Când

Când nu-ti arăţi puterea,  

atunci când loveşti tare   

Fiindcă te-a lovit pe tine  

altcineva înainte.
  

Când îţi dovedeşti iubirea,   

când ierţi    

Ştiind că asta e dovada supremă.
 
   

Când eşti sincer,    

atunci te uiţi drept     

în ochii celuilalt    

şi n-arunci vorbe de prisos.
 
  

Nu unde, când.    

Când iubim, iertăm    

şi trăim.  

Nu lovim fiindcă ne-a lovit     

altcineva înainte.  

Şi mai iubim chiar daca ne-a rănit

altcineva inainte.                                

Marţi, 13

Marţi, 13 februarie, e mai mult despre miercuri, 14 februarie. Ziua îndrăgostiţilor. Valentin ăsta a fost un preot, protector al tinerilor creştini pe care-i căsătorea. A fost persecutat şi decapitat pentru că n-a renunţat la credinţa sa iar biletul lui de dragoste pentru fata gardianului său, căreia i-a redat vederea, este considerat primul bilet de dragoste. Al tău, Valentin.

Fapte, nu vorbe:
  

-şniţelele ies bune, nu mult mai bune, dacă le faci cu drag. Dacă pui pasiune în smotocitul lor, în trecerea prin ou cu sare şi piper şi prin pesmet. Ce, nu ştiaţi?
 
    

-când eşti îndrăgostit, ţi se pare totul mai uşor. Când eşti dezîndrăgostit, te simţi mai liber. E normal. Dacă ar fi să alegeţi? 
       

-faptul că eşti slab/ă, nu-ţi asigură succesul în dragoste. Nici faptul că eşti gras /ă cu o personalitate flamboaiantă, n-o va face. Dar dacă te iubeşti sincer, sigur vei avea succes. Şi nu mă refer la iubitul Manuelei. Vei fi bine tu cu tine. 
 
    

-de la vinul bun nu te doare capul. Contează şi cât bei. Să-l bei tu pe el, nu el pe tine.
     

-sunt persoane care sunt îndrăgostite şi nu sunt împreună. Şi "viţăversea". Dar nu-i bai. 

 
 -sunt zile în care vei spune lucruri absolut stupide şi vei face lucruri absolut stupide. Nu-i bai. Uită-te-n jur. Sigur sunt alţii mai ceva ca tine. Doar nu-i judeca. Oricum cine te iubeşte va vedea doar partea ta bună şi nu pe cea care a făcut acele lucruri. Totuşi nu te baza prea mult timp pe asta. 
 
  
 -nu aştepta răsăritul sau apusul perfect, weekendul sau vacanţa de la capătul acestei săptămâni sau semestru/sezon.  E un moment perfect chiar acum. Nu-l surprinde în fotografii pe care să le postezi pentru aprecieri. Trăieşte-l. Foloseşte-ţi toate simţurile. O să-l ai, aşa, mereu la îndemână. O să fie suficient să vezi o zambilă mov ca să fii iar în grădina de la ţară, să simţi mirosul reavăn al pământului, catifeaua bujorilor  roz, zgomotul picăturilor de ploaie care cad de pe burlanul argintiu, perfect aliniat, trilul răzleţ al unor mierle. Iarba cum creşte. 
 
   -nu plânge pe tăcute. Plânge cum îţi vine. Dar apoi ia-o de la capăt şi zâmbeşte ca şi cum zâmbetul tău ar putea salva măcar o zi din viaţa unui om. Sunt tot felul de dobitoci pe lume, sute de mahalagii. Ignoră. 
  

-lumea pe care o vezi este cea creată de gândurile tale. Schimbă-ţi gândurile, fă ceva, orice, nu sta. Viaţa înseamnă acţiune. Şi pentru dragoste trebuie să lupţi. Dar nu să baţi la uşi închise.   

Am avut o discuţie cu princess şi-am intrebat-o în glumă dacă nu mă mai iubeşte. Mă alintam si eu. Răspunsul ei a fost:

-Cum să nu te iubesc? Ai născut cel mai frumos copil din lume! 

Exact. Aşa cum este fiecare copil pentru mama lui. Cel mai cel.    

                                                                 

Bunicii voştri mai trăiesc?

Bunicii mei nu mai trăiesc. Nici cei din partea soţului. Trăieşte însă mamaia, mama mamei mele. I se spune Bunica, după o femeie care a trăit mai demult şi-ar fi fost aşa, aprigă, cum e ea.
  

De mult, când princess era mică, am citit pe blogul Simonei Tache(sper să nu mă înşel) ceva despre bunici de poveste. Am vrut să scriu şi eu despre ea, unica, mamaia. Nu mi-am făcut timp niciodată. Ştiţi cum e. Prinşi în rutina zilnică, în tot felul de socoteli, de zile mai mult sau mai puţin bune, de planuri amănunţite sau nu. Mamaia face anul acesta 79 de ani. Şi n-a fost niciodată o bunică de poveste. Dar e o luptătoare. E drept, una văicăreaţă. Văicăreală pe care eu am moştenit-o de la ea. În termeni moderni, victimizare. A zis naşu-meu că şi el o are. Păi nu e bine să ştii că nu eşti singur în toată lupta asta? Mă victimizez atât de tare că uneori şefii mei(sau cei care îi plătesc pe şefii mei să mă plătească pe mine) mi-au zis asta. Mai mult sau mai puţin direct. Uneori m-au enervat atât de tare că le-am dat unfriend pe Facebook. Pe unii i-am şi blocat. Eu tai nordul gordian, nu rezolv dileme. Nu-mi mai placi, ce rost are să mă enervezi pe reţeaua de socializare? Nu pentru că ar fi importantă dar intru zilnic. Bine că nu era Facebook pe vremea bunicilor noştri...
    

Mamaia m-a crescut când eram mică. M-a legănat, mi-a dat să mănânc, m-a îmbrăcat, m-a dat la grădiniţă şi eu nu m-am dus. Era mai bine acasă. M-a certat, mi-a zguduit toate celulele. Să nu ne văităm, da? Şi a avut o viaţă foarte grea. Dar a muncit. Greu şi mult. Uneori fără foloase materiale. C-aşa erau timpurile. N-avea nici Facebook-ul să-şi verse acolo necazurile, supărările, ofurile, nepăsările, durerile, fericirile, la urma urmei, cum facem mulţi dintre noi, fie c-o recunoaştem sau nu.  I-a fost foarte greu. Nu s-a lăsat niciodată. Nici acum nu se lasă. Acum două zile mi-a spus că mă roagă să le amintesc tuturor că atunci când va muri, pe mormânt să nu-i pună ţigănii de flori de plastic sau de hârtie. 

 -Că sunt aşa de urâte, mamă...

Nu-mi venea sa plâng, nu... Şi i-am spus că nu-i promit nimic, nici mie nu-mi plac florile din plastic sau din hârtie, toate acele ghirlande pentru morţi dar n-o să putem spune tuturor să nu-i aducă un ultim omagiu. Că astea sunt datinile la morţi. Că dacă nu faci ceva ca ei, potrivit obiceiurilor, orice dacă nu respecţi, înseamnă că eşti un afurisit de om care vrea să trăiască liber şi cum crede de cuviinţă, fericit şi împăcat. Iar oamenii îţi pot ierta multe dar nu şi să fii fericit. Asta nu pot îndura. Nu aşa se spune? 
   

Mamaia nu putea bloca oamenii pe Facebook când o supărau şi enervau, cum fac eu acum.  Dar cred că i-ar fi făcut bine...Nu le putea da "nu mai urmări", enervată de prea multe postări sau fotografii, enervată de mult prea multe distribuiri ale prostiilor, truismelor şi dramelor mascate în cuvinte de duh. Dar refuza să le mai vorbească o perioadă sau să meargă să-i ajute. Tot o perioadă. Nu ştiu să fi menţinut relaţii permanente de ranchiună faţă de cineva. Iar asta a salvat-o. Poate că până la urmă chiar este o bunică de poveste. 

De cacao

Aşa a fost ziua asta: de cacao. Folosit acest termen ca să spună cu alăturări mai blânde de litere celălalt cuvânt: căcat. Nu-i vorbă, mirificul acestei zile a început să se manifeste de acum vreo două zile când m-a lovit iar brusc adevărul dezolant că suntem nişte proşti. În marea noastră majoritate. Numai că unii ţinem musai să semnalizăm acest adevăr, conform zicalei: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Suntem proşti când avem încredere în tot felul de oameni dar nu în noi, când credem în sfaturi băbeşti de dezintoxicare cu ghimbir, miere, lămâi, bicarbonat, tot felul de uleiuri mai mult sau mai puţin esenţiale(cum cacao vine asta?), când ne vedem strâmb în oglindă şi le permitem şi altora să facă asta(cum de cacao e posibil aşa ceva), când ajutăm şi tot ce primim înapoi e în cel mai bun caz dezinteres şi în ăla rău o totală dezicere, când nu votăm, când inventăm poveşti romantice, când ne irosim timpul cu oameni fară nicio calitate, când uităm tot ce-a fost bun pentru că nu acceptăm că ceva se poate sfârşi iar asta înseamnă doar un alt început. Când. Continuaţi voi.
 
   

Cacao. Vorba asta. Aud în codru asta astăzi: plouă cu caca în capul meu! Mă uit la ea, nu pare s-o plouă. Şi apoi, de unde atâta înverşunare împotriva acestui cuvânt care exprimă, de fapt, o funcţie cât se poate  de naturală a corpului uman? Naturală. Dejecţiile sunt naturale. Ce te faci însă cu ce scot oamenii pe gură, să se apere, să jignească, să lovească, să rănească, să defuleze? Cu toată cantitatea enormă de cacao emisă printre străveziile buze? De ce străvezii? De cacao. Cacao putrezită. Ca mucegaiul minţii lor. Şi toată literatura asta motivaţională de ultima oră care tot îndeamnă să iubeşti oamenii în ciuda a tot ceea ce zic. Dar să fii prost să-i iubeşti din perspectiva a ceea ce fac. Căci oamenii sunt ceea ce fac. Nu ceea ce spun că vor face. Să te iubeşti pe tine. Nu oamenii. Căci oamenii, prin prisma a ceea ce zic, sunt de...cacao. 

Andreisme de ianuarie

Fuse ianuarie, cum ar zice oltenii. Mama lor de olteni, cum ar zice ardelenii. E uşor să urăşti, să judeci, să scoţi pe gură tot felul de cuvinte oribile şi e greu să fii prezent, să nu fi părtinitor, să spui lucrurile cel mai greu de auzit. Dar şi spuse...Pentru unii, spusul nu înseamnă a şi face, a şi simţi. Vorbe goale. De conţinut. Doar de dragul conversaţiei. Tragi iar aer în piept şi nu mai crezi nici cuvintele frumoase dar absolut nude şi nu le crezi nici pe ale tale, urâte dar necesare. Sunt doar cuvinte. Când cuvintele vor fi doar cuvinte. Nu doar minciuni sau adevăruri pe...canapea. 
 
  

Fuse ianuarie. Şi-n seara asta, pe cer, sus, o lună cum n-am mai văzut de mult. O lună pentru căutătorii de comori, dacă ar fi. Comori. Sau căutători. 
 

A fost în ianuarie o seară când jucam cu princess un joc şi ea mi-a cedat mie jocul, să joc eu şi i-am spus să-mi ţină pumnii, e ceva greu. Iar ea mi-a luat palma dreaptă în mâinile ei şi mi-a făcut degetele pumn, ţinându-l strâns, strâns:  

-Ce faci, princess?    

-Îţi ţin pumnii, mami, să câştigi jocul asta! 
 
  
 
 Princess juca teatru cu taică-său. Ea era regina, el oglinda. De obicei, eu sunt oglinda. Mda. De data asta, eu citeam, vag interesată de jocul lor.
  

-Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă-n ţară?    

-Tu eşti, prinţesa mea...dar maica-ta e şi mai frumoasă! (nu ştiu de unde a scos-o dar s-a riscat)   

-Ce, ce-ai spus? Mamă, ştii ceva? Ia parfumul asta şi dă-te cu el, nu e otrăvit, hai, dă-te cu el!

Noi râdem cu lacrimi, eu mă prefac că mă dau cu parfumul şi pretind că am leşinat.   

 -Nu înţeleg de ce râdeţi! Ce e amuzant? Tu stai leşinată, am spus, nu mai râde!  

  -Mamă, cum se zice carte în engleză?   

  -Book!
  -Citeşti un buc, mamă? Ia papucii şi caută cu mine ce-am pierdut!  
 
  
Fiindcă e la modă să fii asumat(sau să zici că eşti asumat, că de la a pretinde până la a fi e cale lungă), sunt foarte mulţi care spun cu nonsalanţă, nu înainte de a rezona cu diverse aparent de nerezonat pentru alţii: îmi asum asta, asta sunt! Dar cum îţi asumi ce nu vrei să-ţi recunoşti? Cum e cu emoţiile care n-au nume? În ce dicţionar nescris încă stau? În ce oglindă?
 
  
  

Tot în ianuarie, am învăţat-o pe princess să numere până la zece când simte că se enervează din diverse pe care nu le poate controla şi, fiindcă nu am super puteri, nici eu nu pot controla diversele care o enervează pe ea. Şi a văzut că e bine, mai numără până la zece, mai trage aer în piept. Astăzi s-a supărat foarte tare fiindcă prietenele ei s-au dus acasă şi plângea de sărea cămaşa de pe ea.Mai ales că nu puteam s-o iau în braţe. Până la urmă am luat-o totuşi în braţe şi i-am spus să nu mai plângă, să tragă aer în piept  şi să se liniştească. S-a liniştit, a înţeles că şi ea merge acasă după care mi-a zis să zâmbesc, să nu mai stau încruntată.    

-Dar sunt supărată, Andreea, chiar te superi şi pentru că mergi acasă, că merg fetele acasă, că e frig, că e lună...Sunt supărată şi vreau să stau supărată, am dreptul asta! Că pe mine nu mă ia nimeni în braţe să mă consoleze!   

-Trage aer în piept, mamă!

                                           

Foto: Instagram

Iată-mă

Iată-mă, romanul scriitorului american Jonathan Safran Foer(născut în 1977, în Washington) aduce în prim plan povestea Juliei şi a lui Jacob, aflaţi în impas. Asta chiar înainte de ceremonia de bar mitzvah a fiului lor cel mare, Sam.  Adică ceremonia evreiască a trecerii la maturitate, la 13 ani. 
  

Julia găseşte un al doilea telefon al soţului, telefon în care găseşte mesaje sexuale adresate altei femei. Chiar dacă, aşa cum îi spune unui prieten, simte că între soţul ei şi această femeie nu s-a întâmplat nimic iar acesta îi spune că şi dacă nu s-a întâmplat fizic nimic, infidelitatea rămâne infidelitate, indiferent de natura ei, între ei tot s-a aşternut nu doar singurătatea, nu doar o mare neînţelegere ci un "deceniu de toamnă". 
   

Crizele legate de natura şi finalul imprevizibil cumva al relaţiei sunt condimentate de replicile savuroase ale lui Sam şi ale celorlalţi doi băieţi, Max şi Benjy, ale bunicului lor, tatăl lui Jacob şi de prezenţa(abia)simţită a străbunicului lor, Isaac, care se sinucide, ca să nu ajungă o povară dar devenind astfel adevărul acela din orice familie, ştiut de toţi dar pe care nu ni-l mărturisim. Căci nimeni nu vrea să ajungă o povară. Julia şi Jacob nu au doar "mimarea unei relaţii bazate pe iubire care făcuse suportabilă lipsa unei relaţii bazate pe iubire", ci şi un câine bătrân, bolnav şi incontinent, Argus, adus de Jacob şi pe care Julia nu l-a dorit dar de care ajunge să aibă grijă în majoritatea timpului numai ea, curăţându-i rahatul lăsat prin casă.
  

Las şi cuvintele scriitorului să vorbească:
  

Relaţia lor, ca toate relaţiile, depindea de orbire voluntară şi de uitare. 
  

Cu excepţia momentelor pe care majoritatea oamenilor le-ar evita cu orice preţ, viaţa e destul de înceată şi neinteresantă, lipsită de dramatism şi inspiraţie. 
   

Şi dacă n-ai secrete faţă de familie, nu ştiu faţă de cine mai poţi avea.  

-I-am adus nişte halva!   

-Are diabet!  

-Am luat-o de la shuk(piaţă în aer liber)  

-Da, nu cred că diabetului îi va păsa de asta!
 
  

Sam petrece ore întregi în faţa ecranului, jucând Altă Viaţă, despre care spune că nu e un joc, că e chiar viaţa şi e teribil de conştient că între părinţii lui se întâmplă ceva deosebit. În Israel are loc un mare cutremur care înseamnă totodată şi cutremurul din familia lor şi izbucneşte un război care îl determină pe premierul Israelului să cheme toţi evreii acasă. Jacob rememorează momentul propriei ceremonii de bar mitzvah: Să nu cauţi şi să nu aştepţi miracole. Nu există miracole. Nu mai există. Iar pentru durerea care doare cel mai tare nu există vindecare. Există doar medicină, aceea de a-i crede suferinţa celuilalt şi de a fi acolo pentru el. 
  

Înmormântarea lui Isaac le aduce adulţilor  aminte(asemenea turbulenţelor în timpul zborului cu avionul şi a aniversărilor de patruzeci de ani) faptul că oamenii sunt muritori. 
 
     

Julia şi Jacob pun capăt relaţiei lor chinuite : relaţia lor nu era definită de ceea ce puteau să împartă, ci de ceea ce nu puteau. Între oricare două fiinţe există o distanţă unică, de netraversat, un sanctuar de nepătruns. Uneori, el ia forma singurătăţii. Alteori, el ia forma dragostei.  
 
  

Şi încă ceva : Părinţii nu au luxul de a fi rezonabili, nu mai mult decât orice persoană religioasă. Ceea ce-i face atât de insuportabili pe părinţi şi pe oamenii religioşi face deopotrivă ca religia şi experienţa de-a fi părinte să fie aşa de frumoase: pariul pe totul sau nimic. Credinţa. 
 
   

Ca o paranteză, scriitorul este căsătorit, are doi copii dar trăieşte separat de soţia lui. Cum o fi asta? 
 
   

Romanul a apărut la Humanitas, în 2017.    

                                                             

 
 
  

Andreisme de decembrie

Ştiu, au trecut deja două săptămâni din anul acesta, decembrie  2017 e pe pustii, cu ţăcăneala lui cu tot. Nu ştiu când a trecut anul cu numărul 37 din buletinul meu, ştiu doar cum a trecut. Şi fiindcă ştiu cum a trecut, simt că e tot aici. Am fost mai mult prezentă în anumite situaţii ceea ce face să simt ziua de 15 ianuarie 2017 ca fiind în imediata apropiere, ca şi cum aş putea doar să întind mâna şi s-o ating dar şi atât de absentă în atâtea altele de parcă 2017 a fost un an al disoluţiei. Şi câte s-au dezintegrat....
  

Într-o dimineaţă, princess s-a trezit ca de obicei, m-a căutat prin casă, braţele noastre s-au găsit şi s-au apropiat, inimile noastre au bătut iar în acelaşi ritm timp de minute bune cât o ţin lângă mine şi nu ne mai săturăm una de cealaltă. O aşez pe un scaun la bucătărie şi se uită în gol, melancolică parcă.
  

-Ce este, Andreuţa? Ai dormit bine?    

-Da...    

-Şi ce e cu tine? La ce te gândeşti?    

-Îmi trec tot felul de idei prin cap!    

-Cum aşa? Îmi poţi spune, te rog?!    

-Idei, idei, idei! Of! Eu de ce n-am bunici?   

-Dar ai, princess! Numai că le spunem "mamaie" şi "tataie"!    

-Ah, da? Dă-mi să mănânc atunci! Că m-am liniştit! 
 
 În decembrie mi-am cumpărat Coloana de foc a lui Ken Follett, am citit vreo două sute de pagini şi-am abandonat-o, văd în bolul de cristal că o s-o termin atunci când voi termina şi Solenoid, Obosit de viaţă, obosit de moarte, Versetele satanice sau Prea multă fericire. Când le va veni timpul. Mă aşteaptă credincioase. Oare cărţile sunt fidele sau şi ele sunt martore ale disoluţiilor de tot felul? Sau ele nu se schimbă şi ne schimbăm noi în timp ce le citim şi recitim, dacă o facem? Am divagat.
 
 Într-o seară, princess s-a supărat tare că taică-sau a plecat la lucru, voia să se mai joace cu el şi mi-a spus:    

-Lasă-l să plece atunci! Mi-a stricat inima! Mi s-a stricat inima de iubirea lui tata!    

S-au împăcat după ce i-a explicat că aşa e serviciul şi că se vor juca a doua zi mai mult, tot mai mult.   

Apoi:    

-Mami, tu mai ţii minte desenele cu Bolt?    

-Da, Andreea!    

-Şi ştii cumva să le pui pe un stick, să le văd la televizor?    

-Nu cred că ştiu, Andreea, nu le mai avem în laptop şi nu ştiu de unde să le iau!   

-Lasă, înveţi tu când te faci mare! 
 
 Apoi am început să citesc Scrisorar pentru a doua oară în ultimii cinci ani , am ajuns la jumătate şi simt că nu mai pot. Atâtea orori legate de război, de distrugerile cauzate de acesta şi de războiul mult mai fin dintre oameni fără ca ei să se lupte efectiv pe vreun front ci doar pe acela al căsniciei, m-au îndepărtat din nou de corespondenţa dintre eroii cărţii: "Nu ştiau că oamenii se ceartă în totalitate şi se împacă pe jumătate şi, astfel, de fiecare dată se depărtează de iubire, care devine din ce în ce mai puţină". 
 
 În maşină, discuţie între princess şi taică-sau, înainte de Crăciun: 

-Andreea, cu ce vine Moş Crăciun?    

-Cu sania trasă de reni!    

-Şi dacă nu e zăpadă, ca acum, cu ce vine?

-Cu cadouri! 
 
 Şi un foarte scurt şi profund fragment din ceea ce citesc acum, Iată-mă de Jonathan Safran Foer : 
  

"Dar nu putea să traverseze o distanţă care nu exista". 

                                                   

Foto  : artă  a la princess