Paznic și pandemie

Servus, lume! Vă salut...după ce vă verific  temperatura, nu v-o iau, că nu am ce să fac cu ea! 

Așa grăi paznicul, cu chef de glume, cum altfel? Primăvară nu, vacanță nu, școală nici atât, nu erau românii destul de bine situați la coada lumii civilizate, acum mai avem și Coviduț. Și așa începe povestea de august  a lui Miron, paznicul. Vă amintiți? 

Dă-i, drace, ploaie, că soare a fost destul.

Iar anul ăsta va fi unul de care să-și amintească mulți. Ce s-o mai fi bucurând Veorica...cum se descurca ea dacă o scoteau voturile președinte? Ferește-mă, drace, de deștepți, că de proști mă feresc singur! De ce zic asta? Verific temperatura clienților și celor gură-cască de vin prin market și câte unul îmi zice, cu masca corect pusă pe mutră, că a fost și de dimineață. Zău?!? Cu masca pe față, ar putea să treacă și Angelina Jolie că nu aș recunoaște-o(te pup, Angie!) doar dacă îmi spune ea. Mă trec fiori de atâta prostie dar mă țin tare ca să nu creadă că am Covid. De altfel, cred că am avut. Prin februarie. Mi-a fost atât de rău că mă văitam singur, ia-mă, drace, că nu mai suport! Acum, să fiu sincer, mă rugam cumva tot la Dumnezeu de v-am spus eu cândva că l-am pierdut.  Și ce crezi? Mi-a răspuns: Bea, Miroane, benzină! Să vezi cum e! Dacă n-o simți, e clar că ai amigdalele varză. Se vede treaba că nu știa nici El, sărmanul, atunci, de Covid. Și băui. Nimic. M-am gândit la Ionel Brătianu, dați o căutare pe Google să vedeți cum a murit o feblețe de ale mele. Of. Stai să plâng un pic. Sar de la una la alta ca regionalul de o firmă de răcoritoare când nu e nevasta în preajmă. Cum v-am spus, nu am simțit nimic. Ce să fac? Am dat-o pe țuică fiartă cu piper și pe paracetamol. Eu nu-mi scot amigdalele. Tot ce e la mine în corp, la mine rămâne. Nu mai beau benzină în viață mea...dar de câte ori am spus chestia asta? Bine că nu există limită de promisiuni neținute. Auzi, 2020? Ne-ai dat țeapă...de ce să nu țepuiesc și eu?

O fetiță cam de șapte ani se uită cu dragoste la lacurile de unghii și o roagă pe maică-sa să-i ia și ei una roșie fiindcă o avantajează dar e refuzată :

-Nu-ți iau și nu ți le fac! 

-Dar ai zis cândva că faci orice pentru mine și nu faci! 

Cuvintele precocei mă duc înapoi în timp, într-o zi de august când un fir de toamnă se strecurase în ghemul verii. Prea devreme, îmi ziceam, culegând varza din grădină s-o bag la butoi. Nu mă plâng, doar mă mir că astea s-au mai întâmplat cândva și pe toate le trăim ca prin vis iar când au trecut douăzeci de ani peste alții și mi-e teamă să nu miros a bătrânețe și a veșted, toamna îmi așterne covor de frunze arămii la care mă uit cu jind. Știu că la iarnă va fi un covor alb, zăpada va scrâșni sub greutatea corpului meu și al Evei și gerul ne va îmbrățișa prea strâns. Dragostea adevărată trece dincolo. Dincolo. Nu mai am cuvintele la mine iar M. zice că dragostea adevărată nici nu se spune în cuvinte. Azi o vedem și nu e...Ce bine că ne mai salvează niște cuvinte spuse de alții când ale noastre sunt prea puține. 

                                   

Foto: Alice G. 

Gâștele Capitoliului

Pentru cine nu știe și n-are chef să-l întrebe pe Google cine sunt aceste gâște, să afle de la mine că aceste gâște, prin zgomotul făcut au trezit soldații romani care dormeau un somn profund și erau gata să fie cuceriți de gali. Astfel gâștele i-au salvat pe romani de la o înfrângere rușinoasă, spune o poveste. 

Eu am o altă versiune. Despre gâște mai altfel. Salvează și ele ce pot. Unele pe ele însele, unele pe altele, căci există prietenie peste tot, unele nu se salvează nici pe ele de la nimic și nici nu consideră că ar avea nevoie de asta, altele ar avea nevoie de salvare dar nu știu ce să facă, cum să facă, să ceară ajutor nu știu, nu pot, nu vor. 

Mie îmi plac gâștele. Mai ales când tac. Sau doar atunci. 

Gâștele dive. Divele sunt în general dichisite, uneori prea dichisite. Și permanent au botic, ceva le supără, ceva nu le dă pace, poate un gâscan prea insistent sau un rățoi grandoman, un Johnny Bravo așea. Nu se privesc în oglindă, ele știu. Sunt perfecte. Orice le atinge măreția, merită să cadă în găinaț. Ele vor ajunge lebede, fără doar și poate. Numai că există conspirații peste conspirații. Și multă lene, da. Comoditate pardon. E mai lesne să fii nefericit și să-ți mai pese și de (ne)fericirea altora. 

Gâștele ipohondre. Lor mereu le cade o pană, un cioc, o labă. După care-ți povestesc cu admirație pentru propria nefericire despre penele căzute, despre cum nu au timp pentru ele, au fost ocupate să salveze familia, Capitoliul, jungla amazoniană, viața pe Terra, China și restul lumii de Covid. Ele sunt niște salvatoare mereu, oboseala și stresul continuu le împiedică să-și vadă de viața lor și de asta sunt atât de fragile. Nu sunt niciodată responsabile pentru viața lor, toate li se întâmplă și gâștele celelalte sunt niște mizerabile. Mai ales dacă nu sunt de față. Altminteri gâște bune, care se dau cu cel mai puternic, cu gâsca lider. 

Gâștele lideri sau napoleonii eclozați direct perfecți. Cu aptitudini reale de lider, aceste gâște swans to be, au măreție și au statură. Însă când și când dau demnitatea jos pentru a se lupta egal, își spun ele lor, cu câte o rață care le-a trecut teritoriul. Iar dacă n-o pot învinge, măcar s-o gâgâie. Căci ce caută rața pe domeniul lor? Să le apuce ceva ce apucaseră ele deja? Așa ceva nu se face. 

Gâștele otrăvite. Sau gâscanii otrăviți. Cu labele în tendințe dar mereu nespălate și îngălate, otrăvitele și otrăviții stau buluc și simandicoși, la o iarbă sau la o gâgâială. Nimic nu le convine și fiindcă timpul petrecut la iarbă sau aiurea le ocupă mult spațiu, discută mult și prost, aruncă cu stropi în stânga și în dreapta. Zicea tata o vorbă: După ce că e prost, mai și semnalizează! Otrăviții n-au o viață prea fericită, nu au deloc una, sunt mereu la coada stolului sau poate tocmai în față, să fie salvați, în caz de vreun incident și toate li se întâmplă numai lor, mereu e găinaț de la alte păsări pe domeniul lor. Căci atunci când câinii mor de drum lung, otrăviții mor de grija altora. 

                                                         

Foto: zoo.ro

Amorțeală

• Am văzut zilele trecute un discurs al lui Brene Brown(sper să nu mă înșel în privința persoanei), un discurs despre vulnerabilitate și în care vorbește, la un moment dat, despre felul în care, copleșiți de tot felul de frici, temeri și îndoieli, alegem să ne "amorțim" emoțiile, prin diverse mijloace, ajungând dependenți de una, de alta. De o substanță, de un om, de un serviciu. Termenul folosit de Brene Brown este "numbness", sinonim cu "dazed", "petrified", "drugged"(deloc ciudat, așa e?) și cu "frozen". Iar acest "frozen" m-a dus cu gândul la filmul Disney, ale cărui eroine sunt Elsa și Anna. Elsa primește îndemnul "Nu simți!" pentru a-și putea controla puterile. Emoțiile, de fapt. Dar când  vrei să ai sub control situația, nu cumva pierzi și acele emoții pozitive, care te inspiră și te fac un om mai bun, care te validează? Ziceam și eu. Nu simți...pare să fie o alternativă bună când nu vrei să dai ochii cu tine, când nu vrei să (te)recunoști. Și câți au curajul să fie autentici? Câți dintre noi predică ceea ce nu sunt? Și nu e asta tot un fel de amorțeală, ceva cu care să umplem golul interior că nu facem ceea ce ne dorim, că nu suntem ceea ce vrem? Gând de joi. 

• Am observat pe geamul plin de dezinfectant al unui autobuz Tursib un îndemn de-a face din călătoria ta un moment plăcut(călătorind cu Tursib, evident) și m-am gândit că și viceversa sună bine sau mai bine, să faci din momentul tău o călătorie plăcută. Căci asta suntem. Momente. Iar timpul scurt nu iartă pe nimeni.

• Am citit "Trei femei", de Lisa Taddeo, carte pe care o recomand din tot sufletul celor care vor să se cunoască puțin mai bine. Dar cum puțini vor să se cunoască, cartea asta nu va ajunge curând la ei. Redau câte ceva din carte:

• Femeile nu ar trebui să-și judece viețile una alteia, dacă nu au trecut prin chinurile celeilate.(iar dacă au trecut, ar trebui să-și tacă vocea pornită pe reproșuri).
• Este discutabil dacă e mai bine să ți se spună "nu" pentru totdeauna în loc să te întinzi chinuit, să te ascunzi, așteptând un cuvânt, un alt început. 
• Ar trebui să existe un cuvânt mai puternic decât regretul. 
• Rănile nu dispar, dar se schimbă și se transformă în culoarea acceptabilă a unei vânătăi. 
• Cel mai rău lucru din lume este să nu fii în stare să rezolvi o problemă a copilului tău. 
• (...)toți simțeau nevoia de a lovi pe cineva, astfel încât să nu fie nevoie să se confrunte cu ce greșise fiecare dintre ei. 
• Unele femei așteaptă pentru că sunt dominate de amenințarea pierderii.
• Ne prefacem că vrem lucruri pe care nu le vrem pentru că nu vrem să lăsăm pe nimeni să vadă că nu obținem ceea ce ne trebuie.  

 Văzut, observat, citit. Scris. 

                              

                                               

   Alice G. 

Amintire

Când știi că vei avea o zi bună? Nu cred că știe cineva, doar sperăm că măcar vom fi în siguranță. Spun asta prin prisma epidemiei de coronavirus. Măcar să fim noi bine, măcar să fie cei dragi sănătoși, să nu plece mai devreme cei mai în vârstă și pe care-i iubim. Pentru că niciun flagel în epoca omenirii n-a scos la iveală binele ci tocmai opusul. Iar asta mă duce cu gândul la ce am citit cândva despre câini că mănâncă cu botul fiindcă sunt nevoiți, se apleacă să ia mâncarea dar noi, oamenii, animale(presupus) superioare avem tot ce ne trebuie pentru a duce mâncarea la gură.  Și având astea, la final de zi, ar trebui să mulțumim pentru tot ce avem bun, să ne numărăm binecuvântările.

În timpul petrecut acasă, am găsit două cărți pe care le căutam de mult, Bird by Bird a lui Anne Lamott și On Writing a lui Stephen King, am insistat cu căutările și Universul mi le-a făcut cadou nesperat. Sau poate tocmai de aia, mi le doream de mult. Prima e gata deja, am luat și notițe, printre zecile de clătite, clătite americane, papanași, pizza și alte minunății culinare care se depun prin tot felul de locuri esențiale. De Paști, ca niciodată, plănuiesc să fac cozonaci, să vopsesc ouă, să fac un tort diplomat? Nu, la acesta cred că renunț. Sau la cozonaci? Îmi aduc aminte de cozonacii nașei. Într-o copaie de lemn făcea cozonac în Joia Mare pentru tot satul. Sau cu ocazia Crăciunului, a vreunei nunți sau a vreunui botez. Era bucurie mare. Nu știu cât era bucuria pentru nașa, avea foarte mult de lucru.  Primea comenzi mari și într-o vară, nașul a făcut un ditamai cuptorul în grădină. Nu-mi mai amintesc unde îi cocea până la acel cuptor care, deschis, când cozonacii erau gata, emana niște mirosuri dumnezeiești, cărora le spunem mirosuri ale copilăriei. Cine n-are madlena lui cu mirosul de esență de rom, de cocă proaspătă din copaie, bătută până făcea bulbuci și atunci era gata? 

Și amintirea cozonacilor m-a dus cu gândul la serile de vară când veneam de la scăldat în Topolog. Într-o astfel de seară, eram cu o amică, nu-mi amintesc deloc figura și nici numele, știu doar că era plină de fițe. Cred că pe atunci se spunea simplu că era încrezută dar mie îmi plăcea pentru cel mai prețios lucru din lume atunci și acum: asculta ce-i spuneam când era în toane bune. Contează. 

În față noastră, pe drumul de țară asfaltat doar pe porțiuni(nimic nou), vaci. Care pășteau liniștite, dând domol din cozi, alungând muștele. Se aude o mașină. Erau puține atunci, în marea lor majoritate Dacii. Asta nu era Dacie. Și în mașina care vine în viteză, doi. Cum să le spun? Nu le mai spun. Opresc în dreptul nostru, nu dau din manivelă să dea geamul jos, era teribil de vară și de cald, geamurile mașinii erau oricum lăsate să se vadă potențialul mândrilor plimbăreți cu mașina lui tati, că a lor nu era. Ne întreabă suav ce facem. Acum, după ani și ani și ținând cont de urmare, aș putea să spun că au întrebat:

-Ce faci, fetele, te plimbi? 

 

Însă plimbăreții au întrebat simplu ce facem pe drum, pe înserate. Și apoi, rânjind, ca să mai spună ceva:

-Sunteți cu vacile?

Iar amica, cu fițe pe ea, era și ea tot de la oraș:

-Ce, avem noi mutră de...și aici a urmat o pauză lungă, că doar nu era să spună "vaci" și obrajii ni s-au îmbujorat. Au spus-o ei, râzând cu gura până la urechi:

-De vaci???Nu, fetele, nu...

Apoi, fiindcă nimeni nu mai spunea nimic, au plecat  în trombă, să arate fetelor ce viteză prinde mașina lor fără să știe că drumul asfaltat se termina brusc, așa că au intrat cu zgomot și scrâșnete de roți în pietriș, stârnind un nor de praf,  nouă râsul și lor nervi și înjurături adresate "prostiei" drumului. Vacile și-au ridicat alene capul din iarba de pe marginea drumului, neimpresionate și l-au lăsat la fel în jos, cu aerul că-și spun: 

-Am mai văzut noi proști din ăștia...

 

                                                    

Foto: speranță

40

264 de postări și peste 48 000 de vizualizări. Comparativ cu alte bloguri, nu înseamnă nimic. Din fericire, anii de când scriu mi-au adus și bucuria lucrului făcut doar pentru sine, nu pentru vizualizări, bani sau mai mult din orice. Căci am orice mi-aș putea dori. Și având totul, mai dau în extreme și nu pot să nu mă mir cum mai aleargă cineva după lucruri care mă uimesc...însă dacă nu le au, e normal să și le dorească. Lucruri care să le aducă atenție, iubire, integrare. Integrare, uite! De care avem cu toți de când gripa asta nouă face prăpăd. Iar de atunci, toate răutățile par la mii de ani distanță. Și viață nu avem decât una. 

40 de ani și aproape toate dorințele împlinite. Cu timpul acesta petrecut acasă, mi se îndeplinește încă un vis. Prinde aripi. În vis, oricum le-am trăit pe toate. Am avut norocul acesta, să visez frumos și să întâlnesc și oameni frumoși, să-i iubesc necondiționat. Și asta să fie suficient. Nu rămânem decât cu ce am iubit?

Astăzi, princess a învățat să-mi împletească părul. După care mi-a zis: 

-Mami, îți dai și tu jos cearcănele alea? 

Aș putea. Dar ele sunt nu doar moștenire de familie, ci și semne ale nopților nedormite pentru visul care e copilul meu și nu le-aș schimba pentru nimic. Le acopăr cum pot cu ustensile secrete și când n-o fac, se trezește câte un manager să mă întrebe ce-i cu ele. Acum știu și ei. Deunăzi, când princess mă îmbrățișa cu foc și i-am atras atenția că mă rănește, îmi zice:

-Dar asta e iubirea extremă, mama! Iubireeeee, iubire...

Și de iubire am avut parte. Am încă parte. Pentru că sunt foarte norocoasă. 

Cu spanacul pe care vreau să i-l ofer prințesei, nu prea am noroc. Îl pun pe masă și îi atrag atenția, ce bine mai arată! 

-L-am văzut, zice. Nu mă convingi. Nu mă impresionează deloc. 

Nu a mâncat. 

Mai încerc și cu fasole verde. Când nu e atentă, îi duc la gură o bucățică.

-Ce faci, mama? Nu mă respecți deloc? Nu mai mănânc nimic dacă-mi faci asta! 

Nu am mai încercat.

Acum două zile:

-Mama, pe vremea ta existau pixuri?

-Existau, princess, cum să nu?!? Nu am 300 de ani!

-Chiar, existau?

Nu de mult, m-am mirat de o creatură dintr-un film sf. Că e oribilă, rea și urâtă.(Și era  film dar cunosc și pe cineva în realitate așa). 

-E o creatură, mami! Te aștepți să fie frumoasă și parfumată! Creaturile sunt urâte și fioroase, să se teamă lumea de ele! 

Cam da...

Stau pe fotoliu și citesc iar ea se uită la film. Vreo 30 de minute. Când mă ridic, îmi spune:

-Bine, mama, că te-ai ridicat! De douăzeci de ani aștept momentul acesta!

Iar eu am așteptat-o toată viața. Stă cu capul pe mine și cu picioarele pe perete, uitându-se la desene. Îi mângâi părul cu mâna stângă, mâna ei dreaptă e în mâna mea dreaptă. Fericire. Se întoarce din când în când și se uită în ochii mei, trăgându-mă de nas. Fericire. Scriu ca să nu uit clipele astea magice.                                            

Vor trece toate. Și gripă, iubiri, lacrimi și dureri. O să rămână doar niște cuvinte pe internet, date într-un infinit de date. De ziua mea, îmi doresc doar sănătate pentru cei pe care-i iubesc, în țara asta, veniți din Franța, din Italia, Spania, Germania, Austria, Grecia, Anglia. Aflați acolo. Nu se știe ce vremuri vor veni, însă mereu avem doar clipa de acum. Realitatea de ieri nu mai e. Trebuie să ne adaptăm rapid. Oricât ar fi de greu. Eu mai am umor. Am de gând să-l folosesc. 

                                                         

Poate că trebuie să trecem prin ce-i mai rău ca să iubim din nou. 

                                                  

Frenezie

Acesta e cuvântul care ar putea descrie mai delicat atmosfera din aceste zile. O nebunie cu pălărie, ceva a la Greta Garbo. Râdem, glumim, visăm cu ochii deschiși la primăvara care ba e, ba nu e, vine ea, această primăvară decisivă și pune capăt temutului și enigmaticului virus care ne-a schimbat viețile. Și nu vine, în Madrid chiar a nins, îmi zice soră-mea. Iar oamenii, care ar trebui să stea acasă, să se protejeze și să-i protejeze pe cei dragi, nu stau. Cuprinși de aceeași frenezie. Să mai ia făină, ulei, drojdie, hârtie igienică, ibuprofen, ba nu, paracetamol. Căci se pare că a fost ibuprofenul care a făcut mai mult rău decât bine victimelor noului tip de gripă. Și nici primăvara cu temperaturile ei nu ar face ceva decisiv împotriva gripei. Iar în aceste condiții, cu rețele sociale pline de știri false, de sfaturi neavenite, să spui unei populații în plină...frenezie, să se liniștească, să nu intre în panică, e ca și cum ai ruga un copil de doi ani, într-un desăvârșit tantrum, să se potolească de la sine putere! Ce naiba, trageți aer în piept, viața merge mai departe! 

Frenezie...

Un bătrân cade pe stradă, își sparge maxilarul în urma loviturii, se învinețește rapid, nu mai mișcă deloc, mâinile îi stau cuminți pe lângă el, parcă șoptind, asta e, bătrâne, te-am servit cât am putut. Bastonul îi alunecă pe treptele din fața hotelului iar plasa de Catena i-o ridică un bărbat în uniformă care se uită neputincios la el. Cineva cheamă salvarea. Trei adolescente privesc scena uimite. Era chiar în spatele lor când a căzut. Angajații unui cazinou, ieșiți la o țigară, tremură în papucii de lucru. Își sting otrava și intră de unde au ieșit. Asta-i viața. Un pariu. Ultimul pariu.

Gripa se întinde, stăm acasă, lucrăm cum putem. Uitate sunt crimele, violurile, incendiile, despăduririle, autostrăzile, fețele pentru care unii care nu lingușesc sefuțe grandomane, răutățile celor prinși de prea nimicul vieții, discuțiile sterile de pe grupurile de mămici. Toate deșertăciuni. Am tot glumit pe seama panicaților care s-au bătut pe dezinfectanți, de cei care au cumpărat primii fasole și făină. Oare pe săpun de ce nu se bat, ne întrebam...

Frenezie...

O bătrână, cu plasele încărcate de te miri ce, cu hârtie igienică să-i ajungă  mult timp, încearcă să se urce în autobuz, se dezechilibrează și cade pe spate. Nu dă drumul plaselor. Nici hârtiei. O ajutăm fiecare cum putem, o ajutăm să se așeze. Privește drept în față. Nu știm nici unul ce va urma. Poate vom râde de toate luptele pe hârtie igienică. Ei, bătrânii noștri, au mai prins vremuri din acestea cumplite. Nu vor să le retrăiască. Noi, adulții de acum, care am prins și vremurile dinaintea revoluției, cozile de la 4 dimineața, penele de curent, criza din anii 90, bulversarea din 2008 dar și vremuri fericite, cu tot felul de toane și mofturi împlinite, nu concepem să trăim dezastre. Credem că e doar un vis. Și ce e trist...e că nu e vis.

Bube și noroi

Era despre babe și noroi titlul dar se potrivește foarte bine și așa.

Tradiția populară atribuie aceste zile din martie Babelor, o vreme schimbătoare din lună. Dochia, fată de împărat, fuge pe munte ca să scape de un rege cotropitor care o voia de nevastă. Tot fugind, aruncă rând pe rând cele nouă cojoace dar când ajunge în vârful muntelui, află că iarna acolo nu și-a pierdut puterile și atunci, de supărare, îl blesteamă pe Dumnezeu. Acesta, și mai mânios, o transformă în stâncă. E ceva grozav în acesta legendă legat de ce-ți pot face vorbele rostite la mânie. Cum te pot încălzi, îți fierbe sângele în vene, adrenalina atinge cote alarmante, cortizolul se transformă în cel mai mare dușman al tău și...îngheți. Dispoziția umană în situații limită, nu? Pentru unii, ar fi doar dispoziția femeilor, ca și cum bărbații nu ar avea și ei comportamente distructive, borderline. Uite, chiar în legendă, Dumnezeu, care niciodată în legendele populare nu e de gen feminin, ci de gen masculin, o transformă în stâncă pe Dochia. Păi nu putea el să-i mai dea o șansă bietei fete urmărită de ghinion? Din bube, mucegaiuri și noroi iscat-am frumuseți și prețuri noi, cum bine zicea Arghezi? Nu, nu putea, și Dumnezeul acesta e creat după chipul și asemănarea noastră. Un Dumnezeu borderline. 

Și apoi, noroiul...ai zice că mai multă civilizație, mai puțin noroi. Ei, da! Civilizație poleită, sub ea, tone de mizerie. Din care unii își fac coroană, împăunându-se. Apărându-și "sărăcia, și nevoile, și neamul", cum zicea neinspirat bardul nostru. Sau poate l-am înțeles eu greșit în acest vers. Și dacă tot au noroi din plin, de ce să nu-l folosească? De ce să nu-l folosească drept armă? E mai simplu decât să gândească. Parafrazând o reclamă : Gândesc așa că așa gândesc toți. Fire de praf, fire de stele sau poate doar noroi suntem noi. Cred că fiecare alege ce este. Zilele acestea din martie contează prea puțin. Legat de zilele de mizerie, de cei care cred în tot felul de teorii nefondate și mai ales de cei care cred, alarmant de stupid, că gripa asta nouă îi "alege" pe cei răi și îi ferește pe cei buni, îmi aduc aminte de o profesoară de istorie care ne spunea că în perioada posturilor mari, oamenii, de două mii de ani încoace, devin tot mai răi, tot mai javre(părerea mea). Mușcă fără discernământ. Dar țin post. Iar asta îi purifică de tot. Dumnezeul din marketing al vegetarienilor sigur se bucură. Preoții jubilează. Mai fac un ban. 

Iar pe final, redau alintul unei mame "bune" pentru copilul ei:

-Futu-ți gura mă-tii de copil, dacă nu erai sufletul meu, te mâncam! 

Mamă bună. 

                                                 

Foto : Alice G.