Casa noastră (partea a II-a)

Casa de la ţară e casa noastră.

De-a lungul anilor a trecut, ca un om, prin tot felul de schimbări. S-a renovat în permanenţă. Tot ca un om.

Dar v-am mai spus asta.

După ce-am trecut de 20 de ani, ne-am împrăştiat cu toţii în lume.

Camera micuţă, cu podele din lemn, a devenit camera unei mătuşi a bunicii şi sinonimă cu alienarea, bătrâneţea şi singurătatea. Uneori, mătuşa ieşea pe sală şi oprea câte un vecin, întrebându-l dacă nu vede şi el în vie doi ochi roşii. În via din  faţa casei, vie pe lângă care vecinul, mai sperios, trecea în fiecare zi, în drumul spre casă. Ştiam că nu sunt ochi roşii în vie, că nu e nimeni, că vorbeşte glasul demenţei dar spune-i asta şi vecinului! Deseori, dacă o vedea pe sală, ca să n-o audă şi să-l sperie iar, trecea în viteză pe drum, mai-mai să-şi rupă ceva de atâta grabă!

În anii ce-au urmat, camera copilăriei noastre s-a schimbat de multe ori, la fel ca şi sala, au apărut termopanele, au apărut tot felul de electrocasnice, altă şi altă mobilă. Pe un perete, a rămas acelaşi ceas kitsch, galben, enorm, fotografii cu noi mici, cu noi mari, cu jumătăţile noastre mai bune. Un covor din lână, cum era modă cândva, a rămas şi el întins pe perete. Curios că nimeni n-a încercat niciodată să-l dea jos, ca şi cum ceva s-ar fi schimbat iremediabil dacă am fi făcut-o.

Sala unde obişnuiam să beau cafea în anii facultăţii, a fost închisă ca un balcon iar magazia a devenit cameră de oaspeţi. Magazia din spate, cu tavanul dărâmat, prin care se putea vedea podul, a fost renovată şi este, în prezent, tot magazie, cu altă destinaţie în viitor. Nu se mai vede tavanul, desigur. Mică fiind, mă urcam în pod şi pe căi ştiute numai de mine, mă căţăram şi mai sus, pe acoperişul casei. Doar fiindcă puteam. Fraţii şi verişorii mei se urcau şi ei pe acoperiş şi-şi dădeau drumul pe ţiglă în jos, ca pe tobogan. Ale copilăriei valuri...Până când unul dintre verişori şi-a rupt piciorul şi pentru o vreme distracţiile periculoase au încetat.

Bucătăria de vară, din curte, căreia Mugu aproape i-a dat foc, a fost stricată şi înălţată alta. A dispărut de foarte mulţi ani şi leagănul din lemn(ţuţeică, îi spuneam) şi în locul lui e acum un puţ(fântână pentru cei foarte de la oraş).

Casa noastră de la ţară ne-a cunoscut toate iubirile, trecute şi prezente, ne ştie şi copiii, a trecut prin multe, ca un om. Poate că Lumi şi Ionu, care ajung mai rar în ţară şi pentru care am scris aceste rânduri, vor tresări puţin şi-şi vor aminti. Am scris şi pentru a noastră Sara, căreia îi plăcea atât de mult acolo, de care îmi este atât de dor şi chiar sper ca, prin absurd şi dincolo de logica şi raţiunea acestei lumi şi a timpului în care trăim, să vadă şi să înţeleagă aceste rânduri. Ea citea "Ultimul rege".

Casa noastră (partea I)

Casa de la ţară e casa noastră.

De-a lungul anilor a trecut, ca un om, prin tot felul de schimbări. S-a renovat în permanenţă. Tot ca un om.

Temelia nu s-a schimbat, cum ar putea?

O am în faţa ochilor în timp ce scriu. Are scări spre camera unde am crescut cu fraţii mei. Camera în care Ionu i-a spart capul lui Mugu, camera în care mi-a căzut apă clocotită peste un picior, camera care peste ani şi ani, a devenit camera "bună" şi, în care, într-o iarnă, am dormit, claie peste grămadă, şapte sau opt persoane. Acum e camera în care dorm părinţii mei, cu ferestrele schimbate, cu o sobă nouă, cu altă mobilă, cu alte amintiri.

În partea opusă acestei camere, două trepte te duceau la o magazie cu tavanul dărâmat pe jumătate şi prin care puteam să vedem podul casei. Din această magazie, o treaptă te urcă într-o camera micuţă, cu podele din lemn şi cu o sobă care scotea fum mult la începutul fiecărei toamne, înnebunind-o pe mamaia. Acolo ne-am petrecut clipe frumoase şi mai puţin frumoase din copilărie şi adolescenţă, am petrecut Revelioane cu prieteni care acum nu ne mai (re)cunosc, care au copii mari, care au plecat dintre noi, acolo am râs de fericire şi am plâns când ne-au încercat necazurile care nu lăsau semne adânci căci ne aveam unii pe alţii, eram la şcoală, aveam mulţi prieteni, aveam muzică să ne încălzească sufletele, aveam sărbătorile de iarnă şi de Paşti, aveam vacanţa de vară şi puţin din farmecul toamnei, când culegeam nucile şi strugurii.

Câteva trepte din lemn de care nu-mi aduc aminte bine căci într-o zi naşul(sau poate tataia) le-a dat jos şi a făcut altele din beton, ne duceau la sala casei, unde, în verile călduroase, puteai să dormi liniştit chiar şi noaptea. Din sală intrai în două camere, una pe post de magazie iar în cealaltă o vreme mamaia a crescut viermi de mătase pentru care mergeam cu mic, cu mare, să adunăm frunze de dud. Eram fascinată de procesul transformării viermilor şi de mirosul frunzelor pe care le mâncau. Trăiau atunci şi naşii, şi tataia. Apoi camera aceasta a devenit camera transformării noastre din copii în adolescenţi, cu patul în care voiam să dorm doar cu mamaia, cu pătuţul lui Luci şi al lui Bodi, cu televizoare alb-negru care se stricau în permanenţă dar la care am putut să vedem imagini în direct de la revoluţia din '89, filmul "Ferma animalelor" din care n-am înţeles mare lucru pe vremea aceea, seriale  ca Sandy Bell, Salvaţi de clopoţel, Edera, Beverly Hills 90210, Sunset Beach. Camera în care l-am văzut pe tataia mort şi de unde l-am condus pe ultimul drum. Camera în care am petrecut cele mai frumoase sărbători de iarnă, îmbelşugate şi reci, cu zăpada care se lasă aşteptată că o mireasă dar care venea şi nu dezamăgea mai niciodată. Camera în care veneam cu plasele pline de colindeţe şi adormeam spre dimineaţă, amorţiţi de gerul de afară şi cu gândul la moşul care urma să ne aducă daruri.  Camera în care stăteam cu orele, citind la nesfârşit aceleaşi cărţi de Rebreanu, basmele lui Ispirescu şi amintirile lui Creangă, în care am fi vrut să dormim, vara, măcar o oră la prânz sau dimineaţa câteva minute în plus dacă ne-ar fi lăsat mamaia.

Scrisoare pentru fetiţa mea

Copilul meu iubit,

Îţi scriu aceste rânduri pentru anii în care scrisul de mână va fi doar o amintire(aceste rânduri sunt chiar scrise de mână) iar scrisorile trimise în plic, pe orice cale, nu vor mai exista decât la muzeu. Acum, că menţionez acest cuvânt "muzeu" iar tu eşti prea mică să-l înţelegi, îmi dau seama că mi-aş dori să existe un muzeu al scrisorilor(chiar există, în Franţa!) în care să vină lumea la sfârşit de săptămână sau în excursii, din alte oraşe şi să intre cu emoţie în sanctuarul scrisorilor şi să vadă expuse în vitrine tot felul de scrisori(nu doar de la oameni intraţi în istorie) : scrisori de dragoste, scrisori de la copii pentru părinţii lor, de la părinţi pentru copiii lor, scrisori între prieteni buni, între fraţi care nu s-au văzut de mult, scrisori pentru bunici de basm, pentru trădători, scrisori de împăcare şi de iertare, rânduri de despărţire, rânduri cuminţi sau rânduri pasionale. Scrisori care să ne amintească cât suntem de trecători, că tot ce-am simţit noi, au mai simţit şi alţii înaintea noastră, că tot ce avem este clipa prezentă.

Şi, draga mea fetiţă, cea mai importantă povaţă este despre puterea cuvântului. Cuvântul, ca un copil, este vis, este speranţă, este dragoste, este mângâiere. Dar cuvântul, iubita mea copilă, loveşte şi răneşte adânc. Aşadar, foloseşte-l, dar numai pentru a face bine.

Despre dragoste şi alte adevăruri cu Princess

Princess, te iubesc tare mult, eşti sufletul meu!
Şi tu eşti sufletul meu!


Andre, eşti dragostea mea!
Şi eu sunt dragostea ta, mama!( remember Ion Creangă?)


Mami, noi suntem prietene?
Suntem, cum să nu, o mamă e mai mult decât o prietenă, stai să-ţi spun...
Ah, mama, cu tata suntem prieteni?
Prietene, princess, suntem prietene şi cu tati tău, cum să nu!
Mama, fetele şi băieţii nu pot să fie prieteni!  Eu sunt prietenă doar cu băiatul care mă iubeşte pe mine, Tudor S.(un coleg de grădiniţă care îi spune ei "mititica")!
Princess, tu-l iubeşti pe Tudor?
Îl iubesc, cum să nu-l iubesc! Îl iubesc!



Un om stă jos, lângă un magazin:
Princess : Mami, ăsta vrea bani?


O gravidă aruncă un recipient de lapte sau iaurt la un tomberon şi Princess observă că  are "mustăţi" de lapte la gură :
 Mami, să se spele la gură, e murdară!


Mami, pot să desfac singură cadoul de la tine?
Poţi, cum să nu, numai să ajungem acasă, îţi trebuie foarfeca!
Dar mă laşi pe mine cu foarfeca? Eu singură...că dacă vrei şi tu, te tai cu foarfeca mea şi faci numai ginge prin casă! Să ai grijă, mami, foarfecele face ginge!
Dar cum se zice, Princess, foarfeca sau foarfece?
Foarfecă, mami, ce mă întrebi de o sută de ori?

 Mama, de ce se duce Ioana la farmacie? E bătrână?(Ioana are numai 20 de ani).


Pe drum se plânge că e obosită, s-o iau în braţe dar îi spun că nu e mult de mers şi n-o iau. Ajunsă în bloc, se uită pe scări în sus şi spune: Vezi ce mult e până la noi? Cred că sunt o sută de mile!



Princess, îmi pare tare rău că am ţipat la tine! Să ştii că şi pe mine pe doare când ţip la tine şi încerc să nu mai ţip!
Şi pe mine mă doare, mama, mă dor şi urechile când ţipi la mine! 


Andre, te iubesc!
Eu te iubesc mai mult, mama!
De ce mă iubeşti mai mult?
Pentru că aşa vreau eu, mama!
 Dar ce înseamnă "te iubesc", Andre?
Te iubesc înseamnă foarte mult, mama!



Ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu inima(Micul Prinţ). De acum încolo, cu inima o s-o căutăm şi noi pe Sara.

Azi, nu

Azi nu vreau, nu pot să fac haz de necaz. Azi, nu. Azi vreau să cred că trupul acesta al nostru e doar o carcasă şi că sufletul nu ne este doar fir de praf, că e nemuritor şi că undeva, cândva, ne vom reîntâlni cu toţii, chiar şi după ce n-o să mai fim. În paranteze fie spus, sunt unii cu care n-aş vrea să mă mai întâlnesc vreodată.

Dar azi vreau doar să plâng. Să plâng iar un om plecat prea devreme spre lumină, spre zări mai bune, în altă parte. Să plâng până cred că n-o să mai doară. Să vărs toate lacrimile fiindcă Sara a plecat de tot. Mă rog la Dumnezeu să n-o mai doară, să nu mai simtă nici dureri, nici amărăciunea bolii, nici regrete.

Azi aş vrea s-o mai iau o dată în braţe, să-i mai aud o dată râsul, să mă uit în ochii ei. Să învăţ câteva cuvinte în italiană şi să-i spun că n-am văzut-o de o sută de ani şi că mi-a fost tare dor de ea. Nu ştim niciodată când e ultima dată când vedem pe cineva şi de-asta, azi vreau doar să plâng.

Azi nu vreau să accept că "moartea e un fenomen simplu în natură"(cum spunea Marin Preda). Dacă ar fi simplu, n-ar durea. Şi după durere, n-ar veni uitarea. Şi după uitare, alte dureri. Căci cu o moarte suntem toţi datori. Acum însă suntem datori celor dragi şi nouă înşine să mergem mai departe, să ne luptăm, să coborâm scări, să urcăm trepte, să visăm.

Azi, nu.

Mama, nu eşti o doamnă!

Sunt Adriana. Astăzi am avut o zi mai proastă la lucru. De fapt, după lucru. Mi s-a părut normal să mă prezint unui om cu care am mers împreună o bucată de drum şi răspunsul n-a fost : Bună, Adriana, eu sunt Icsulescu! ci un sec"Hmm, ştiu". Şi mi se părea că eu sunt ciudată. Apoi mi-am amintit de-o întâmplare de dimineaţă când un coleg mi-a spus "Thank you!" pentru că am avut grijă să nu i se fure căruciorul(se fură cărucioare, da!) şi eu i-am spus "You're welcome!" iar el mi-a spus că am ceva în păr, eu am început să-l scutur şi mi-a zis că e numai nişte engleză, să nu-mi fac griji!  Apoi un alt coleg, genul care spune că merge la lucru ca hobby, că pentru el lucrul e ceva temporar, nimic serios, încearcă să mă vrăjească cu o replică răsuflată de genul : Dar ce mult lucrezi, de tine când mai ai timp? Să intru cu capu'-n raft, nu alta! Când fac lego cu fetiţa mea, îi spun! Dacă nu văd din prima verigheta, replica asta îi linişteşte cam pe toţi. Omul nu are toţi neuronii încă stabiliţi la casa lor şi revine când aranjez nişte condimente : Şi, aaaa, ai terminat o facultate? Daaaa, îi spun, acum 13 ani! Face el nişte calcule rapide şi apoi îmi da replica: Daaa, arăţi bine de tot pentru vârsta ta! Mulţumesc, îi spun, să ştii însă că ăsta nu e un compliment!

Vin acasă şi-o amintire mă face să vărs nişte lacrimi, după ce vărs nişte cafea, apă şi-o floare. Mama, de ce plângi? De fericire că mă ai pe mine? Da, princess, şi toată oboseala trece ca prin farmec.

După vreo 5 minute, princess începe să urle: Mama, vreauuuuu ceva bunnnnnn! Bine, princess, îţi dau, nu trebuie să urli, noi suntem nişte doamne şi doamnele nu urlă! Mamăăăăăă, dar tu nu eşti o doamna, eşti doar mama! Mă înclin, princess, în faţa înţelepciunii tale de copil! Îi dau ceva bun şi îi cade, cum altfel?, pe jos : Să ştii că a căzut singură, îmi spune suav. Bine, bine...

Mă aşez pe scaun, la laptop, să scriu acest text şi pe princess o apucă cântatul : Let it gooooo, let it gooo! Mama, mama, te rog spune "Bravo!"şi aplaudă! Eu sunt Andreea! Tu cine eşti? Eu sunt juriul! Bine, Andreea, bine ai venit pe scenă! De unde eşti? De aici, îmi spune ea! Am 4 ani! Când ai împlinit 4 ani, Andreea? Dintr-odată, Juriu'!

Elenei, cu drag

Ieri a fost ziua Elenei. Elena mea dragă. Am început de mai multe ori să scriu acest text, am încercat tot felul de introduceri însă nimic nu se lega, cu petreceri pentru copii, cu piese de lego răspândite peste tot, cu somnul de prânz de care credeam că m-am lecuit, cu princess care se schimbă de câteva ori pe zi fiindcă rochiţa cu buline nu se potriveşte cu balerinii roz, cu profitat de aerul călduţ de septembrie, cu "pune-te, masă, ridică-te, masă!"(aici e mai simplu, fac puţină magie, masa se aşază şi se strânge singură, nu întrebaţi cum!) şi altele asemănătoare.

De-abia în anul 4 de facultate m-am apropiat de Elena.Până atunci o admiram de la distanţă, isteaţă,frumoasă, mignonă şi elegantă, era exact aşa cum îmi doream şi eu să fiu(n-ai ştiut asta, Elena, nu-i aşa?) sau măcar să fiu prietenă cu ea. Ceea ce-am crezut atunci că fiind o tragedie, s-a dovedit a fi clipa în care am devenit apropiate. Nu mai aveam unde să stau în acel ultim an de facultate, nu ştiam ce să mai fac, la cine să cer ajutor iar octombrie se apropia cu paşi repezi. Sufeream şi de-o dragoste închipuită, cea mai rea dragoste, nici nu ştii de ce suferi dar ai o piatră pe suflet care nu se ridică deloc, nu se deplasează cu niciun chip, estompandu-se doar cu timpul. Cel puţin, aşa speram. Nu-mi explic prin ce magie a făcut Elena rost de numărul meu de telefon(nu ştiu nici ce telefon aveam atunci dar cred că toate momentele frumoase din viaţă au puţină magie în ele) şi m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să stau în chirie cu o prietenă de-a ei, în acelaşi cartier cu ea. A fost chiar un timp de neuitat. Nici de dragostea aia închipuită nu-mi mai păsa.A fost cel mai frumos an de facultate, cele mai frumoase clipe din timpul studenţiei. O aveam pe Elena. Sunt câţiva ani de atunci dar îmi amintesc cum ne duceam împreună la facultate, cum traversam parcul, discutând despre cursuri, prieteni, Avon, familie, dansuri, profesorii de la Istorie(remember agitaţia lui Radu Sorin?). Elena a fost cea mai bună dintre noi, şefa promoţiei şi-am pregătit  împreună discursul de sfârşit de an(mulţumesc şi pentru asta, Elena!) şi în discurs ne-a "scăpat" banalul "La mulţi ani!" care se tot spune de sărbătorile de iarnă la români şi-am ras cu lacrimi pentru că era iunie. Dar la festivitatea de încheiere decanul facultăţii de Istorie a spus "La mulţi ani!" în discursul lui şi Elena şi cu mine ne-am  aruncat priviri complice. Între timp, în 2010, domnul decan a trecut în nefiinţă.

Apoi viaţa a pus iar distanţă între noi, o distanţă doar fizică însă. Prin Yahoo!Messenger sau prin email, am fost mereu aproape, mi-a ştiut toate poveştile şi eu am fost cu ea prin toate călătoriile pe care le-a făcut. I-am fost domnişoară de onoare, ea a venit s-o vadă pe princess la numai câteva zile după ce-am născut, mi-a trimis "The Pillars of the Earth" de Ken Follett şi datorită ei mi-am luat reader. Nu am spus că mereu mi-am dorit să fiu ca Elena? Anul acesta ne-am întâlnit pentru puţin timp din nou şi i-am cunoscut minunea care a împlinit un anisor în septembrie(e o mama perfectă!). Au fost ore minunate în care mi-aş fi dorit că timpul să stea în loc, să povestim, să râdem, să depănăm amintiri şi să ne ţinem copiii în braţe. Nu ştiu când va fi data viitoare când o voi revedea pe Elena mea dragă dar ştiu că e mereu la mine în suflet. La mulţi ani plini de dragoste, Elena!