joi, 27 septembrie 2018

Ana

În prima parte a acestei povești, spuneam de două ori într-o frază ditamai neghiobia. Nu-i nimic, c-o neghiobie, două, suntem toți datori. Am schimbat inepția cu speranța că n-a observat nimeni deși asta nu mă consolează. Dar o să mă gândesc mâine la asta. 

Pe scurt, Ana era în șomaj și urma să plece la iubitul ei, iubit puțin homosexual, chestie pe care ea o știa dar era hotărâtă să-l salveze, altfel degeaba o mai chema Ana. Credea ea că prin asemănarea cu Ana lui Manole, iubitul ei concubin va uita de dragostea nedragoste și vor construi ceva durabil fără ca ea să se sacrifice, să moară în ciment, cu alte cuvinte. Căci al ei Popa, inginerul, trecut prin școală ca gâsca prin apă, habar n-avea de lucruri elementare dar în România, sunt mulți asemenea lui, pe posturi importante sau care implică responsabilitate și nu știu cine știe ce. Unii, nici măcar să scrie. Iar unii deși știu să scrie, nu știu să se exprime. Alții lucrează pe unde e nevoie. Să nu mai spun nimic de șefii ăia pe care-i știe toată lumea, doar pe foaie, cu complexe de superioritate izvorâte dintr-o profundă lene și o și mai mare lipsă de înțelegere a lumii. Ana trebuia să-i ducă concubinului niște proiecte din laptop pe care nu i le putea trimite via email dar știa că cele mai multe întrebări ale lui erau pentru ea, proiectele nu însemnau mare lucru, speranța inginerului era tot la ea și la ce știa ea. Pentru obținerea acestor date, spera s-o ceară de nevastă deși mare lucru nu însemna căsătoria pentru nici unul dintre ei. Pentru Ana, era doar sfârșitul presiunii din partea rudelor. Pentru el, ce-i păsa?

Obosită, deși nu știa de ce, fără să doarmă nici măcar trei ore, a plecat noaptea la drum. Urma să călătorească cu trenul câteva ore. Trebuie să mărturisesc că habar n-am de unde pleca dar știu sigur că avea rău de mașină dacă mergea singură așa că a plecat cu trenul. N-avea decât laptopul cu ea și convingerea că dacă ceva e menit să se întâmplă, se întâmplă. Iar ea pleca cu gândul să devină nevastă. Uf. Era 27 septembrie și ceva în capul pieptului o durea îngrozitor. Fulguia mărunt, foarte devreme pentru acel an. Scoase limba să prindă câțiva fulgi. Pentru un timp nedefinit valoric, se simți iar copil. Lipsea mirosul de portocale.

Noaptea era rece. Iar eu, eu, atât de tânără, își spune Ana. Și de ce vreau să mă mărit? N-am serviciu, doar promisiuni. Am un iubit. Îi dau ce-și dorește, probabil mă cere de nevastă. Dar vreau asta? Ca să scap de vorbele rudelor care mă tot întreabă când mă mărit. Apoi mă întreabă când facem copil. Apoi când facem doi. Apoi, trei. Apoi, mai văd eu...oamenii știu cel mai bine cum e cu viața altora dar la a lor se pricep cel mai puțin.  

Va urma.
                                           
Foto : Lumea poeziilor


luni, 24 septembrie 2018

Ana rupe scenariul

În scenariul pe care l-a rupt, Ana, fată bună și pe care, la o adică, la greu, la ce altceva, te puteai baza, a pierdut ceva esențial. Întâi, fiindcă era scris pe hârtie roz, culoare care ei îi cădea greu, o lua cu greață numai când o vedea și, doi, era plin de greșeli gramaticale. Multe mai suporta Ana dar greșelile gramaticale o scârbeau peste măsură. Așa era ea și era hotărâtă că e foarte bine așa cum e. Până când...știți și voi că așa e-n viață, vine un moment, satori cică, iluminarea, când peste unii cade câte o pleașcă din asta și nu-i mai atinge nimic. Sunt zen, oamenii. Adică pe Ana n-o mai enervau nici rozul, nici greșelile gramaticale făcute de oameni, voit sau nu. Avea lucruri mai importante de făcut. De trăit, pe alocuri. Dar scenariul tot l-a rupt. 

Era toamna lui 2020, 24 septembrie. Era tot frig, ca acum. Ana, în șomaj. Concubinul ei, inginer la un proiect de anvergură. Ridicarea, într-un final, a unui mic aeroport în Brașov. Nu mai credea nimeni brașoavele că s-ar contrui. Însă era gata, era pe hârtie. Era timpul să aibă și orașul de la poalele Tâmpei câteva avioane, niște zboruri, acolo, spre București, Timișoara, Roma sau Madrid. Dar umblau vorbe...că pistele de decolare și de aterizare nu țineau la greutăți. Se vedeau fisuri lungi care dădeau de gândit tuturor. Acolo nu putea ateriza un elicopter de nici trei mii de kilograme, făcea ditamai gaura. Lucrările stagnau, concubinul Anei, Popa, să zicem, alt nume nu era disponibil, își tot îneca amarul în băutură în afara orelor de program. Câteodată, și în ele. A chemat-o pe Ana la el, să-i aducă niște proiecte salvate în laptop-ul de acasă. Nu era posibil să i le trimită electronic, s-ar fi pierdut date importante. Era decis să facă ceva și-n privința relației dintre ei, prea îi ziceau mulți că e timpul să se însoare. Poate chiar era timpul deși el nu simțea asta deloc. Îi plăcea mult de Dan, inginerul de la calitate. Mai mult decât de Ana. Iar de când cu boicotarea referendumului din octombrie 2018, când românilor le venise mintea la cap, era liber să trăiască cu cine voia el. Pe de altă parte, Ana era fată bună. 

Ileana, directorul de proiect, l-a chemat pe Popa la el și i-a spus planul lui. Pistele trebuiau consolidate cu orice preț. Până la sfârșitul lui octombrie, atunci era termenul limită, atunci se termină vremea caldă, atunci era primul zbor anunțat, Brașov-Ciampino, Roma. La sfârșitul ședinței private, i-a spus, discret, că în eventualitatea altor erori și reprogramări, va fi destituit din toate funcțiile. Popa se gândea cu drag la fundul lui Dan. Își adună cu greu gândurile și își anunță șeful că totul se va încheia la sfârșitul lui octombrie. Atunci a sunat-o pe Ana, a rugat-o să printeze toate proiectele și să i le aducă la Brașov. Ana lucrase mai mult de zece ani în India și Arabia Saudită, asistenta unui celebru inginer de proiect și sigur avea cunoștințele legate de problema fisurilor de pe pistele viitorului aeroport. Numai că nu știa cum s-o roage să-i spună ce știa. Doar n-o să se împiedice de așa problemă minoră, auzi, fisuri în beton! Asta ar fi însemnat să admită că nu era așa de pregătit cum spunea că e, că și un muncitor în construcții știe mai multe despre obținerea celui mai dur beton. Numai că lui îi lipseau, clar, cunoștințe elementare legate de ciment, pietriș sau nisip. Singurul lucru tare care îi lipsea chiar atunci era fundul lui Dan. Dar gata cu gândurile inginerului Popa, ne întoarcem la Ana.



Fiindcă mai am și eu treabă și timp de petrecut cu princess care-mi spune că soră-sa, Lala, n-o ascultă și că eu prea stau cu nasu'n cărți(nasul ăla de care zice că mi se potrivește doar mie, că nu poate să mi-l dea pe-al ei), o să revin curând cu finalul acestei povești. Orice distribuire și redistribuire ajută. Știu că măcar ați citit până aici. 
                                                      
Foto: dimineață, Alice






joi, 20 septembrie 2018

Ba de albastru, ba de galben

Mi-am dorit mult o orhidee. Căci acum trei săptămâni am salvat una de la moarte sigură. Mi-am zis că am mână bună, nah. Să mai salvez ceva. Și am pus ochii pe una stingheră, albă, cu pete mov și când s-o cumpăr, am văzut una albastră. La care m-am uitat cu jind. S-o iau, să n-o iau?
Îmi aduc aminte de albele zambile ale copilăriei, râzând ștrengar soarelui de aprilie, pe care le duceam de Florii la biserică. Atunci când mergeam. Acasă, le puneam cerneală în apă pentru a se colora în albastru. Făceam același lucru și cu ghioceii. Cu garoafele. Cu trandafirii. Nu mai rețin dacă se albăstreau. Mă uit atentă la orhideea albastră.
-Sunt foarte frumoase, comentează pe rând două fetițe, de vreo opt ani sau pe acolo. 
-Da, le spun, cred că n-o mai iau pe cea albă cu mov, iau una albastră.
-Dar știți că nu sunt albastre?
-Vai, mă mir teatral, sunt albe și le-a pus cineva cerneală, să ne facă să le cumpărăm?
-Da, ne-a spus nouă doamna de la școală! 
-Și eu făceam ceva asemănător când eram eu ca voi, le spun.
-Dar nu-i nimic, sunt albe și tot sunt foarte frumoase!
-Da, așa e, o să iau una! 
-Dar nu luați două? 
-Nuuu, portofelul soțului nu prea o să fie de acord! 
-Of, așa sunt toți bărbații! Fie tătici, fie soți! Le e gândul numai la bani! Nu la frumusețe! 
-Mama, ne iei două? 
-Nu, numai una, ne ceartă tatăl vostru!
-V-am spus noi, doamnă !? Toți bărbații sunt la fel!
                                                                 

Mă uimește gândirea aceasta a copiilor. Mai grav a fost când am auzit două fetițe de nici 5 ani, povestind cui voia să le asculte că mama lor îl ceartă pe tăticul lor că stă toată ziua numai la calculator, să se joace și le crește doar mama lor.

Nu mă uimește referendumul cu privire la familia tradițională. Mă uimește suma de bani cheltuită pentru interzicerea unei opțiuni personale când țara asta are probleme mult mai grave. Faptul că Georgică vrea să se căsătorească cu Costel îl privește. Îi explic și lui princess că ce face un om cu corpul lui e doar problema lui atâta vreme cât nu le face rău altora. Sunt o grămadă de Costelusi căsătoriți cu femei, tot oameni și ele, ce mai!, care le bat, le violează, bat copiii din asemenea familii tradiționale, le abandonează, abandonează și copiii, au tot felul de dependențe. Sau sunt acolo doar cu numele de bărbat. Familia asta nu e tradițională. E disfuncțională. Sincer, sincer, acestea sunt adevăratele noastre probleme? Acolo ar trebui să meargă 163, 712 milioane de lei?

Și din albastru-n albastru, mi-au căzut ochii pe o geantă  galbenă. Se spune că ar fi culoarea vieții. De asta unora nu le place. Cât galben să îndure?

De o săptămână, princess are o soră. Știu, urmează felicitările. Mulțumesc! E deja mare, are 4 ani, merge la grădiniță. E și ea o magică. Ca soră-sa. Și cam invizibilă. E în imaginația bogată a lui princess, care o și răsfață din când în când. A apărut într-o seară când i-am spus magicei să-și ia papucii de casă și-a zis că i-a luat dar sunt invizibili. Zece minute mai târziu a venit pe lume Lala, sora ei, de care mi-a  spus că a făcut toată dezordinea din casă, mai ales în jucării și fiindcă ea a făcut asta, tot ea trebuie să strângă.
-Așa e regula, nu, mama? Cine a făcut dezordine, face și ordine! Lala să facă ordine!

joi, 13 septembrie 2018

Buburuză


Inima Laurei bătea tare, tare, să-i iasă din piept. Se uită mirată la bluza nouă, cu fluturi imprimați și o buburuză în dreptul inimii. Sau asta era reală? Era cu adevărat o buburuză care se odihnea pe bluza ei. O luă cu delicatețe și suflă peste ea descântec:
-Buburuză, ruză, încotro vei zbura, acolo m-oi mărita!
Dar buburuza nu mai zbura nicăieri. Atâta avusese zbor în ea, până să ajungă pe bluza Laurei. Și-n dreptul inimii. Și n-a mai avut zbor, oare așa suntem și noi, oamenii? Căutăm și zburăm, unii din floare-n floare? Apoi rămânem fără aripi sau nu mai putem de oboseală? Nu ne mai place nici căutarea? Nici asta nu mai înseamnă emoții?
Își spuse stop gândurilor prea libere. Venea bărbatul ei să-i dea cheile pe care le uitase acasă. Era cam măritată Laura dar tot mai visa se se mai mărite o dată, de data asta bine. De fapt, nici nu s-ar mai mărita. Gânduri necontrolate, își mărturisi, râzând de ea. Se uită zâmbind și cu ochii mari la bărbat. El, cu ochii și mai mari la toate gesturile ei.
-Îmi place bluza ta. E nouă?
-E cu fluturi. Și până adineauri a fost și c-o buburuză. A zburat.
-Ai lăsat-o tu? Sau ai întrebat-o ceva de măritiș?
-Ce le mai știi tu pe toate. N-am întrebat-o. Sunt măritată cu tine, ce s-o mai întreb...
-Păi eu știu? Poate de altul.

Femeia privi în gol, fără să răspundă. Sunt întrebări cărora nu merită să le răspunzi. Își răspundea ei în minte, se scutură ca de friguri, cum zicea bunica ei și era mulțumită. Ce s-o mai intereseze mirarea altuia? Fiecare are zbor în el cât crede că are. Unii își simt corpul atât de greu că abia pot să se miște. Și se îngrașă, o pun de-o protecție suplimentară. Alții, mai liberi de proiecții și identificări, mănâncă doar cât le face plăcere, fără să se îngrașe. Iar îmi zboară gândurile din floare-n floare, își spuse. Gânduri necontrolate, își spuse iar, râzând de ea.

Îi bătea inima tare, tare, să-i iasă din piept. În dreptul Farmaciei Tei, vântul de toamnă, rece deja, ridică de pe jos un pliant, reclamă la credite imobiliare și i-l lipește de bluză. Tot în dreptul inimii.
-Fată, fată, îi strigă un bărbat, cu vocea spartă, aveți o foaie pe bluză.
De când nu mi-a mai spus nimeni fată, se miră Laura în sinea ei. Aruncă hârtia, fără să se uite la ea, la primul tomberon. Numai de n-ar fi murdară de te miri ce. Nu era, bluza era tot curată. Bărbatul cu vocea spartă, singur sau poate nepovestit de mult, îi spuse din senin că se duce la un interviu.
-Da? Baftă atunci!
-Mulțumesc! Dar nu se spune baftă, că e țigănesc...Am auzit, ce mai! Se spune succes!
-Succes atunci!
-Da, mă duc să lucrez undeva mai bine. Eu am fost operator la comandă numerică, urlă el brusc. Sau poate așa era vocea lui, de copil care,  ajuns mare, tot țipă cuvintele fiindcă, mic, nu l-a auzit nimeni. M-au săpat colegii și n-am stat decât o lună jumate. Eram, nu vă mint, cel mai bun.

 Ăsta  îmi spune fată și apoi dumneavoastră, veni gândul neformulat al Laurei.

-Ce ți-au făcut?
-Au băgat strâmbe. Șțiți, nu știți, eu sunt dintr-o familie de șapte copii. Nu mă auzea nimeni acasă! Nu mă vedea nimeni. La lucru, erau toți cu ochii pe mine. Oi fi greșit și eu ceva, nu zic.
Un bătrân strănută tare lângă ei.

-Noroc, îi ură răstit bărbatul de lângă Laura.
-Mulțumesc!
-V-aș ura și sănătate, pe timpul ăsta dar tot mai bun e norocul, că sănătate au avut și ăia de pe Titanic, râzând mulțumit de gluma lui. N-au avut noroc, da? Nu, fată?

De undeva, dintr-un difuzor, răsună clar o melodie veche de 20 de ani.

Every night în my dreams/I see you, I feel you/That is how I know you go on, fredonă Laura încetișor. Ce ți-e și cu melodiile astea vechi, parcă nu așa de vechi, dacă tot mai știu versurile. Puncte de suspensie. Unde punctele de suspensie sunt ceva care nici nu termină, nici nu încep o poveste, ci doar adaugă.

Near, far, wherever you are
I believe that the heart does go on
Once more…
You're here, there's nothing I fear
And I know that my heart will go on...

-Bă, handicapatule, răsună vocea unui șofer de autobuz, vorbește frumos! Vorbește frumos, bă, handicapatule! Eu ți-am vorbit frumos!
                                                


Foto : Buburuză. O imagine de undeva.


vineri, 31 august 2018

O dată-n viață


Am dureri de multă vreme. Datorită condițiilor de la lucru, le ignor. Îmi spun că de acolo mi se trag. Mai iau un antiinflamator când nu mai rezist. Brusc și pentru multă vreme, durerile s-au acutizat. Noapte de noapte, nu mă mai lasă să dorm câteva ore. Strâng din dinți și mă prefac că e bine. Până dimineața, uit. Vine apoi o oră de dureri așa de mari că mă ridic din pat și mai iau o pastilă, mă duc la baie, mă plimb prin casă, murmurându-mi cine știe ce cântec de leagăn. Ca să treacă. Nu trece. Mă doare atât de tare că-mi vine să vomit. Se trezește și soțul și îmi propune să mergem la spital, la urgențe. E ultimul lucru pe care mi-l doresc. Mă omoară aia acolo, îi spun. Mă omoară cu întrebările și disprețul și atitudinea. De unde știi, mă întreabă, ai mai fost? N-am mai fost. A fost altcineva și mi-a spus. Nu e convins și mă roagă să mergem. Mai am puțin și mă prăbușesc de dureri. Îmi amintesc de dimineața când am plecat să nasc, ce fericită am plecat din casă deși auzisem de durerile groaznice ale nașterii. Acum e mai rău. De aceea mă îmbrac rapid, îmbrac și fetița pentru că n-avem cu cine s-o lăsăm și nici cum s-o lăsăm singură în casă și ne îndreptăm spre Spitalul Militar. Soțul știe unde să meargă, a mai dus un coleg când acestuia i s-a făcut rău. Intrăm în sala de așteptare. E curat, e lumină, e cald. Nu mă așteptam. Ne întâmpină un bărbat, ne întreabă cu ce problemă, îi spun de dureri, mă întreabă dacă sunt angajată undeva și îmi cere cartea de identitate. Mă execut. Pleacă. Îmi dau haina jos și încep niște dureri atât de mari că tremur necontrolat. Fetița și soțul vor să mă consoleze, să mă ajute cumva dar n-au cum. Sunt poftită după clipe lungi să intru într-o altă cameră și să iau loc pe un pat. Un doctor tânăr mă întreabă ce mă doare. Îi spun și mă întreabă de alergii, dacă sunt suferindă de diverse boli. N-am alergii, n-am nicio boală. Am mai avut durerile astea? O singură dată, acum 20 de ani, am luat tratament, am băut ceaiuri, a trecut, n-au mai revenit niciodată durerile. O asistentă îmi pune o branulă și îmi administrează un calmant. Trebuie să fac un test, sunt de acord? Trage speranța că până mă duc la toaletă și mă întorc, calmantul își face efectul.  Mă execut din nou, mă întorc în cabinet, acum sunt două asistente și doctorul cel tânăr, explicându-mi că au chemat o doctoriță  specialistă, să mă consulte amănunțit deoarece durerile n-au încetat. Dimpotrivă. Mă apucă și o tuse nervoasă de le citesc panica din ochi. Sau  o fi fost doar oboseala. Îmi mai injectează un calmant apoi metoclopramid și îmi spun că analizele au ieșit bine. Sunt condusă în altă cameră, pe un pat, cu mâna spânzurată de un cadru metalic și rugată s-o țin așa, să-și fac perfuzia efectul. Mă uit în tavan. Mă doare atât de tare că încep să plâng. Apoi tușesc. Vomit. Vreau să merg la baie, asistenta îmi desface în pripă perfuzia și fug. Simt privirile curioase ale lui princess, stă cuminte lângă taică-său. Nu pot să facă nimic. Mă întorc și doctorița mă ceartă că nu mă liniștesc, ce câștig dacă tremur, plâng și vomit? Să găsesc o cale să mă liniștesc. Nu-i place nici tusea mea, de ce tușesc așa? Îmi amintesc să caut pe internet, de ce tușesc în momente nepotrivite? Se uită drept în ochii mei, parcă mi-ar ghici gândurile. Îți dau rețeta acum, îmi spune dar luni să mergi la doctorul de familie să te cauți la plămâni. Nu se atinge de mine deși ar putea s-o facă. M-a consultat din întrebări și de la distanță în tot acest timp. O asistentă mă ceartă că n-am stat cu mâna cum trebuie și, iată, am murdărit totul de sânge. Când am fugit la baie, deh. Am uitat că sunt într-o branulă. Hai, că nu-i nimic, mă consolează ea, oricum schimbă cearșeaful la sfârșitul turei de noapte. Aș vrea s-o consolez și eu cumva dar nu pot. Mă doare în continuare la fel de tare. Doctorița mă întreabă dacă am dat afară și calmantul luat pe gură. Habar n-am, n-am consultat tava. Pleacă, cu indicații precise. Să merg la doctorul de familie. Cred că-n gând mi-a urat și sănătate. Eu aștept picătura chinezească din perfuzie să-și facă efectul. Doctorul vine lângă mine și îmi spune că-i pare rău că mă doare atât de tare, că nu mă poate ajuta. Că ei mi-au administrat cele mai puternice calmante. Dar că n-au instrumente performante, n-au ecograf, n-au, n-au. Îi zâmbesc. Știu. Suntem în România. O aude pe Andreea și mă întreabă dacă e fetița mea, îi confirm. De ce-am luat-o cu mine? N-aveam cu cine s-o las. Oftează. Cred că e în aceeași situație, oare se gândește să mai facă copii?

Asistentele îmi sugerează destul de subtil că ar fi cazul să plec, n-am murit, sunt conștientă. Nu e vina lor că am dureri. Să mă duc la alt spital. Și mă duc, mă urc iar în mașină cu soțul și fetița. Mă tot gândesc că sunt bine, sunt bine. Și gândurile îmi zboară la Oana Pellea, la al ei Jurnal, unde scria despre mama ei, Domnica, când și-a pierdut o mână și o ruga să facă un exercițiu de imaginație, dacă i se părea că lucrurile sunt atât de rele: să pui o mână la spate și să încerci să aprinzi aragazul doar c-o mână, să faci baie, să faci mâncare. Deci eu sunt bine. M-am dus pe picioarele mele în mașină. Unde mai pui că nu e salvarea, e mașina noastră, unde scaunul se încălzește imediat ce mă așez. Ninge mărunt, mărunt. Un ochi îmi râde de bucurie și altul îmi plânge de dureri.
Ajungem la Spitalul Județean. Așteptăm, cum altfel? În fața mea, un om, pe un scaun, explică altuia prin telefon, că l-a pierdut. Pe cel cu care venise. Că era. Că îi bătea inima. Și apoi, într-o clipă, n-a mai fost. E năucit și nu e nimeni să-l consoleze. Nu cred că există consolare. Ulterior, la multe luni după această întâmplare, princess mi-a spus, consolându-mă după o pierdere, că "unii oameni pleacă mai devreme, alții pleacă mai târziu". Copil înțelept.

Vreau să merg la toaletă. Toaleta e practic a room with a view. Pentru că n-are pereți. E aproape în aer liber. Care aer e tot mai rece. Dar nu mai e întuneric, partea bună. E și săpun lichid. Apoi mi se spune că mai durează până vine un doctor specialist. Specializat în durerea mea. Acolo sunt atâtea dureri pe care aproape poți să le simți, ca o gelatină în loc de aer, că nu mai vreau să stau. Vreau să plec acasă. Mai iau niște calmante și plecăm. Princess trebuie să meargă la un carnaval. Mă așez în pat, îmi selectez pe You Tube Anotimpurile lui Vivaldi și adorm așa, singură. Când mă trezesc, nu mai am dureri. S-au terminat și cele patru anotimpuri. 
                                               
Foto: Speranță. Alice

joi, 30 august 2018

Toate numele bune erau luate

Întrucât toate dar chiar toate numele bune erau luate, pe femeia asta n-o chema nicicum. Chiar și cele mai puțin bune erau luate, din cauza părinților lipsiți de inspirație care nu și-au imaginat la momentul nașterii că al lor odor, cum l-o chema(toți știm cazuri de nume din acestea) va crește și va purta povara numelui fandosit sau pur și simplu, stupid. Cum ar fi să te cheme Apple? Sau North West?

Femeia pe care n-o cheamă nicicum, e la fel de prezentă în viața ei profesională ca porcul la troacă atunci când primește de mâncare. Ar fi putut să fie mai prezentă în viața personală dar puțini oameni au avut curaj să-i stea aproape când ea se identifică cu lucrurile iar indivizii sunt doar bețe de sprijin. Are un tricou de firmă? Îl spală de mână, când eticheta oricum nu recomandă, îl pune la uscat pe dos și îl poartă mândră deși dracu'știe pe aici de Dsquared și îi e și puțin scurt dar nu-i nimic, mai trage de el, l-a luat cu puțină burtă. Dar ea zice că e din cauza sânilor mari, asta fiind unul dintre motivele pentru care o iubesc bărbații. Pentru talentul cu care poartă un tricou care nu-i mărimea ei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum are un limbaj foarte bogat și, în general, foarte articulat, de exemplu:
-Ai grijă unde pui mâna, mândrețe, că dup'aia pun și eu mâna undeva!
-Fii atent la ăla că te arde de nu te vezi! 
-Îmi bag pula în ele de chestii, nu stau deloc cum le pun eu!
-Dă -l dracu'de șef, aici eu sunt șefă și nu-mi comandă mie nimeni! Mor cu dreptatea în mână ! 
Fiindcă femeia pe care n-o cheamă nicicum are întotdeauna dreptate. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum nu e niciodată bolnavă, nici măcar răcită fiindcă ea își bagă pula în ele de răceli sau boli feminine și în general, în toate pițipoancele care nu sunt pe placul ei și  nici mărimea ei(aia de la tricou).

Femeia pe care n-o cheamă nicicum vorbește foarte tare și când o face, cuvintele scoase de ea, ocupă și mai mult loc decât de obicei fiindcă are un dar de-a le împrăștia, bălăcărind totul în jurul ei și oamenii, câți rezistă retoricii ei, o fac cu ochii-n jos fiindcă altfel i-ar năpădi cuvintele prețioasei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum a fost atât de rănită și lovită în amorul propriu că se răzbună verbal și fizic pe oricine în jurul ei, ba cu venin și ochi dați peste cap, ba cu porunci, ghionturi, îmbrânceli, împingeri sau râsete pe furiș fiindcă așa a rămas ea, la vârsta adolescenței.

Ar fi trebuit să fie și un epilog dar nu este momentan.  Nici măcar o concluzie. Poate doar că trebuie să avem putin curaj să ne vedem și părțile proaste, să știm sa râdem de noi  când e cazul și să nu ne mai identificăm cu nonvalori.

                                 
Foto: dezolare. Alice


                                            

joi, 23 august 2018

Dor

Dor de toamnă. Ca să citesc toate cărțile pe care le-am început și nu le-am terminat, de la Solenoid la Obosit de viață, obosit de moarte. Dor să stau pe sală, la mama, pe o pernă moale, moale, cu o cană de cafea lângă mine și să privesc picăturile de ploaie. Să încerc să citesc și să nu pot de prea frumosul de lângă mine. Și seara să vină dulce, cu mirosul amețitor al strugurilor negri copți. Dar acestea sunt vise. Doar vise.

În realitate:

Suntem legați strâns, uneori cu acte, cu tot tacâmul, ce mai încolo-încoace, de tot felul de lucruri, de pasiunile sau de viciile noastre. Și nu le putem lăsa deloc. Un bărbat, să-i zic așa, parchează mereu în același loc. Dacă găsește loc. E îndrăgostit de mașina lui. O sărută din ochi, o îmbrățișează, o devorează, o seduce, e a lui, o mută de zece ori ca să parcheze fix dar fix regulamentar. Și într-o parcare publică ca cea din zona Carrefour-Auchan-Leroy Merlin, e al naibii de greu să te încadrezi în parametri. Apoi într-o zi am auzit-o pe cea care părea să-i fie nevastă cum îl întorcea pe toate părțile,  cum îl făcea din vorbe și îi nimicea orice bărbăție. Desigur că își iubește omul mașina. Și cum mai tace ea....

E musai să circul cu autobuzul. Musai asta o fi provenind din englezescul "must"? Mirosurile de acolo, din autobuz, vreau să spun, mirosurile...ieri am crezut că a murit cineva și a intrat în putrefacție. Nu era decât un individ. Destul de tânăr. Noroc că s-a dat repede jos. Astăzi însă mirosea pe rând a iasomie, a lăcrămioare, a bujor roz. Încântare. O bătrână vorbăreață pune mâna pe gâtul unui tânăr și-l întreabă dacă știe ce mușchi are acolo. Iar acesta, confuz, zice:
-Ceafă? 
-Băi, băiete, mușchiul asta se numește sterno...și așteaptă ea continuarea.
-Sterno...ceafă?
-Cleido...insistă băbuța.
-Clei, ce? 
-Mastoidian, băiete! Te-am văzut așa deschis la minte! Sternocleidomastoidian! Ai învățat asta în clasa a patra! 
Ei, da. Degeaba a învățat pe de rost un lucru dacă n-a învățat la ce-i folosește. 

Ceea ce spunem, fie în glumă, fie în serios, la supărare sau când vrem să ajutăm, afirmă tot atâtea lucruri despre noi câte ar spune o tăcere de trei săptămâni. Sau o depărtare mult prea mare. Ca un imens malaxor, unde sunt aruncate laolaltă toate poveștile pământului, toate iubirile pierdute și regăsite, toate frunzele care au îngălbenit, toate ninsorile care n-au căzut când trebuia și toate ploile care au luat cu ele, de-a valma, recoltele și speranțele unora. Dar nu-i nimic, dacă n-au luat și vieți, tot mai e speranță. Speranța în ceva spune tot atâtea despre noi câte spune pierderea speranței.  Iar vorbele neînsoțite de ceva care să le dovedească valoarea...n-au valoare. Sunt pustii. Pustiu. Aici m-am pierdut fiindcă o doamnă ce pare pierdută, întreabă în stația de pe Ștefan cel Mare dacă acolo vine autobuzul 11.
-Nu vine, îi răspunde cineva. Pe Milea vine 11-le. 
Doamna pierdută pleacă.
-Dar de ce vine aici, dacă nu știe?, întreabă bătrânul de lângă mine.
-Nu știe unde vine și a venit să întrebe, îi răspunde împăciuitor soția.
-Dar nu putea să se ducă în altă parte să întrebe de 11? Că aici vine numai 15!
-Să-și facă idee, dragă! 
-Dar să nu-și facă idei! Să ia taxiul! 
-Dar poate n-are bani, dragă!
-Să stea acasă atunci!  
Soția, și mai pierdută, nu mai spune nimic. Probabil în tinerețe nu era așa. Bătrânul se întoarce spre mine și mă studiază. De sub ochelarii negri, de soare, îl privesc amuzată. Să vezi, e plină lumea de autobuze. Unele vin în alte stații decât în cele în care le așteptăm noi.

Dor de toamnă. Foto: Transalpina

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...