marți, 11 aprilie 2017

Săptămâna patimilor ( iar)

Anul trecut scriam despre săptămâna patimilor când lucram în fabrică. Încă. Îmi făceam bagajele şi printr-o fotografie postată pe instagram anunţam mai mult sau mai puţin discret că vreau să plec. Era timpul. Iată că vine timpul şi acum. Să scriu despre săptămâna patimilor. Aşa-zis a patimilor.

Încă mă surprinde lumea asta nebună, nebună, nebună care cumpără compulsiv în această săptămână. Care face curăţenie în disperare tocmai acum, care găteşte cozonaci, pască, drob, înroşeşte ouă.Unii, mai inspiraţi, le cumpără deja vopsite. Ce atâta deranj? Eu am iar un termen limită aşa că toate astea mă ating prea puţin.

Când ai îndoieli, mergi acasă. Şi acasă am următoarea conversaţie cu princess:

-Mama, ce zici, am desenat urât mâna asta?
-Nu, de ce?
-Mi se pare urâtă!
-Seamănă degetele cu nişte baloane! Dar priveşte lucrurile aşa: poţi crede că în loc de mână ai desenat nişte baloane drăguţe! 
-Exact, mama, foarte bine te-ai gândit!
Apoi desenează haotic pe hârtie. 
-Ce-ai desenat acolo, Andreea? O furtună?
Se uită uimită la mine.
-Nu, mama, e o mâzgăleală! O mâzgăleală şi atât! 
Apoi vede în toarta ceştii de cafea o jumătate de inimă. Acolo unde eu vedeam doar o toartă. Mai rău era să fi fost invers.
Pe raion:

-Domnişoară, unde e tequila? 
-Sus, pe raft, aveţi două variante : silver şi gold. 
-Şi e bună?
-Habar n-am! Pe asta o aranjez eu la raft şi aşa v-am recomandat-o!   
-Dar una cu cafea n-aveţi? Olmeca?
-N-o văd, bănuiesc că nu e! 
-Dar când aduceţi, va deranjează să degustăm împreună, dvs şi soţia mea???
-Dacă n-o menţionaţi şi pe soţia dvs(care era de faţă), bănuiam că-mi faceţi vreo invitaţie!


Pe alt raion. Se apropie un coleg pe care-l văd cam 5 minute la două săptămâni. E înnegurat. De obicei, deci foarte tăcut, e mai vesel aşa că-l întreb direct dacă e atât de grav sau a mai păţit vreun accident cu maşina. Se uită şi el uimit la mine.
-Maşina n-are nimic acum. Dar de unde ai ştiut că am ceva? E atât de evident?
-E. 
-Nu-mi dau seama cum de-ai observat. Nici cei mai apropiaţi mie nu simt nimic. 
-Intuiţie feminină. Dar nu-mi foloseşte la nimic. Eu râd si mă prefac că e bine, tu râzi?
-Nu râd, nu pot.

Altă conversaţie:
-Mami, fă-mi un fluture! 
Îi desenez unul şi e încântată. 
-Mami, te iubesc!
-Te iubesc şi eu, puişor!
-Eu te iubesc întruna! 
Sunt oameni care ne vor iubi mereu, necondiţionat. Fără întrebări, fără uimiri, fără dezlegări, derogări, de ce-uri, desluşiri, nedesluşiri. De anul trecut citire : Nu poţi să schimbi ceva, să evoluezi, să fii mai bun, dacă ţii întruna ochii închişi. Trecutul este mort, contează doar clipa de acum. Poate să te doară, să simţi în permanenţă în stomac fiori de amărăciune şi de regret dar peste ceva timp n-o să mai însemne nimic. Regretele, chiar şi sincere, nu întorc sensul cuvintelor şi ce cred oamenii.   

miercuri, 5 aprilie 2017

Ultima întâlnire



Fac drumuri prin curte, prin grădină, prin casă şi te caut peste tot.

Te caut dar nu te cunosc. Când te găsesc, îmi zâmbeşti blând şi dulce, cu înţelegere.

Ca de dincolo de timp. Dincolo de amintiri şi de orice dureri.

Ca şi cum nu te-ar durea. Te prefaci atât de bine şi eu mă prefac şi mai bine că înţeleg. Îţi zâmbesc şi eu în lumina apusului de soare.

 E cald afară.

Stăm toţi la masă şi povestim. Uneori fără cuvinte.

Ne ştim atât de bine încât nu e nevoie de vorbe multe. Ne ştim poveştile, bucuriile şi tristeţile care nu se văd, nu se simt, nu se dezvăluie.

Secretele. Fiecare are un secret pe care-l va duce cu el dincolo de timpul acesta limitat.

Dau play unor melodii din care nu înţelegem cuvintele dar ştim ce transmit.

Şi ce dacă ne înşelăm? Ne înşelăm de atâtea ori în viaţă pe noi înşine, pe alţii, pe ceilalţi încât ajungem să credem, să ne credem.

Ce mai contează ce zice unul într-o limbă purtată parcă de adieri de vânt? Contează doar ce simţi.  Cauţi conexiuni, reveniri, iertări, minuni. Dar stai, minunile nu se întâmplă. Minunile le faci.



Te caut iar şi-mi zâmbeşti blând şi dulce, cu înţelegere. E zâmbetul tău care mă urmăreşte peste tot. Şi când  ne îmbrăţişăm pentru ultima dată în viaţa asta, îmi zâmbeşti ca şi cum tu ştii. Eu nu ştiam.



Îmi spun că nu doare, ce naiba? Şterg tot cu un burete. Mă mint. Nu e posibil. Dar văd eu mâine ce va fi. Iartă-mă, mă rog, că sunt atâtea emoţii.


Te caut acum în apusuri de soare. 

luni, 3 aprilie 2017

Nu mă satur

Nu mă satur să-mi petrec timpul cu tine. 
Să te trezeşti dimineaţa după mine şi să mă cauţi prin casă.
Să aud uşa deschizându-se încet, să aud paşi pe parchet şi să apari în faţa mea, cu părul vâlvoi, cu ochi mici şi braţe întinse:

-Mami, vreau în braţe la tine!

Şi te iau în braţe, de fiecare dată cu aceeaşi dragoste, cu aceleaşi emoţii, cu acelaşi drag. Îmi umpli lumea. Nu mă mai satur să mă ţii strâns lipită de tine, să te uiţi cu iubire în ochii mei, să-ţi încolăceşti picioruşele în jurul meu.

Nu-mi mai ajunge timpul acesta de dimineaţă când nu mă mai satur de tine. Îţi laşi capul într-o parte şi mai dormi puţin în braţele mele. Te plimb prin casă, îţi cânt şi-ţi şoptesc mereu  aceleaşi cuvinte. De dragoste necondiţionată. Te aşez iar pe pat şi mă tragi înspre tine spunându-mi că mă iubeşti.

Nu mă mai satur să mă uit la tine în timp ce dormi liniştită în lumina caldă din living.

Nu mă mai satur să te aud iar căutându-mă prin casă şi spunându-mi că vrei ceva bun  şi un episod din nu ştiu ce prinţesă, doctoriţă sau eroi în pijamale.

Apoi mă strigi că vrei apă şi degeaba îţi spun unde e sticla cu apă, tu vrei să vin eu să ţi-o dau, să mă mai îmbrăţişezi o dată.

-De ce mă ţii aşa strâns, mami? Ţi-a fost dor de mine cât am dormit!? Doamneeee....
-Mi-a fost atât de dor că acum trebuie să recuperez! Şi să te ţin în braţe, să rămână braţele mele cu amintirea ta cât timp nu te văd! 
-Atunci eşti o nebunie de mamă, mami!
-Cum aşa, princess?
-Ai tu nebunia asta de zâmbet, mami! Şi eşti cea mai frumoasă mami din lume!

Nu mă mai satur să aud de la tine că sunt frumoasă şi că-ţi place zâmbetul meu.

Apoi începe nebunia îmbrăcatului şi nu pot să nu râd când tu deja ai plănuit cu ce să te îmbraci. Pentru că şi eu plănuisem deja cu ce să te îmbrac. Tu vrei rochie strălucitoare, eu vreau rochie cu steluţe, tu vrei colanţi, eu  vreau alţi colanţi. Tu vrei să aibă rochia volănaşe sau buline, să dansezi, să faci tumbe, să pluteşti. Eu vreau să fii în siguranţă deşi ştiu cu siguranţă că sunt lucruri de care nu te voi putea păzi niciodată. Dar copilăria e toată a ta şi vreau să fie magică pentru tine. Nu mă satur de momentele în care-ţi spun iar şi iar să faci ce vrei, încercând să mă conving pe mine de nişte cuvinte în care nici eu nu cred,  dacă vrei tu să iei vestă turcoaz, s-o iei şi gata şi atunci tu să-mi spui că ştii mai bine ce se potriveşte şi ce nu, că vesta roz te deranjează, că hanoracul cu Minnie Mouse nu-ţi mai e pe plac fiindcă acum eşti mare.  Te las să faci ca tine şi atunci, diplomată, faci şi ca mine şi ca tine şi-mi spui:
-Îmi pare rău, mami!

Magice cuvinte. Nu mă mai satur să le aud. Vindecă răni. Mi le spun şi mie câteodată. Dar nu mă iert mereu.

Nu mă mai satur să ne îmbrăţişăm iar în timp ce ne luăm pantofii şi tu să ştii mereu dacă iei pantofii roz, roşii sau albi în timp ce eu mă schimb a zecea oară şi tu te uiţi cu răbdare la mine. Cu infinită răbdare. Câteodată îmi ceri un strop de Cerruti, e singurul care-ţi place. În oglinda mare de la uşă, te uiţi la tine cum mă uit eu la mine în timp ce ieşim din casă. Tot mai rar vrei în braţe pe scări dar mereu vrei să te ţin de mână în timp ce coborâm. Mâna ta mică intră perfect în mâna mea şi-mi doresc să te ţin aşa, de mână, o eternitate, să mă iubeşti aşa până la capătul lumii. Dar ştiu. Ştiu că adversativa "dar" nu schimbă efemerul a tot ceea ce este. Mergem înainte.

Nu mă satur să fugim amândouă şi să remarci mereu hârtiile aruncate de oameni nepăsători. Să remarci adolescenţii fumând şi să-mi spui iar şi iar că fumează şi că asta le face rău şi că oamenii care aruncă ambalajele pe jos sunt prost crescuţi, că ar trebui să le bage în buzunar până ajung la tomberoane şi să le arunce acolo.

Nu mă mai satur să ne îmbrăţişăm iar şi iar după ce te pregătesc de grădiniţă şi colegele tale vin toate să mă îmbrăţişeze şi câteodată le laşi dar de cele mai multe ori nu le permiţi şi le spui că eu sunt mama ta, fiecare cu mama ei. 
-Mama lui Andreea, ce frumos miroşi!
-E parfumul lui mami, mi-a dat şi mie, le spui mândră. 
După care îmi spui să am o zi uşoară la muncă ceea ce face deja totul mult mai uşor, tolerabil şi scuzabil.                      
 

joi, 30 martie 2017

Martie contrastând

Dezlănţuit, înlănţuit de atâtea poveşti fără început, fără final.

Şi-a fost în martie o duminică cu picături reci de ploaie, răpăind pe acoperişuri şi pervazele ferestrelor, transformându-se în fulgi de nea, mici şi tari, zburând, crescând şi transformându-se în zăpadă adevărată. O duminică cum n-a mai fost în martie. Am urmărit reacţia "prietenilor" pe feisbuc. Absolut nimeni n-a mai postat nimic despre zăpada asta de după echinocţiu. Unde e dreptatea? Desigur, acum aşteptăm să înnebunească salcâmii.

Apoi am plecat să ne plimbăm. Era doar vânt. El, vântul, neîndreptăţitul.

La ora 2 după-amiază : soare orbitor. Nu chiar ca la Cărtărescu care ştie el bine "De ce iubim femeile". Iubite, nu înţelese. 

Apoi, de nicăieri, soarele s-a dus undeva pe coclauri, nu ştiu unde, am adormit cu reader-ul în mână citind a zecea carte pe care n-o s-o termin anul acesta cu atâtea termene limită şi când m-am trezit, ningea duios de frumos, ca în poveşti. În care poveşti, mă tot întreb. Tot în cele în care apare expresia "dormea ca un bebeluş". Precis cine a inventat-o n-avea copii.

  Conversaţie :

-Mie îmi place melodia asta! 
-Şi mie îmi place melodia cu "Ce s-a întâmplat cu noi"
-Mie îmi place şi de fata asta care o cântă deşi acuzată de diverse furturi!
-Mie îmi plac versurile! Şi cred că şi mie îmi place de Irina, mama! 
-Cred că şi ei i-ar plăcea de noi, princess!
-Cred că mie îmi plac şi fulgii de zăpadă, mami!


Suntem în maşină. E linişte. Cam mare liniştea. Princess îşi dă centurile jos şi se apropie de mine, mângâindu-mă pe păr. Îmi întoarce capul spre ea se se uită languros în ochii mei. Îşi lipeşte nasul de-al meu. Gene lungi şi negre îmi flutură şăgalnic pe obraz. Mă topesc ca îngheţata Polar, aceea din timpuri comuniste.

-Mami, mami, te iubesc! Uite ce mi-am făcut! 
Păi da. 
Îmi arată unghiile făcute cu markerul negru. Permanent.


Acasă. Aceeaşi princess plânge, se jeleşte şi boceşte după Luci. Să vină că-i e tare dor de el şi nu mai poate, nu mai rezistă de dorul lui. 
-Dar ţi-e dor de el sau de telefonul lui? 
-De telefonul lui!

 Enrique Iglesias refuzând să îmbătrânească, să-şi arate vârsta.  Nicio legătură, desigur.

 Sunt atâtea tăceri şi neînţelegeri între noi că nici dacă ai fi fost în alt oraş, n-ar fi strigat momentul  atât de tare. Deşi ne despart numai 30 de centimetri. Hai, 31. Numere. Zile de lucru lungi, în care refuz să aud, să ascult. Mă ascult brusc doar pe mine şi ştiu unde şi cum am greşit. În aceeaşi situaţie, ignoram şi uitam aşa, cât deşertul saharian. Cald ziua şi rece noaptea. Contradicţii.

Martie contrastând, cu bucurii şi mai puţin bucurii. Cu morţi şi la început şi la final. Nu morţii pomeniţi în trafic intens ci cu morţi adevăraţi. Că, na, c-o moarte suntem toţi datori. Aia fizică.


vineri, 24 martie 2017

Vrăjitoria este să-ţi pese

Nu mai dau înapoi. Merg tot înainte. Ştiam asta de la început, nu pot să spun că nu-mi amintesc. Fiindcă îmi amintesc. Nu tot dar frânturi. Dacă aş vrea să-mi amintesc tot, aş deschide revista şi aş vedea acolo, negru pe alb, derulându-se toată povestea. Aş scoate şi aş arunca în apă, într-o cutiuţă, tot ce nu mi-a convenit şi aş păstra tot ce mi-a plăcut. Ştiu că reîntoarcerile sunt iluzii. Sau aluzii la ceea ce ar fi putut să fie. Dar nu acum. În altă viaţă. Am cuvinte notate, uneori în  engleză, uneori în franceză, chiar în spaniolă pentru a cuprinde mai bine ineditul unei poveşti. Pentru a retrăi. Ca madlena lui Proust.

Femeia e acolo, în faţa cabanei. Slabă, roşcată şi cu ochii verzi. Şi atât de iertătoare! Eu. În altă viaţă. 

-Ai venit, spune. Adu-mi apă, te rog, mi-e atât de sete! 
Ascultătoare, îi dau o cană cu apă. O bea însetată. 
-Facem o cafea şi bem o ţigară, zâmbeşte hâtru. Îi zâmbesc şi eu. Într-o parte. În cealaltă, nu. Fiindcă ştiu că are cancer.
-Hai, spune-mi ultima glumă pe care ai auzit-o! 
-Cum se numeşte un bărbat bun la pat? 
-Cum, tâmplar?
-Să vezi că aşa am crezut şi eu şi aşa am şi răspuns. Dar adevărul că un bărbat bun la pat se numeşte tapiţer. 
-Şi tu n-ai avut replică la bancul ăsta stupid?
-Ba da...l-am întrebat pe respectivul cum se numeşte femeia care ştie întotdeauna unde-i este bărbatul! 
-Vai, vai, femeia asta e văduva, aşa e? 
-Vai, vai, fix văduva. Nu i-a picat bine răspunsul. Îmi aduc aminte de cele mai neinspirate bancuri în cele mai neinspirate momente. 
-Dar ce făceai?
-Stăteam. Urăsc să stau şi să aştept. Îmi place să merg cu maşina ore-n şir, să ascult muzică mai mereu, să citesc în permanenţă dar urăsc să stau şi să aştept. Lipsa de acţiune mă face să simt trecerea timpului şi ştiu că nu pot să-l opresc. 
-Puteai s-o suni pe maică-ta, iar n-ai sunat-o de săptămâni întregi, aşa e? 
-Da. N-am sunat-o. Ultima dată mi-a spus să nu pun apă plată la flori, aşa snoabă mă crede. 
-Treci şi tu peste, nu poţi?
-Trec. Numai că mai târziu.
-Vezi tu, uneori nu există mai târziu. Se opreşte naibii timpul şi o să rămâi blocată într-o bulă. N-o să ai cuvintele la tine să te ajute. Şi dacă o să le ai, tot n-o să te ajute. Unele dureri trebuie să le trăieşti până la capăt. Până se usucă şi se transformă în altceva, ca florile de soc. Nu există morfină pentru dureri sufleteşti. Doar uitare. Şi ultima durere trăită care a fost? Pentru ce-ai venit iar aici, pe furiş?
-M-am întâlnit de două ori cu necunoscutul. Şi de două ori nu l-am cunoscut, ca atunci când treci prin faţa oglinzii şi nu te recunoşti. Ca atunci când pui "o" în loc de "a" în engleză şi e o diferenţă insesizabilă în anumite cuvinte şi te zgârie pe retină şi ştii că că e ceva în neregulă dar nu-ţi dai seama ce e. 
-Înţeleg. Acceptă şi tu imperfecţiunea lucrurilor fără să le mai judeci. Nu merită. Vrăjitoria este să-ţi pese, chiar dacă doare. Te întăreşti şi nu mai doare. După un timp. Devii precaută, tot mai precaută, nu mai simţi, nu mai jeleşti. Vorbeşti mai puţin, ca să nu se simtă.Ţi-ai făcut tatuaj?
-Mi-am făcut.
-Hai să luăm o cutie. Scrie pe hârtie tot ce-ţi trece prin minte şi apoi pune hârtiile aici.

Iau post-it-uri şi scriu pe ele : timp, nepăsare, griji, speranţe, amour, caring too much, le petit prince, precauţii, raţiune, dorinţă, overthinking, insomnii, mâini înlănţuite, et si tu n'existais pas, zâmbete, semne, cancer, următoarea, poveşti, vise, verde, viteză, păduri, soare, frici, singurătate, fericire, cuvinte, not right, depărtări, îndepărtări...Fiecare cuvânt cu povestea lui.

Pun hârtiuţele într-o cutie şi i-o înmânez. De-ar fi atât de simplu să scap de povara cuvintelor doar pasându-le aşa, unei hârtii, unui laptop. Nu oamenilor. Nu lor.

joi, 23 martie 2017

Valea Hotarelor

Profit de faptul că B. şi princess dorm, iau cheile VW-ului de pe etajeră şi ies din casă pe furiş. Învârt cheia în uşă cu precauţie maximă dar tot mi se pare că fac un zgomot infernal. Inima îmi bate cu putere şi mi se pare că şi ea face un zgomot infernal. Doamne, aud exacerbat, mă îngrozesc. Şi simt monstruos...Nu ştiu dacă o să reuşesc dar trebuie să plec, orice-ar fi.

Cobor scările încercând să nu mă fac auzită. Zgomotul abia sesizabil al senzorilor  mă sperie. Poate ar trebui să nu mă duc, prea multe semne, prea multă lumină, poate ar trebui să stau aici, poate ar trebui să las lucrurile aşa...Cu atâţia "poate" în suflet, ajung la parter. Aerul proaspăt al dimineţii mă izbeşte ca un duş rece. N-are nimic, n-are nimic, trebuie să mă duc unde a început tot.

Caut maşina cu privirea, zeci de maşini albastre, oare unde e a noastră, încerc să-mi dau seama fără să mă uit la numere şi fără să văd scaunul prinţesei.  Întind telecomanda spre cea mai apropiată şi se deschide, am avut noroc. Mă urc, îmi trag scaunul în faţă, reglez oglinzile şi-mi pun centura. Respir adânc. Nu mai pot de frică. Pornesc maşina, semnalizez că plec  şi bag în viteză. Îmi moare motorul. Simt că intru în scaun de indignare dar încerc din nou. Reuşesc acum. Plec.
Plec de tot.
Spre norocul meu, nu e trafic. Nu pornesc GPS-ul, ştiu drumul şi cu ochii închişi. De altfel, mă gândesc cât de oarbă am fost în tot acest timp. Am trecut mereu pe acolo, la fiecare plimbare, la fiecare evadare dar am văzut doar ce-am vrut să văd. Raze de soare, oameni ţinându-se de mână, fulgi de zăpadă, picături de ploaie, curenţi de aer, vânt ridicând praful, lumina lunii, reflexii în oglindă. Niciodată pe mine. Şi eu credeam că mă cunosc. Că sunt eu întreagă.

Sunt în centrul oraşului şi la un giratoriu mă obligă să fac dreapta deşi drumul pe care trebuia să merg era tot înainte. Nu-i nimic, îmi spun, fac acum dreapta şi la un moment dat, voi face stânga şi voi ajunge iar la drum. Fac stânga fără să semnalizez şi şoferul din spate mă claxonează prelung. Bă, c.oaie, îi spun în minte, dacă menţineai distanţa, nu mai claxonai acum să mă sperii, asshole, ştiu că nu sunt o doamnă că vorbesc aşa dar la dracu'cu toţi ipochimenii care cred că şoferia îi face mai buni, mai înalţi, mai deştepţi...şi aici îmi dau seama că din nou gândurile mi-au luat-o pe arătură, maşina la fel, în loc să ajung la drumul principal, sunt în plin câmp, trec pe lângă un cimitir pe care nu l-am mai văzut niciodată şi mă înfior. Cineva iese legănat din cimitir şi se uită la mine. Schimbăm priviri scurte şi mă întreb dacă nu cumva ne ştim. N-are cum, îmi răspund, nici nu ştiu unde sunt. Întorc maşina, îmi moare iar motorul, dau drumul la muzică să mă calmez şi să nu mă mai simt tremurând de frică. Intru în toate gropile şi ocolesc în ultimul moment o pisică ai cărei ochi roşii mă fac să mă uit scurt în oglindă la ai mei. Mă cuprind îndoielile şi aş vrea să mă întorc în Sibiu dar chiar atunci nimeresc drumul bun.

Accelerez. Nu e nimeni pe drum. Nu mai pot de nerăbdare. Am ajuns la râul "Valea Hotarelor". Încetinesc şi opresc maşina. Mă uit lung la mine în oglindă până să mă dau jos. Nu mă recunosc. Nu-i nimic, îmi spun. Nu e prima dată. Nu pot să dau acum înapoi.
Va urma ☺

marți, 21 martie 2017

Interviu

Prima dată când l-am văzut, am remarcat doar că era înalt. Şi cum aveam nevoie de cineva să mă ajute la plasarea cu ciocolată, să-mi pună etichete cu preţuri unde n-ajungeam şi nu găseam nicio scară, l-am întrebat dacă nu mă ajută. "Dumneavoastră" nu i-a plăcut şi m-a întrebat dacă îl consider aşa de bătrân sau aşa vorbesc cu toată lumea. I-am spus că aveam nevoie de ajutor de la o persoană înaltă. 
-Dar nu asta te-am întrebat...
-Da, îi răspund, şi ce frumos aţi aranjat dumneavoastră preţurile! Vă mulţumesc!

A zâmbit şi-a plecat. 
Trec două săptămâni. 
Aranjez produse, ascultând muzică, să nu-mi aud gândurile. Simt că se uită cineva fix şi mă uit în spatele meu. El, înaltul, era acolo.

-Eşti şi aici?
-Sunt. 
-Câte proiecte ai?
-6.
-Ai timp de toate? 
-Dacă trebuie să le fac pe toate, le fac pe toate.  Şi trebuie.
-Mai ai timp de unul?
-Nu prea cred. Dar o ofertă bună nu strică niciodată. Dacă refuz, ştiu pe cineva care-şi doreşte ceva în plus.
-O să vă caut, spune.

Pleacă.

Mai trece o săptămână. Sunt la alt capăt de raft. Înaltul aranjează nişte produse şi îi atrag atenţia că nu stau chiar cum trebuie.
-N-am nevoie să stea aşa decât o secundă, îmi dă replica. Ştiu de ce.
-Ok, îi spun. Oricum nu se vând. O să stea aşa cel puţin o săptămână. 
Zâmbeşte şi mă întreabă dacă mă distrez la lucru sau dacă vin cu plăcere în Carrefour. 
-Vin cu drag, da. Uneori mă şi distrez. 
-Şi-ţi creezi bonusuri din oameni, nu-i aşa?
-Bonusuri? Nu m-am gândit niciodată la oameni ca fiind bonusuri. E ceva nou.
-Aş vrea să lucrezi  cu noi dar nu vreau să fiu bonusul tău. O să te mai caut. Ştiu unde te găsesc. Ăsta a fost un interviu. Tot la ciocolată am nevoie. Mi se pare că te pricepi. Cu atitudinea mai ai de lucrat.

Cel mai  scurt interviu. Şi nu ştiam că e interviu. Nici că li se pare oamenilor că îi consider bonusuri.

-Sfinte Sisoe, vorba fie-mii, auzită în desene animate, îmi spun. Trebuie să mă aplec mai mult asupra mea. Vor fi şi înalţii ăştia tot semne. Aşa, ca de ziua mea.

Astăzi, 21 martie, nu e doar echinocţiul de primăvară, este şi ziua internaţională a poeziei.
                                                         

Totodată este ziua internaţională a persoanelor cu sindrom Down. La  care mulţi ne uităm cu teamă, dezgust sau indiferenţă. Şi aceşti oameni au nevoie, ca noi toţi, de atenţie, de afecţiune, de respect, de înţelegere, de zâmbete. Au atâta dragoste de oferit! Şi ei vor să fie ca noi toţi. Suntem bolnavi sau defecţi, noi, cei care nu suferim de SD, dacă vrem atenţie, dragoste, înţelegere, respect? Grea boală neacceptarea diferenţelor. Grea. N-o să vorbesc aici, acum, despre asta. 


Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris mesaje pe Facebook, pe perete sau în privat, celor care m-au sunat(mai ales reprezentanţilor), celor care m-au îmbrăţişat şi mi-au zâmbit astăzi, tuturor care s-au gândit la un mesaj fain, personalizat. Apreciez.

Acum mă scuzaţi, am de făcut un  risotto cu legume.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...