imediat. Aşa, are curaj să se ducă acasă. Uneori, Alexandru, mezinul său, îl aşteaptă şi-l ia de mână, conducându-l spre casă.

-Hai, mă, tată, hai, că am teme de făcut!
-Taci, mă, în pizda mă-tii, vin acum! E acasă mă-ta?
-E acasă, tată, nu mai vorbi aşa!

Îl plezneşte pe ascuns, să nu-l vadă careva, a auzit el că acum e nasoală treaba cu cei care-şi bat copiii şi nu vrea să fie reclamat, să-i ia careva copiii, numai pentru ei munceşte. Cu nevastă-sa e altă treabă. Are el o bănuială, curva dracului, că-l înşală. Copilul îl trage mai departe de mână şi aşa, mort de beat, tot simte fineţea mâinii copilului. Se uită lung la el şi vede bine că nu-i seamănă deşi parcă ochii sunt ai lui. 
-Mă, tati, mă, copilul meu, mă ierţi, mă ierţi? Că iar am băut şi nu fac temele cu tine?
-Da, tati, te iert, hai acasă, nu mai vorbi!

Îi lasă mâna mică să cadă şi parcă adulmecă aerul cald al serii de iulie. I se pare că vede chiar şi licurici. Se miră, licurici în oraş? Îşi aduce aminte când era copil, la ţară, ce fericire era când venea seara şi licuricii invadau curtea casei părinteşti. Mâncau tocană de roşii cu pui şi cu mămăligă şi uneori beau lapte nefiert. Ce bun mai era! Dar taică-său se îmbăta, înjura toţi oamenii din sat, morţii şi dumnezeii fiecăruia, apoi scotea cureaua şi-i snopea în bătaie pe toţi din casă. Câteodată Petru reuşea să scape de furia tatălui şi ieşea în drum, implorând oamenii din sat să-i ajute, să-i scape de bătaie. Nu se băga nimeni, bătăile erau la ordinea zilei aproape în fiecare casă. Şi totuşi el mai spera să fie cineva care să-l scape de coşmar. Când şi-a dat seama că nu se va întâmpla niciodată asta, şi-a jurat că atunci  când va fi mare, nu va avea copii şi dacă va fi să-i aibă, nu le va face aşa ceva. Iată, are copii, se îmbată şi el la fel ca taică-său şi la fel îşi bate copiii. Ar vrea să se urască, să-şi poată spună singur stop, să nu mai facă tot ce-i face rău dar ceva îl opreşte. În fiecare dimineaţă, cu gura năclăită de alcool, îşi spune tare că-n ziua aceea n-o să mai bea, că după muncă se va duce direct acasă, să facă temele cu copiii, să stea cu nevasta,  bună, rea, cum o fi! Nu reuşeşte să-şi rescrie povestea în nicio zi. Cade-n genunchi dar atâta pagubă, nu mai e mult până acasă. Alunecă şi se loveşte la cap, trăgându-l după el şi pe copil. 

Probabil va urma.




duminică, 30 aprilie 2017

Începuturi

După tot felul de spaime nefondate şi raportări eronate, aprilie s-a terminat, lăsând loc celei mai frumoase luni din an, cu multiple semnificaţii. E timpul pentru călătorii, nunţi, botezuri şi plecări.


Aprilie a însemnat printre altele o întâlnire cu parfumul anului 2015, de la Hermes, Le Jardin de Monsieur Li, parfum unisex, ca şi Calvin Klein. Deloc întâmplător. Nu e Miracle, nici măcar Cerruti 1881 dar are ceva interesant, aproape de Ralph Lauren Blue, minus aroma de zmeură care mă zăpăceşte la un parfum. Probabil n-o să ţin morţiş să-l am şi pe acesta. Doar un început. Fără intrigă, fără deznodământ. Dar câteodată e bine  să mai ai şi răbdare.


Aprilie a mai însemnat un sfârşit dar şi un început la fel de interesant. Rezultatele se vor ivi pe parcurs. Ca în multe alte relaţii, deşi prima impresie contează foarte mult, foarte frumoase sunt clipele de la mijloc.


Aprilie a fost şi luna în care am ajuns iar la concluzia că bărbaţilor le place bârfa la fel de mult ca femeilor. De ocolit. Fără generalizări, desigur. Pentru că e mai uşor să judeci decât să gândeşti. Deloc întâmplător. Aşa cum nu iubeşti o singură dată în viaţă.

Nepoveştile şi tăcerile unora spun mai mult decât orice mecanism de apărare. Cum zicea Iona vorbind cu el însuşi : ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet, să nu intre nimeni în el cu cuţitul. Toate sunt lecţii.

Doi bătrâni discută lângă mine, ea se uită la rom(pentru prăjituri, cum altfel?), el se uită la votcă. 
-Uite, l-au pus pe Putin într-o votcă, spune el, cu ochii la votca Putinka. Eu zâmbesc şi ea mă observă cu coada ochiului.
-Domnişoară, râzi la glumele lui? Face nişte glume foarte proaste!
-Doamnă, probabil sunteţi căsătoriţi de multă vreme şi glumele lui nu mai sunt o noutate! Dar cu puţină bunăvoinţă, asta se poate schimba! Nici dumneavoastră(plusez ca la poker) nu mai sunteţi chiar noutate pentru dumnealui. Aşa cum nu sunt nici eu pentru soţul meu deşi avem mai puţini ani împreună. Povestea adevărată începe după " şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". 
-Dar ştii că ai dreptate? Ce amuzant mi se mai părea la început!

Îi zâmbesc şi mă bucur că nu s-a supărat. Îmi zâmbeşte şi ea mie deşi poate am atins o coardă sensibilă. Iubirea adevărată nu înseamnă să te schimbi pentru celălat, ci să fii tu însăţi, să-l laşi pe celălalt să fie el însuşi, aşa cum îşi doreşte. Nu înseamnă doar fluturaşi în stomac. Înseamnă şi îndepărtări, reveniri, iertări, împăcări, uitări. Evoluţie. Cum spunea Antoine de Saint Exupery, deloc întâmplător, a iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie.

Aprilie a însemnat şi discuţia asta :
-Tati, ce-mi place jocul ăsta!
-Şi de aia mă pupi?
-Nu, te pup fiindcă te iubesc! Şi-mi place şi jocul! (un joc vechi de 14 ani)
-Fată, ce hoaţă eşti!
-Nu sunt hoaţă, sunt deşteaptă!  
                                                      

miercuri, 26 aprilie 2017

Rudy cu firimituri

Pare că a venit primăvara, în sfârşit. Vecina de la etajul 3 se dă jos din maşină şi se îndreaptă spre casă cu braţele încărcate de plase. De-abia reuşeşte să scoată cheia din geantă, nişte mere împrăştiindu-se cu zgomot în faţa uşii şi le lasă să se ducă pe scări în jos. Trage aer în piept ca să nu se enerveze inutil şi intră-n casă. În cea mai mare grabă, deschide întâi ferestrele să se aerisească, apoi încuie uşile ca să nu se trântească din cauza curentului şi de-abia ulterior iese din casă să adune merele împrăştiate.

"Aş fi putut foarte bine să nu le mai adun, oricum nu le mai mănânc, îşi spune cinică. Dracu'ştie cu ce spală ăştia scara, mă umplu de bube oricât le-aş spăla, m-aş gândi mereu pe unde au fost şi mă îmbolnăvesc numai cât mă gândesc la asta. Dar nu e frumos să le las aşa".

Strânge merele şi le aruncă în gunoi. Mai are câteva, nu-şi face griji, mai mult de unul-două nu mănâncă pe zi şi-şi va lua altele din piaţă, şi-a propus să treacă măcar din două în două zile prin piaţă,  să-şi depăşească frica de oameni, are o teamă teribilă când trece prin mijlocul lor adunaţi  fie să vândă , fie să cumpere ceva. Astăzi şi-a propus oricum să facă din nou prăjitura Rudy cu firimituri, trecuseră 3 sau 4 ani de când n-o mai făcuse. Îşi amintea clar cum în anul când o descoperise, o făcea periodic, la câteva săptămâni, până când iubitul ei de atunci i-a spus că precis după un timp n-o mai mai face deloc deşi el savura la orice oră o Rudy cu firimituri. Îşi aminti cu greu ingredientele dar google-ul o ajută rapid şi cumpără tot ce-i trebuia. Înainte să înceapă, îşi turnă vin într-un pahar şi trase plictisită din ţigara electronică, erau ani de când nu mai fuma şi tenul ei, altădată cenuşiu de la atâta tutun, era iar ca înainte. Măsoară cu exactitate cele 400 de grame de făină, o toarnă în bolul uriaş primit cadou de la mama ei şi o amestecă cu cacao şi praf de copt. Îşi zâmbeşte sieşi în oglinda micuţă, cu ornamente, de deasupra unei poliţe.

"De data asta o s-o mănânc singură pe toată. De fapt, nu, o să arunc mai mult de jumătate din ea. O să-mi fie prea ruşine să le duc colegelor, eu o să mănânc de poftă 2 pătrate şi apoi gata". Gândul că-i e ruşine să împartă cu colegele ceva făcut de ea îi strânge inima. Mai împărţise ea cu alte ocazii diverse obiecte sau dulciuri şi gesturile ei fuseseră interpretate până o făcuseră să renunţe  la a mai face cadouri. Ea ştia doar atât: cadourile se fac din inimă şi nu se interpretează. Când începi să interpretezi, nu mai e loc de autentic. De data asta o fac numai şi numai pentru mine, îşi spuse ea, ca să se convingă din nou.

Adăugă zahărul, gălbenuşurile şi la final untul. Partea cu untul o enerva de fiecare dată când o făcea în trecut. Ca şi acum. Felul în care se sfărâmă şi nu se adună îi aduce aminte de iubitul ei. Fostul. Tot încearcă să şi-l scoată din minte dar când se aşteaptă mai puţin, el îi revine în minte, făcându-i praf visele şi gândurile, cel puţin câteva ore. Încearcă se se sustragă gândului că încerca s-o controleze ca să aibă el control asupra propriei existenţe, să nu care cumva să simtă ceva profund pentru ea sau pentru altcineva căci oamenii te pot părăsi foarte uşor, aşa înţelegea ea din ce făcea el dar nu spunea căci şi vorbele astea, rostite, pot să aibă putere. Şi nu le spunea. Reuşi să amestece uniform şi untul, îi ieşi o minunăţie de aluat pe care-l bagă în congelator, după cum îi cerea reţeta. Nu-şi amintea să fi făcut aşa în trecut.

"Cred că ţinem minte numai ce vrem, clar. Nu-mi amintesc partea asta. Îmi amintesc în schimb zâmbetul lui. Iar mă gândesc la el! Iar. Doamne, cât m-am mai agăţat de el! Ce fraieră...am crezut că prin el ajung la mine. Nu sunt singura, ştiu. Dar nu mă consolează. Tot singură sunt deşi am ajuns la mine. N-am avut răbdare dar răbdare să ce? Să trag de iarbă ca să crească?"

Mixează apoi branza proaspătă de vaci, ouăle şi zahărul, adăugând nu doar esenţă de vanilie ci şi de migdale, ştia efectul esenţei de migdale asupra prăjiturilor. Tapetă tava cu hârtie de copt, împărţi aluatul în două bile şi prima bilă o sfărâmă uniform pe toată suprafaţa tăvii, fără s-o dea pe răzătoare, aşa cum cerea reţeta.

"Mâinile fac o treabă mai bună decât orice unealtă. Şi dacă mâinile nu ştiu să mânuiască unealta, ce fac? Dau vina pe condei, râse ea de sine, amintindu-şi o vorbă de duh auzită cu vreo 9 ani înainte. Pe atunci nu ştiam să ascult dar ştiam să citesc. Orice citeam, de la ingredientele cosmeticalelor până la instrucţiunile de pe copiatoare. Apoi m-am relaxat, norocul meu. Citesc mai puţin, trăiesc mai mult, nu mai încerc să controlez nici eu atât de mult ce se întâmplă pe lângă mine. N-are rost oricum. Mai importantă sunt eu. O să cad din nou în te miri ce tristeţi şi iar n-o să am încredere în mine dar tot o să-mi revin. Pe el îl pun în bagajul amintirilor frumoase. Acolo. Şterg ce-a fost urât. Mai ales că eram şi geloasă, aşa de geloasă, of!  Ştiam că nu mă apreciază, simţeam asta...şi spre ruşinea mea, căutam să-i obţin aprobarea, atenţia, aprecierea.  Dacă ar fi ştiut să mă aprecieze măcar puţin, l-aş fi iertat mai uşor. Nu-mi rămâne decât să mă iert pe mine acum, treptat. Apoi îl iert şi pe el. Cred că asta-i ordinea".

Puse crema peste aluat apoi sfărâmă şi cea de-a două bilă peste cremă, dând totul la cuptor. Timp de 35 de minute lasă focul să-şi facă treaba. 

Îşi mai turnă un pahar de vin şi deschise laptopul să citească blogul vecinei de la 5, nu ştia niciodată cât era ficţiune şi cât adevăr în ce scria acolo.

Prăjitura îi ieşi perfect.       

vineri, 21 aprilie 2017

Aprilie spulberat

Aprilie spulberat e titlul unei colecţii de nuvele aparţinând lui  Ismail Kadare despre care notam în mai 2005 că "unele poveşti n-au niciun sens". Pe atunci, "niciun" se scria în două cuvinte : nici un. Atunci cele patru nuvele mi s-au părut lipsite de sens. Cum mi se pare şi să scriem într-un singur cuvânt "niciun". Sau să mi se spună că am greşit de la oameni care nu vor să-şi recunoască şi partea lor de vină. Fiindcă e mai uşor să dai vina pe alţii. Mai uşor de tolerat. Şi să pupi în cur şefii ca să ajungi şi tu un şef mai mic.
Citat inexact, Vera?

Sunt zile din astea. Mizerabile. Ninge de azi-noapte şi e frig, atât de frig, pentru o zi de aprilie. Zile lipsite de sens. Când ştii că trebuie să spui stop dar ceva nu te lasă. E greu să spui stop lucrurilor care ţi-au făcut rău. Tot ai tendinţa de-a le îndrepta. De-a le repara. De-a le face bine. Când cel mai bine ar fi să le ignori, să nu le dai importanţă.

Cum faci cu oamenii?

Şi-a fost un aprilie cum n-a mai fost. Oare şi martie a fost la fel?

Se poartă persiflările. Nu te aperi mai bine când ataci? Sau când stai în defensivă? Ştiu de când jucam fotbal. Încă mai am semne. Nu e Paştele despre mâncare? Ca să vezi! Ba da. Şi eu l-am întrebat pe şeful meu când mi-a spus că "Hristos a-nviat!" dacă l-a văzut el pe undeva şi dacă da, să-l trimită şi pe raionul cu Red Bull. Băuseră tot. Red Bull-ul. Oamenii.

Eu credeam că Paştele e despre iubire. Ca şi Crăciunul. Că uite, se strâng oamenii şi stau împreună. Mai curăţă o pădure, un crâng. De uscături. După cumpărăturile compulsive din săptămâna patimilor. Credeam că e despre iertare. Despre bunătate. Ei, da. După sărbători, revin aproape toţi la starea de javră de dinainte. Dar dacă stai să-i judeci,  nu mai ai timp să-i iubeşti. Nu mai bine îi priveşti de departe? Pe ei, pe oameni?

Spunea Steinbeck  în "East of Eden"(my favourite book ever)că tot ceea ce fac oamenii fac pentru iubire, pentru un pic de dragoste. Clar. Şi ăia din primul paragraf tot pentru asta o fac. Nicio urmă de ironie aici.

Cam despre ce-a fost vorba în aprilie?

April goes on.                                   
Foto : Râmnic. Acasă.

marți, 18 aprilie 2017

Îmbrăţişate

Ca de fiecare dată, mă pierd în ochii tăi negri şi mă întreb cum de-am avut atât noroc să mă alegi pe mine să fiu mama ta. Tare norocoasă mai sunt!

Astăzi n-ai mers la grădiniţă aşa că am stat un pic mai mult cu tine şi te-am legănat iar înainte să te bag la somn şi mi-ai cerut din nou povestea cu împăratul cu merele de aur. Am schimbat iar detalii ca să văd dacă eşti atentă. Mă uit cu drag la tine cum te uiţi cu uimire  la mine şi simt şi ştiu că dragostea asta necondiţionată de acum e cel mai frumos timp pe care-l voi avea în viaţă. Nu-ţi ajunge o singură poveste şi mai vrei una, apoi încă una, timp în care mă tragi de păr deşi te rog iar şi iar să n-o mai faci. Cum răbdarea nu e punctul meu forte, te rog răstit(să mă ierţi) să nu mă mai tragi de păr căci nu-ţi mai spun nicio poveste şi tot răstit îmi spui şi tu că mă mângâi, nu mă tragi de păr şi râdem amândouă cu lacrimi de tonurile noastre nervoase şi atât de asemănătoare deşi nu ne despart decât vreo 30 de ani. Îţi aduci aminte că ieri ne-am certat din cauza hainelor, vremea s-a schimbat şi ţi-am spus să te îmbraci mai gros dar ai refuzat şi văzându-mă supărată, ai luat până la urmă pe tine ce te-am rugat, apoi pe afară mi-ai cules flori ca să ne împăcăm. "Ai fost supărată, mama, dar tot am luat bluza cu Pluşica şi ţi-am cules flori ca să nu mai fi supărată şi să-mi zâmbeşti fiindcă eşti mama mea şi amândouă facem o nebunie de treabă, ne iubim întruna!"

Adormim îmbrăţişate şi când mă trezesc după cele 10 minute de somn, mâinile tale sunt tot în părul meu. Încă miroşi dumnezeieşte şi mă întreb cum de n-o să mai pot dormi cu tine când va fi cazul. Sunt dependentă, ştiu. De atâta iubire.

Te iau în braţe după ce te trezeşti şi povestim:

-Unde eşti tu acum?
-În braţe la tine!
-Şi cine sunt eu?
-Eşti mama mea!
-Şi ce face mama ta?
-Mama face lucruri frumoase!

Ah, măcar acum, măcar pentru ea.

-Mama, eu vreau de la tine să-mi aduci iar tableta, de la Crăciun i-o tot cer moşului!
-Eu am pluşul asta care e duhul din lampa lui Alladin, nu sunt Moş Crăciun!
-Atunci nu mai vreau nimic, pa, pa! Am treabă, mă uit la desenele astea de vârsta mea!

Nu încerc să te descifrez, mă bucur că eşti şi atât. Tu încerci să mă citeşti şi vrei să mă vezi tot timpul zâmbind, ca să ştii că te aprob. Vrei să fii mereu prima în orice, aşa ai învăţat acum la grădiniţă şi mereu îţi spun că nu contează cine e primul, contează să-ţi facă plăcere ce faci şi să te bucuri din tot sufletul de tot ce ai. "Eu mă bucur de tine, mama, eşti cea mai bună mamă din lume!" Oftez şi-mi aduc aminte de mama când i-am spus că mărul din grădină a înflorit, vai, atât de frumos şi ea mi-a spus atât de simplu, fără niciun reproş şi fără nicio mirare că nu mai am habar de diferenţele dintre pomi fiindcă sunt tot timpul în lumea mea:

-E piersic, mâţo!  
 
Iar  în lumea mea eşti numai tu.

Ca de fiecare dată, mă pierd în ochii tăi negri şi mă întreb cum de-am avut atât noroc să mă alegi pe mine să fiu mama ta. Tare norocoasă mai sunt! 

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...