Scrisoare de bun-rămas

Dragă,

Oricine ai fi, nu știu cum de rămasul poate fi bun. Unul rămâne și altul pleacă. Nu poți să știi cu siguranță cine e cel care rămâne și cine e cel care pleacă. Din ce. De unde. De ce. Ca atunci când nu afli valoarea unui om sau lucru decât după ce îl pierzi. 

O povestioară(de origine japoneză, cred) spune cum doi călugări trebuiau să treacă un râu, primejdios pe alocuri. O fată fără ajutor  trebuia să treacă și ea prin apele aceluiași râu. Unul dintre călugări, trecând peste jurământul care probabil îi interzicea să atingă vreo femeie, o ia în spate și o trece râul. Fata îi mulțumește și pleacă mai departe, pe drumul ei. Cei doi călugări, tăcuți, ajung la mănăstirea care îi găzduia unde călugărul care nu ajutase fata, e întrebat de celălalt de ce e așa de supărat.

-Cum ai putut să faci lucrul acesta? Să cari fata aceea în spate? Știi bine că n-avem voie! E foarte grav!

-Mai grav este că tu încă o cari! Eu am lăsat-o jos imediat ce-am traversat! Tu de ce o cari?

Desigur că aceasta e întrebarea. Sunt multe întrebări care conțin în ele răspunsul. Sunt întrebări cărora nici nu vrei să le răspunzi. Să-ți răspunzi. De teamă să nu te afli pe undeva, departe de tine și să nu te poți întoarce la ceea ce ai vrea să fii. Dar să dăm liniștea și mai încet, unii se ascund toată viața. În muncă, în haine, în machiaje, în...oroare, telefon! Au o întreagă viață acolo. Singura, pentru unii.

Astăzi mi-am ars bluza preferată. Sunt și zile din acestea. Judecând la rece bluza arsă, ea n-are nicio valoare. N-avea nici înainte. Clipa arderii e doar o clipă care s-a transformat în cenușă. Nu renaște nimic de acolo. Căci toamna asta e cea mai frumoasă de până acum. Soarele arde atât de blând după ora prânzului și frunze roșii, galbene și arămii zboară în tandem pe străzi, prin parcuri, prin câte un gând. Are și toamna farmecul ei.

Dragă, 

Oricine ai fi, rămas-bun! Acum știu de ce rămasul e bun.
                                                             

Foto: toamnă. Alice

În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este primul roman al lui Haruki Murakami citit de mine imediat după Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă. Până la acesta, am început Bărbați fără femei, Pădurea norvegiană și altele, ale căror titluri nici nu mi le amintesc și nu le-am terminat. Am reușit însă să citesc până la ultima pagină În căutarea oii fantastice. 

În engleză titlul este  A wild sheep chase. Dacă ar fi rămas la fel și în limba română, i-aș fi spus pas. Dar traducerea sună bine. Hai să văd ce-o fi cu oaia asta, de ce e fantastică și de ce e căutată, mi-am spus. 

După primele pagini, era evident că n-o s-o termin. Ce-o fi remarcabil la plictiseala asta continuă, îmi ziceam?!? Mă gândeam la Murakami, cum s-a hotărât el, deodată, din ce scrie în "Autoportretul...", să devină scriitor. Și, culmea, i-a reușit. Cred că oricum japonezii, americanii, chinezii(să zicem, fiindcă ei sunt foarte mulți și raportat la câți sunt), citesc mai mult ca noi. Citește fie-mea, silabisind, câte o poezie și soțul îmi spune că avea colegi care aveau dublul dublul vârstei ei și chiar mai mult care citeau așa cum citește ea la 6 ani. 

Și chiar atunci când să abandonez cartea, se întâmplă ceva atât de uimitor, că hotărăsc să citesc mai departe. Fantastic, mă mir. Un individ, eroul cărții, fără nume, ca eroul lui Paler din Viața pe un peron, divorțat, amorezat lulea de urechile prietenei lui, care este pe rând fotomodel(urechile le pozează), secretară sau ceva pe acolo la o editură , prostituată, primește o scrisoare de la un prieten, Șobolanul, care ii spune să meargă la fosta lui prietenă și să-i spună că relația lor s-a terminat. El nu se putea duce. Îi trimite și o fotografie cu un peisaj montan, în care apar oi păscând. Prietena lui cu urechi fenomenale are și ceva simțuri deosebite fiindcă ea este cea care-i spun că va fi contactat de cineva în legătură cu niște oi. Exact. Oile din fotografia trimisă de prietenul său. 

Devin tot mai curioasă. Absurd, îmi spun. Ciudat, Și totuși verosimil. Absurd a fost și când am dat nas în nas cu o verișoară bună care, să vezi, vorbea despre mine. Și totuși verosimil. Nu se întâmplă decât atât, că-ți pierzi și bruma de încredere. Dar merg înainte că înapoi era mai rău. Nu-i atât de absurd. Îmi sună în urechi o melodie veche, Say it right a lui Nelly Furtado.

Citesc mai departe. Una dintre oile din fotografie este o oaie care are o stea cafenie pe spate. Pe asta trebuie s-o caute eroul nostru. Un interlop, secretarul unui important personaj politic, îl amenință cu pierderea a tot ceea ce are(deși el nu mai are aproape nimic) dacă nu-i găsește oaia. Căci oaia, bat-o vina, e una remarcabilă, care intrase cu mulți ani în urmă în șeful său și îl făcuse foarte puternic dar brusc, îl părăsise, lăsându-l gol pe dinăuntru, bolnav și bătrân. 

Eroul cărții pleacă cu prietena lui în căutarea munților care apăreau în fotografie. Grea treabă. Munții seamănă între ei. Are loc un dialog telefonic cel puțin ciudat:

-Ați văzut fotografia calului din ziarul de azi-dimineață?

-Am văzut-o. 

-Nu vi s-a părut că animalul și stăpânul se gândesc la două lucruri diferite?

Da. Mie mi s-a părut amuzant. Așa cum altora li se par(încă)amuzante glumele sexuale. Unele sunt. Dar trebuie să fie foarte bune. Am divagat. Eroul cărții își amintește când fosta soție i-a spus că celulele corpului se înnoiesc în fiecare lună și "aproape toate lucrurile pe care crezi că le știi despre mine, pentru mine nu mai sunt decât niște simple amintiri". Așa-i cu iubirea. Acum iubești, te dai de ceasul morții de dragoste și mâine nu mai știi cum s-o ocolești. Și când te aștepți cel mai puțin, după căutări în van și tot felul de coincidențe sau ceea ce crezi că sunt coincidențe, te așteaptă ea. Spune un personaj din carte: 

-Câteodată și eu îmi doresc să pot pleca să caut ceva, dar nu știu ce anume să caut, spre deosebire de tatăl meu, care toată viața și-a continuat căutarea. Nici acum n-a renunțat. Când eram copil, îmi povestea despre oaia albă care-i apărea în vis. De asta cred eu că așa e viața: o căutare continuă. 

Unde-i absurdul aici? Așa este, pentru cei mai mulți viața este o căutare continuă. Puțini sunt cei care reușesc să se (re)găsească.

Tatăl acestui personaj fusese prima gazdă a oii fantastice. Apoi ea l-a părăsit pentru a intra în importantul personaj politic și apoi...

Nu mai spun. 

Eroul cărții e părăsit de prietena lui când ajunge la cabana din munți unde presupunea că se află prietenul lui, Șobolanul. Îl părăsește fiindcă o îndeamnă să facă asta un individ teribil: Omul-Oaie, care bea, fumează și e oleacă înspăimântător. Și nu e oaia  în el. Totuși, unde este oaia? 

Nu mai spun nimic. Ba da, alt dialog:

-Ce fac oile în timpul iernii?

-Nu fac nimic, doar stau în adăpost. 

-Și nu se plictisesc?

-Ce, pe dumneavoastră va plictisește propria viață?

-Nu-mi dau seama. 

-Vedeți? Așa e și cu oile. Nu-și pun problema, și chiar dacă și-ar pune-o tot nu și-ar da seama. 

Ce naiba, nu? 

Da, mi-a plăcut mult cartea. A apărut in anul 1982, eu am citit-o pe reader Kindle săptamâna trecută. Better later than never but never late is better. 

                                                  

Foto: pânză de păianjen. Alice

Toate-s vechi și nouă toate

În virtutea acestor vorbe, care conțin atâtea adevăruri câte conține istoria celor o sută de ani de la Unirea din 1918, mergem mai departe. Tot cu dezbinare, tot cu ură, tot cu dezacorduri, tot cu diversiuni. Aceștia suntem noi, ca români. Comunismul ne-a sărăcit de valori fundamentale precum bunătatea și înțelegerea și ne-a lăsat gustul amar al sărăciei fizice și intelectuale. Al înstrăinării și al urii, nu fiindcă așa suntem, ci din teama  de-a nu fi turnați. Deturnați. Și uite așa...Toate-s vechi și nouă toate.

A fost o săptămână de citit intens. Poate cea mai frumoasă carte din această perioadă a fost Un pământ nou de Eckhart Tolle. Tolle spune : Puteți pierde doar ceea ce aveți, nu puteți pierde ceva ce sunteți. Nu ce faceți, ci cum faceți ceea ce faceți reprezintă factorul care hotărăște dacă vă împliniți destinul.(...)Modalitățile de trezire a conștiinței sunt acceptarea, bucuria și entuziasmul. Bucuria produsă de ceea ce faceți, combinată cu un țel sau o viziune întru îndeplinirea căreia lucrați, devine entuziasm. Atunci când nu există identificare, nu există nici atașament-una dintre marile surse ale suferinței. Nu puteți manifesta ceea ce doriți, puteți manifesta doar ceea ce aveți deja. Cuvinte cu profund sens pentru mine, nu știu cât putem citi și/sau înțelege pentru altcineva. Toate-s vechi și nouă toate. 

Paralel cu cartea lui Tolle, am citit pe telefon Eseuri de îndrăgostit a lui Alain de Botton pe care eu îl credeam un tinerel. Dar memoria este atât de nedreaptă și ne aducem aminte doar ceea ce credem că are un sens. Alain de Botton nu este atât de tânăr cum credeam eu dar așa pare citindu-i rândurile, gândurile. Las aici câteva gânduri ale sale, câteva încercări de-a înțelege îndrăgostirea : 

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viața noastră romantică. 

Până când nu ai murit(iar atunci devine o imposibilitate practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieții tale.

Înconjurați de haos, este scuzabil că încercăm să temperăm oroarea totală a neprevăzutului prin sugestia că anumite lucruri ni se întâmplă pentru că trebuie să ni se întâmple, oferind astfel debandadei vieții un scop și o direcție liniștitoare. 

Prin fatalismul romantic evităm ideea de neimaginat că nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume. 

Ceea ce este atât de înspăimântător este măsura în care poți să idealizezi pe cineva, când îți este atât de greu chiar să te suporți pe ține însuți-tocmai pentru că așa o problemă există...

Dacă iubirea se întâmplă atât  de repede este probabil pentru că dorința de a iubi există dinainte de persoană iubită - nevoia și-a inventat soluția.

Cred că cei mai mulți oameni și-ar arunca la gunoi cinismul dacă ar putea, doar că majoritatea nu au niciodată ocazia.

E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înțelege cineva ceea ce spunem, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiți. 

Ce se întâmplă dacă suntem iubiți de cineva care face erori grosolane de înțelegere, care ne refuză o fațetă a noastră prin sărăcia empatiei sale? Sau, îndoiala cea mai mare dintre toate: nu cumva ceilalți, prin definiție(pentru că suprafața oglinzii nu e niciodată perfect netedă) ne distorsionează, fie în bine sau în rău?

Și tot acum citesc, cu gândul clar că n-o s-o termin, După ce te-am pierdut de Jojo Moyes. Nu-mi spune nimic. Mă înțeapă inima îngrozitor. Sau ceva ce este în partea stângă. Sper să nu fie inima. Încerc să nu judec reacțiile oamenilor. Oamenii. Mă gândesc deseori: comportamentul lor vizavi de mine nu e efectul a ceea ce sunt, a ceea ce fac, nu doar la cum mă percep? Dacă pierd, nu e ca să câștig în altă parte? Parte care oricum valorează mai mult? N-am pierdut nimic. S-au transformat. Toate-s vechi și nouă toate.

Pe final sunt însă cu cartea lui Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, care îmi dă un sentiment de bine, de frumos, de normal, într-o lume așa de dezbinată, plină de contradicții, de disensiuni, în care atacăm fiindcă ne simțim atacați, în care lovim fiindcă e mai simplu decât să asculți. Zice Murakami: Mai important decât orice este dacă ceea ce scrii se ridică sau nu la standardele pe care ți le-ai impus. Explicații poți să găsești dacă e vorba de altcineva, dar pe tine nu te poți păcăli. Motivația unui scriitor e ceva care stă cuminte înăuntrul lui și care nu își caută un fundament sau o formă exterioară. 

Multe am tot încercat să înțeleg. M-am zbătut să fie lumină în jurul meu. Ce luptă! Iar dacă am fost oglindă, purtându-mă cu oamenii cum s-au purtat ei cu mine, s-au spart în bucățele, s-au încruntat, s-au zburlit, ce-au făcut să merite asta? Cel mai bine ar fi să se uite în ei și să vadă. Dar câți suntem pregătiți să acceptăm și părțile noastre nu așa de frumoase? 

Toate-s vechi și nouă toate. 
N-am spus-o eu. Eminescu. 

Ana

În prima parte a acestei povești, spuneam de două ori într-o frază ditamai neghiobia. Nu-i nimic, c-o neghiobie, două, suntem toți datori. Am schimbat inepția cu speranța că n-a observat nimeni deși asta nu mă consolează. Dar o să mă gândesc mâine la asta. 

Pe scurt, Ana era în șomaj și urma să plece la iubitul ei, iubit puțin homosexual, chestie pe care ea o știa dar era hotărâtă să-l salveze, altfel degeaba o mai chema Ana. Credea ea că prin asemănarea cu Ana lui Manole, iubitul ei concubin va uita de dragostea nedragoste și vor construi ceva durabil fără ca ea să se sacrifice, să moară în ciment, cu alte cuvinte. Căci al ei Popa, inginerul, trecut prin școală ca gâsca prin apă, habar n-avea de lucruri elementare dar în România, sunt mulți asemenea lui, pe posturi importante sau care implică responsabilitate și nu știu cine știe ce. Unii, nici măcar să scrie. Iar unii deși știu să scrie, nu știu să se exprime. Alții lucrează pe unde e nevoie. Să nu mai spun nimic de șefii ăia pe care-i știe toată lumea, doar pe foaie, cu complexe de superioritate izvorâte dintr-o profundă lene și o și mai mare lipsă de înțelegere a lumii. Ana trebuia să-i ducă concubinului niște proiecte din laptop pe care nu i le putea trimite via email dar știa că cele mai multe întrebări ale lui erau pentru ea, proiectele nu însemnau mare lucru, speranța inginerului era tot la ea și la ce știa ea. Pentru obținerea acestor date, spera s-o ceară de nevastă deși mare lucru nu însemna căsătoria pentru nici unul dintre ei. Pentru Ana, era doar sfârșitul presiunii din partea rudelor. Pentru el, ce-i păsa?

Obosită, deși nu știa de ce, fără să doarmă nici măcar trei ore, a plecat noaptea la drum. Urma să călătorească cu trenul câteva ore. Trebuie să mărturisesc că habar n-am de unde pleca dar știu sigur că avea rău de mașină dacă mergea singură așa că a plecat cu trenul. N-avea decât laptopul cu ea și convingerea că dacă ceva e menit să se întâmplă, se întâmplă. Iar ea pleca cu gândul să devină nevastă. Uf. Era 27 septembrie și ceva în capul pieptului o durea îngrozitor. Fulguia mărunt, foarte devreme pentru acel an. Scoase limba să prindă câțiva fulgi. Pentru un timp nedefinit valoric, se simți iar copil. Lipsea mirosul de portocale.

Noaptea era rece. Iar eu, eu, atât de tânără, își spune Ana. Și de ce vreau să mă mărit? N-am serviciu, doar promisiuni. Am un iubit. Îi dau ce-și dorește, probabil mă cere de nevastă. Dar vreau asta? Ca să scap de vorbele rudelor care mă tot întreabă când mă mărit. Apoi mă întreabă când facem copil. Apoi când facem doi. Apoi, trei. Apoi, mai văd eu...oamenii știu cel mai bine cum e cu viața altora dar la a lor se pricep cel mai puțin.  

Va urma.
                                           

Foto : Lumea poeziilor

Ana rupe scenariul

În scenariul pe care l-a rupt, Ana, fată bună și pe care, la o adică, la greu, la ce altceva, te puteai baza, a pierdut ceva esențial. Întâi, fiindcă era scris pe hârtie roz, culoare care ei îi cădea greu, o lua cu greață numai când o vedea și, doi, era plin de greșeli gramaticale. Multe mai suporta Ana dar greșelile gramaticale o scârbeau peste măsură. Așa era ea și era hotărâtă că e foarte bine așa cum e. Până când...știți și voi că așa e-n viață, vine un moment, satori cică, iluminarea, când peste unii cade câte o pleașcă din asta și nu-i mai atinge nimic. Sunt zen, oamenii. Adică pe Ana n-o mai enervau nici rozul, nici greșelile gramaticale făcute de oameni, voit sau nu. Avea lucruri mai importante de făcut. De trăit, pe alocuri. Dar scenariul tot l-a rupt. 

Era toamna lui 2020, 24 septembrie. Era tot frig, ca acum. Ana, în șomaj. Concubinul ei, inginer la un proiect de anvergură. Ridicarea, într-un final, a unui mic aeroport în Brașov. Nu mai credea nimeni brașoavele că s-ar contrui. Însă era gata, era pe hârtie. Era timpul să aibă și orașul de la poalele Tâmpei câteva avioane, niște zboruri, acolo, spre București, Timișoara, Roma sau Madrid. Dar umblau vorbe...că pistele de decolare și de aterizare nu țineau la greutăți. Se vedeau fisuri lungi care dădeau de gândit tuturor. Acolo nu putea ateriza un elicopter de nici trei mii de kilograme, făcea ditamai gaura. Lucrările stagnau, concubinul Anei, Popa, să zicem, alt nume nu era disponibil, își tot îneca amarul în băutură în afara orelor de program. Câteodată, și în ele. A chemat-o pe Ana la el, să-i aducă niște proiecte salvate în laptop-ul de acasă. Nu era posibil să i le trimită electronic, s-ar fi pierdut date importante. Era decis să facă ceva și-n privința relației dintre ei, prea îi ziceau mulți că e timpul să se însoare. Poate chiar era timpul deși el nu simțea asta deloc. Îi plăcea mult de Dan, inginerul de la calitate. Mai mult decât de Ana. Iar de când cu boicotarea referendumului din octombrie 2018, când românilor le venise mintea la cap, era liber să trăiască cu cine voia el. Pe de altă parte, Ana era fată bună. 

Ileana, directorul de proiect, l-a chemat pe Popa la el și i-a spus planul lui. Pistele trebuiau consolidate cu orice preț. Până la sfârșitul lui octombrie, atunci era termenul limită, atunci se termină vremea caldă, atunci era primul zbor anunțat, Brașov-Ciampino, Roma. La sfârșitul ședinței private, i-a spus, discret, că în eventualitatea altor erori și reprogramări, va fi destituit din toate funcțiile. Popa se gândea cu drag la fundul lui Dan. Își adună cu greu gândurile și își anunță șeful că totul se va încheia la sfârșitul lui octombrie. Atunci a sunat-o pe Ana, a rugat-o să printeze toate proiectele și să i le aducă la Brașov. Ana lucrase mai mult de zece ani în India și Arabia Saudită, asistenta unui celebru inginer de proiect și sigur avea cunoștințele legate de problema fisurilor de pe pistele viitorului aeroport. Numai că nu știa cum s-o roage să-i spună ce știa. Doar n-o să se împiedice de așa problemă minoră, auzi, fisuri în beton! Asta ar fi însemnat să admită că nu era așa de pregătit cum spunea că e, că și un muncitor în construcții știe mai multe despre obținerea celui mai dur beton. Numai că lui îi lipseau, clar, cunoștințe elementare legate de ciment, pietriș sau nisip. Singurul lucru tare care îi lipsea chiar atunci era fundul lui Dan. Dar gata cu gândurile inginerului Popa, ne întoarcem la Ana.

Fiindcă mai am și eu treabă și timp de petrecut cu princess care-mi spune că soră-sa, Lala, n-o ascultă și că eu prea stau cu nasu'n cărți(nasul ăla de care zice că mi se potrivește doar mie, că nu poate să mi-l dea pe-al ei), o să revin curând cu finalul acestei povești. Orice distribuire și redistribuire ajută. Știu că măcar ați citit până aici. 

                                                      

Foto: dimineață, Alice

Ba de albastru, ba de galben

Mi-am dorit mult o orhidee. Căci acum trei săptămâni am salvat una de la moarte sigură. Mi-am zis că am mână bună, nah. Să mai salvez ceva. Și am pus ochii pe una stingheră, albă, cu pete mov și când s-o cumpăr, am văzut una albastră. La care m-am uitat cu jind. S-o iau, să n-o iau?

Îmi aduc aminte de albele zambile ale copilăriei, râzând ștrengar soarelui de aprilie, pe care le duceam de Florii la biserică. Atunci când mergeam. Acasă, le puneam cerneală în apă pentru a se colora în albastru. Făceam același lucru și cu ghioceii. Cu garoafele. Cu trandafirii. Nu mai rețin dacă se albăstreau. Mă uit atentă la orhideea albastră.

-Sunt foarte frumoase, comentează pe rând două fetițe, de vreo opt ani sau pe acolo. 

-Da, le spun, cred că n-o mai iau pe cea albă cu mov, iau una albastră.

-Dar știți că nu sunt albastre?

-Vai, mă mir teatral, sunt albe și le-a pus cineva cerneală, să ne facă să le cumpărăm?

-Da, ne-a spus nouă doamna de la școală! 

-Și eu făceam ceva asemănător când eram eu ca voi, le spun.

-Dar nu-i nimic, sunt albe și tot sunt foarte frumoase!

-Da, așa e, o să iau una! 

-Dar nu luați două? 

-Nuuu, portofelul soțului nu prea o să fie de acord! 

-Of, așa sunt toți bărbații! Fie tătici, fie soți! Le e gândul numai la bani! Nu la frumusețe! 

-Mama, ne iei două? 

-Nu, numai una, ne ceartă tatăl vostru!

-V-am spus noi, doamnă !? Toți bărbații sunt la fel!
                                                                 

Mă uimește gândirea aceasta a copiilor. Mai grav a fost când am auzit două fetițe de nici 5 ani, povestind cui voia să le asculte că mama lor îl ceartă pe tăticul lor că stă toată ziua numai la calculator, să se joace și le crește doar mama lor.

Nu mă uimește referendumul cu privire la familia tradițională. Mă uimește suma de bani cheltuită pentru interzicerea unei opțiuni personale când țara asta are probleme mult mai grave. Faptul că Georgică vrea să se căsătorească cu Costel îl privește. Îi explic și lui princess că ce face un om cu corpul lui e doar problema lui atâta vreme cât nu le face rău altora. Sunt o grămadă de Costelusi căsătoriți cu femei, tot oameni și ele, ce mai!, care le bat, le violează, bat copiii din asemenea familii tradiționale, le abandonează, abandonează și copiii, au tot felul de dependențe. Sau sunt acolo doar cu numele de bărbat. Familia asta nu e tradițională. E disfuncțională. Sincer, sincer, acestea sunt adevăratele noastre probleme? Acolo ar trebui să meargă 163, 712 milioane de lei?

Și din albastru-n albastru, mi-au căzut ochii pe o geantă  galbenă. Se spune că ar fi culoarea vieții. De asta unora nu le place. Cât galben să îndure?

De o săptămână, princess are o soră. Știu, urmează felicitările. Mulțumesc! E deja mare, are 4 ani, merge la grădiniță. E și ea o magică. Ca soră-sa. Și cam invizibilă. E în imaginația bogată a lui princess, care o și răsfață din când în când. A apărut într-o seară când i-am spus magicei să-și ia papucii de casă și-a zis că i-a luat dar sunt invizibili. Zece minute mai târziu a venit pe lume Lala, sora ei, de care mi-a  spus că a făcut toată dezordinea din casă, mai ales în jucării și fiindcă ea a făcut asta, tot ea trebuie să strângă.

-Așa e regula, nu, mama? Cine a făcut dezordine, face și ordine! Lala să facă ordine!

Buburuză

Inima Laurei bătea tare, tare, să-i iasă din piept. Se uită mirată la bluza nouă, cu fluturi imprimați și o buburuză în dreptul inimii. Sau asta era reală? Era cu adevărat o buburuză care se odihnea pe bluza ei. O luă cu delicatețe și suflă peste ea descântec:

-Buburuză, ruză, încotro vei zbura, acolo m-oi mărita!

Dar buburuza nu mai zbura nicăieri. Atâta avusese zbor în ea, până să ajungă pe bluza Laurei. Și-n dreptul inimii. Și n-a mai avut zbor, oare așa suntem și noi, oamenii? Căutăm și zburăm, unii din floare-n floare? Apoi rămânem fără aripi sau nu mai putem de oboseală? Nu ne mai place nici căutarea? Nici asta nu mai înseamnă emoții?

Își spuse stop gândurilor prea libere. Venea bărbatul ei să-i dea cheile pe care le uitase acasă. Era cam măritată Laura dar tot mai visa se se mai mărite o dată, de data asta bine. De fapt, nici nu s-ar mai mărita. Gânduri necontrolate, își mărturisi, râzând de ea. Se uită zâmbind și cu ochii mari la bărbat. El, cu ochii și mai mari la toate gesturile ei.

-Îmi place bluza ta. E nouă?

-E cu fluturi. Și până adineauri a fost și c-o buburuză. A zburat.

-Ai lăsat-o tu? Sau ai întrebat-o ceva de măritiș?

-Ce le mai știi tu pe toate. N-am întrebat-o. Sunt măritată cu tine, ce s-o mai întreb...

-Păi eu știu? Poate de altul.

Femeia privi în gol, fără să răspundă. Sunt întrebări cărora nu merită să le răspunzi. Își răspundea ei în minte, se scutură ca de friguri, cum zicea bunica ei și era mulțumită. Ce s-o mai intereseze mirarea altuia? Fiecare are zbor în el cât crede că are. Unii își simt corpul atât de greu că abia pot să se miște. Și se îngrașă, o pun de-o protecție suplimentară. Alții, mai liberi de proiecții și identificări, mănâncă doar cât le face plăcere, fără să se îngrașe. Iar îmi zboară gândurile din floare-n floare, își spuse. Gânduri necontrolate, își spuse iar, râzând de ea.

Îi bătea inima tare, tare, să-i iasă din piept. În dreptul Farmaciei Tei, vântul de toamnă, rece deja, ridică de pe jos un pliant, reclamă la credite imobiliare și i-l lipește de bluză. Tot în dreptul inimii.

-Fată, fată, îi strigă un bărbat, cu vocea spartă, aveți o foaie pe bluză.

De când nu mi-a mai spus nimeni fată, se miră Laura în sinea ei. Aruncă hârtia, fără să se uite la ea, la primul tomberon. Numai de n-ar fi murdară de te miri ce. Nu era, bluza era tot curată. Bărbatul cu vocea spartă, singur sau poate nepovestit de mult, îi spuse din senin că se duce la un interviu.

-Da? Baftă atunci!

-Mulțumesc! Dar nu se spune baftă, că e țigănesc...Am auzit, ce mai! Se spune succes!

-Succes atunci!

-Da, mă duc să lucrez undeva mai bine. Eu am fost operator la comandă numerică, urlă el brusc. Sau poate așa era vocea lui, de copil care,  ajuns mare, tot țipă cuvintele fiindcă, mic, nu l-a auzit nimeni. M-au săpat colegii și n-am stat decât o lună jumate. Eram, nu vă mint, cel mai bun.

 Ăsta  îmi spune fată și apoi dumneavoastră, veni gândul neformulat al Laurei.

-Ce ți-au făcut?

-Au băgat strâmbe. Șțiți, nu știți, eu sunt dintr-o familie de șapte copii. Nu mă auzea nimeni acasă! Nu mă vedea nimeni. La lucru, erau toți cu ochii pe mine. Oi fi greșit și eu ceva, nu zic.

Un bătrân strănută tare lângă ei.

-Noroc, îi ură răstit bărbatul de lângă Laura.

-Mulțumesc!

-V-aș ura și sănătate, pe timpul ăsta dar tot mai bun e norocul, că sănătate au avut și ăia de pe Titanic, râzând mulțumit de gluma lui. N-au avut noroc, da? Nu, fată?

De undeva, dintr-un difuzor, răsună clar o melodie veche de 20 de ani.

Every night în my dreams/I see you, I feel you/That is how I know you go on, fredonă Laura încetișor. Ce ți-e și cu melodiile astea vechi, parcă nu așa de vechi, dacă tot mai știu versurile. Puncte de suspensie. Unde punctele de suspensie sunt ceva care nici nu termină, nici nu încep o poveste, ci doar adaugă.

Near, far, wherever you are
I believe that the heart does go on
Once more…

You're here, there's nothing I fear
And I know that my heart will go on...

-Bă, handicapatule, răsună vocea unui șofer de autobuz, vorbește frumos! Vorbește frumos, bă, handicapatule! Eu ți-am vorbit frumos!
                                                

Foto : Buburuză. O imagine de undeva.