miercuri, 20 septembrie 2017

Somn lin, Sara!

Nu ştiu cum se măsoară eternitatea, Sara.

Dar atât pare de când ai plecat. Astăzi se împlineşte un an. Măsurat în clipe din astea care trec tic-tac, tic-tac. Şi tac.

Un an. Tare mi-aş dori să cred că mor doar numele, formele şi iluziile, cum scrie Eckhart Tolle.



Sunt zile în care cred asta. Dar nu mereu. Cred că dacă ne-am întâlnit o dată rămânem cumva conectaţi, deşi departe. Deşi separaţi de atâtea spuse şi nespuse, iertate şi neiertate. Depărtări care vin să ne apropie de noi dar ne separă de ceilalţi.

Oamenii...cum îi ştii, Sara.

Căutându-se unii pe alţii, lovind unii în alţii, iubindu-se, trădându-se, iertându-se. Fiecare, după posibilităţi. După inimă. Plângând, uitând, râzând, privind cu jind, cu regret, mâncând grătare noaptea târziu, alergând dimineaţa devreme, slăbind, îngrăşându-se, învăţând, ascultând muzică, scriind, identificându-se cu diverşi, comparându-se mult şi degeaba, bârfind, jelind, terminând relaţii fără viitor, bând vin fără noimă, rănind când au fost răniţi, răzbunându-se, aruncând cu vorbe sau cu tăceri dispreţuitoare, uitând de Dumnezeu şi regăsindu-l în te miri ce sau cine,  aşteptând, sperând, iubind iar, iertând din nou, uitând. Nimic nou.



E o eternitate de când ai plecat, Sara. N-a trecut încă. Mai doare. Dar sper să-ţi fie somnul lin. 
Oamenii...cum ne ştii, Sara.                          
Foto : timpul. Alice

joi, 14 septembrie 2017

Dorul


 -Cum îţi spuneam, aş fi vrut să dorm. M-am întins  pe patul din living, era mai răcoare acolo. Luna, în descreştere, e strălucitoare şi fascinantă. Nu prea m-a lăsat să mă odihnesc. Mă întorceam de pe o parte pe alta, tot mai extenuată. Ar fi fost de-a dreptul romantic dacă n-ar fi trebuit să prind măcar 5 ore de somn înaintea... Dar aşa mi se întâmplă dintotdeauna, mă cuprind emoţiile exact când nu trebuie. Să zicem că m-am obişnuit. Am încercat întâi să fac nişte exerciţii de respiraţie, număr până la 12, expir, număr până la 7, inspir. Aproximativ. Nu ştiu în ce ordine, parcă ştiu care-i stânga, care-i dreapta?!? Îmi ţin respiraţia. N-adorm. Luna parcă-mi face-n ciudă. Aşa cum stă acolo cocoţată seamănă cu secera bunică-mii de pe vremea când avea grâu şi vară de vară, mergeam la secerat cu ea şi la ora prânzului, când bătea soarele cu putere, ne puneam undeva la umbră să dormim, bunică-mea, cu capul pe o vestă din lână, punea şi secera lângă ea iar eu mă puneam undeva cât mai departe de secera căreia îi atribuiam puteri magice şi mi-era teamă că o să înceapă întâi să se ridice în mâner, apoi să danseze şi, într-un final, obosită, să mi se aşeze în braţe, tăindu-mă cu repeziciune. Aşa că nu dormeam mai deloc, ce copil mai doarme la ora prânzului? Ca să n-o ia vreun somn adânc şi pe bunică-mea, o strigam încetişor, cu voce îngroşată : Ileană, Ileanăă, Ileanăăă....funcţiona de fiecare dată, bunică-mea credea că au venit oamenii la muncă şi se trezea din scurtul somn, mai buimăcită decât era. Îşi lua secera în mână şi începea rândul de grâu, spunându-mi să stau locului, să nu mă duc înspre viespare sau gropi. Aş! Aveam ascunsă în traista din lână câte o carte, mă urcam repede în pomul cel mai apropiat şi citeam până mi se închideau ochii de somn. Că tot vorbeam de somn. Care nu mai venea în noaptea asta de pomină. Mă uit lung la lună, cu gândul că data viitoare să mă programez când luna e în creştere. Încep să număr oi, unu, doi, trei, patru oi albe, cinci, şase, şapte, opt oi roz, de ce naiba roz? Aha, ştiu, mă tot gândesc la durerile de sâni, trebuie să fac un control până nu mă trezesc cu cine ştie ce şi ajung...nici nu vreau să mă gândesc mai departe deşi ştiu sigur că ignorând nu rezolv nimic, comoditatea nu mă face bine, dimpotrivă. Hai că-mi fac programare la ecograf săptămâna viitoare. Mă simt deja mai bine, mai sigură pe mine că am luat hotărârea asta. Parcă mă ia şi somnul. Aţipesc, uitând imediat ce mi-am promis, ca toate promisiunile şi gândurile de înainte de-a aţipi. Simt că intru cu totul în pat când un zgomot la fereastră, care de-abia răzbate prin liniştea grea a nopţii, mă trezeşte brusc. Stau într-o parte, cu un pluş în braţe şi mă uit în gol. Mi se face pielea de găină. Ciulesc urechile şi trag o pătură peste mine. Mi-e atât de frică că încep să mă rog. Vreme de cinci minute grele nu se mai aude nimic. Oftez. Încep să mă gândesc la ceva cu substrat ca să adorm din nou. E una obeză la lucru, se vaită tot timpul de câte ceva, eu n-am treabă cu ea că e supraponderală, eu am văzut altceva la ea dar dacă deschide ochii tuturor cu faptul că are ea kile-n plus, ce naiba să vadă oamenii la ea? Kilele! Îmi vine mereu să-i spun"weight a minute, girl" dar ştiu că ar crede că e "wait a minute" şi m-ar privi cruciş şi oricum fericirea ei o priveşte strict pe ea. Apoi mă gândesc la cei care scriu cu nonşalanţă pe Facebook şi pe Instagram weeding în loc de wedding şi mereu mă mănâncă degetele să le scriu că weeding înseamnă altceva, bro, dar lasă aşa, poate ştiu ei mai bine, felicitări tuturor, mare veselia! Aţipesc iar. O adiere de vânt prea deasupra mea mă trezeşte din nou. Mă trec transpiraţii reci şi mai că nu ţip. Aş putea să plâng de nervi, de extenuare şi de ce naiba a fost asta peste mine? Uşa e închisă, fereastra e închisă. Sar ca arsă din pat. Inima îmi bate ca apucata. Îmi tremură mâinile aşa de tare că de-abia aprind lumina.
-Ce era? Era ceva? Hai că era vreun gândac din ăia de lemn care vin mulţi după ploi...
-Nu era nimic. Nimic. Ce să mai adorm? M-am uitat, chioară de somn, în telefon. Îmi venea să vomit de supărare. Aveam în mesagerie un mesaj de la un necunoscut : Frumos. Atât. Ce-o fi frumos, nu ştiu. Nu l-am întrebat, l-am blocat direct. M-am aşezat pe un fotoliu, am pus Vivaldi pe You Tube şi-am închis ochii din nou. Am adormit la toamna. Toamna vieţii, mă gândeam eu, nu tocmai optimistă. Ferestrele s-au deschis brusc, fără niciun zgomot, aerul dulce al nopţii a intrat în camere, un parfum indescifrabil m-a cuprins, înfiorandu-mă de plăcere.
-Ce era, fată???
-Dorul, fată. Un dor nimicitor, copleşitor, dureros. De tot ce-a fost.
-Şi ce-ai făcut?
-I-am dat una cu bătătorul de şniţele, îl aveam la îndemână.  A căzut lat. I-am dat cu un spray de gândaci şi l-am aruncat pe geam, să-l ia naibii alta. Apoi am dormit tun.

                        

marți, 12 septembrie 2017

Vremea insomniilor

Mi-a spus câte cineva că n-a înţeles mai nimic din "Vremea somnului"(aici). E în regulă, de la o revistă de literatură mi-au spus acelaşi lucru. Că am fost foarte aproape dar cam departe. Departe de ce? Îmi amintesc când am dus-o pe princess pe moşia alor mei, în Argeş, am mers cât am mers şi când ne-am odihnit în vârful dealului, ea a privit lung în zare şi-a spus doar atât:

-Dar ce departe suntem!
Poetic, nu?

De precizat că cel mai important este ce nu se spune, ceea ce e de citit printre rânduri.

Să dau un exemplu. În fiecare familie, există câte unul deosebit. Diferit. Atipic. Oaia neagră a familiei. Sau roz. Fiindcă acum sunt tot mai mulţi. Cel de care aş vrea să vorbesc acum, fără să conteze de unde provine, este un unchi care atunci când noi eram mici şi mergeam să-l ajutăm pe tata la treburi, la ţară, îşi făcea cumva de lucru( a se citi: stătea degeaba, absolut şi inutil degeaba, îşi făcea coada colac, trăgea mâţa de coadă etc) şi apărea ca din senin exact când terminam tot ce aveam de făcut. De vreo două ori am suferit din cauza nedreptăţii. Până când mi-am dat seama că furia resimţită ca urmare a faptului că eu sau fraţii mei făceam ceea ce-ar fi trebuit să facă ipochimenul nu m-ajută deloc. Am ales să mă concentrez pe ceea ce aveam eu de făcut, fără să acord atenţie altor lucruri, detalii, oameni, timp. Mă ancoram în prezent. Singurul timp era acum. De atunci nu mi-a mai păsat ce fac şi ce zic alţi oameni, ce nu fac şi ce nu zic. Pentru că fiecare îşi trăieşte propria realitate, dă glas şi aripi propriilor emoţii, gânduri, sentimente. Singurul aluat pe care poţi să-l modelezi e în mâinile tale, în mintea ta, nu în mâinile altuia, nu în mintea celorlalţi. Decât dacă îi laşi să-ţi dicteze.


Să vă spun ce s-a întâmplat în Vremea somnului.

Cum menţionam atunci, nu ştiu când şi pentru cine au început insomniile. Poate pentru mine, de prea mult timp am insomnii. Dar de la un timp, au cam încetat. Au început să se trezească şi mamele eroine, şi bătrânii, copiii, precauţii, infidelii, fricoşii, cei veşnic aşteptând vacanţa de pe lumea cealaltă. Toţi, fără ezitare, s-au eliberat brusc de povara somnului amăgitor, au căscat să-şi oxigeneze creierul şi au spus într-un glas:

-Lung somn am mai dormit!


Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună.
                                                           
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă(Mihai Eminescu). Foto : Alice

luni, 11 septembrie 2017

Dar

Spuneau unii pe un site că înainte de conjuncţia adversativă "dar" punem strategic virgulă:

 Am vrut să-ţi spun ce simt, dar nu aveai toate ţiglele pe casă.

Nu înţeleg de ce. Corect este: Am vrut să-ţi spun ce simt dar aveai un aer uşor arogant, de om care îşi este suficient. Ştie el de ce. Dar nu-i nimic, ştiu şi eu. Am încheiat citatul.

În parcul pe care obişnuiam să-l frecventăm fiindcă este aproape de noi, mai vin şi cetăţeni ţigani(de etnie rromă, aceeaşi mărie, altă pălărie, şi ei tot oameni, ca să vezi). Plus cetăţeni care au făcut copii foarte târziu, mai târziu decât mine chiar. Şi aceşti cetăţeni nu-şi învaţă minunatele odrasle răsfăţate că şi ţiganii sunt tot oameni ci îi învaţă să fugă şi să se strâmbe la ei : "Vine ţigana, fugi, vine ţigana!". Să vezi atunci copiii cum fug toţi de câte un pui de om care nu vrea decât să se joace. Aşa se împart şansele. De aici încep abuzurile.

Astăzi nu ne-am mai dus în parcul de lângă noi. Ne-am dus la altul. Traversăm strada. Pe lângă noi trece o adolescentă îmbrăcată în tricou şi pantaloni scurţi. Princess, în gura mare:

-Mami, uite fata asta e în pantaloni scurţi, i se vede toată pielea!
-Andre, uite, e dreptul ei şi are voie să se îmbrace cum vrea ea!
-Dar i se vede pielea, cred că îi e şi frig, săraca de ea!
-Dar n-are nimic, face cum crede ea! În afară de asta, nu trebuie să spui cu voce tare tot ce-ţi trece prin minte în legătură cu felul în care sunt îmbrăcaţi oamenii!
Atunci ea, foarte, foarte încet:
-Mami, să ştii că fata asta e în pantaloni scurţi! Am zis încet! E bine?
-Nu ştiu ce să mai zic...dar  oamenii au voie să se îmbrace cum vor ei! Nu crezi şi tu asta?
-Nu, mi se pare trist să umble dezbrăcaţi, să-şi facă poze dezbrăcaţi...ce, arătăm tot la toţi?
Am vrut să-i mai spun ceva dar mi-am dat seama că are dreptate. Şi în acest caz de ce-aş pune virgulă înainte de "dar"?

Acum, serios, în ce context punem virgulă înainte de "dar"? Corect ar fi să baţi spaţiu după virgulă atunci când scrii un text dar nici asta nu e prea important.

Astăzi m-am grăbit să ajung la un curs de parenting. L-am ratat. Ce n-am ratat a fost însă un selfie cu fie-mea înainte de grădiniţă şi lumina de pe scară bătea aşa de rău că mi se vedeau cearcănele albastre şi nu negre cum sunt de obicei. M-a întrebat princess când a văzut fotografia:

-Mama, de ce ai cearcănele albastre?
-Fiindcă mami trebuie să cam poarte ochelari, e  deja timpul.
                                                           
Foto : lensa


sâmbătă, 9 septembrie 2017

Adevăr

Pornind de la o strângere de mână
S-a schimbat puţin balanţa.
Era inevitabil.
Câteodată lucruri mai fragile
Modifică sensuri şi înţelesuri.


Dar nu-i nimic,
Negăm şi asta.
E cel mai plauzibil.
Când suntem la jumătatea drumului,
Din precauţie şi frică,
Ne agăţăm de ce cunoaştem cel mai bine.


Doar n-o să negociem.
Se subînţelege ce e de făcut.
Condiţia simplă a lui "trebuie să fii"
Impune acţiunea.
Adevărul e în interior.              
         
Foto : Stradă. Alice

miercuri, 6 septembrie 2017

Oameni frumoşi

Am avut noroc în viaţa asta de oameni frumoşi.

 
Oameni cu care m-am întâlnit, ca la un tango, primejdios de aproape, ameţitor de departe. De care m-am despărţit uşor, cum te desparţi de toate cele bune şi frumoase. Cu drag. Nu cu păreri de rău, nu cu aşteptări nefondate.
 
Oameni cu care nu m-am întâlnit niciodată în viaţa reală, ca Ioana Chicet-Macoveiciuc care mi-a publicat postări pe blogul ei, oameni cu care am discutat frumos şi elegant despre limba română pe care o stâlcesc chiar jurnalişti de la diverse publicaţii.
 
Oameni pentru care limba română este un mister dar cu atâtea daruri, bucurie şi bunătate în ochi că acest detaliu este nesemnificativ. Înveţi să ierţi după o anumită vârstă. Să priveşti dincolo de ceea ce este evident.
 
Oameni care mi-au arătat că am prostul obicei de-a mă lamenta, de-a mă victimiza uneori. Uneori inutil. Şi deşi mi-au spus-o destul de abrupt, am apreciat. Unii oameni (ne) sunt lecţii, alţii oglinzi.
 
Oameni care m-au ajutat când mă aşteptam mai puţin, fără s-o cer sau când le-am cerut-o. Necondiţionat. Care m-au aşteptat să ies din examene, care mi-au zâmbit când mi-era greu. Oameni care mi-au spus că faptul că-i ascult le face ziua mai frumoasă.
 
Oameni care mi-au spus că se regăsesc aici, în ceea  ce scriu. Că-i atinge, că-i consolează, că-i ajută.
 
Oameni care mi-au spus că nu înţeleg nimic din ceea ce scriu. Apreciez sinceritatea. Cum apreciez un like rar dar pe care-l ştiu sincer.
 
Oameni care mi-au acceptat scuzele. E foarte greu să spui că-ţi pare rău dar şi mai greu este pentru  cel care trebuie(dacă poate)să te ierte. Dar dacă te iartă şi mai şi vorbeşte cu tine despre asta, e magie. Am avut parte de asemenea magie chiar zilele astea. Sunt norocoasă.
 
Oameni care s-au fâstâcit şi înroşit fiindcă m-au confundat cu nu ştiu cine(eu nu văd nicio asemănare) dar care apoi mi-au spus că eu sunt mai drăguţă fiindcă zâmbesc mai frumos. În zilele cu estrogenul mare, asemenea detalii contează.
 
Oameni pentru care sunt om, nu lucrător comercial, care-mi ştiu numele şi vorbesc cu mine. Şi asta  spune atât de multe despre ei. 

                                                  
Foto : Alice

duminică, 3 septembrie 2017

Cheia

Ieri.
Alexandra e profesoară de sport. N-are pe nimeni aşa că are tot felul de pasiuni care să-i umple timpul. Nu se simte niciodată singură, are resorturi interioare bogate care n-o lasă să se victimizeze inutil în perioadele mai grele, ca sărbătorile sau vacanţa de vară, când nu pleacă nicăieri fiindcă oricum are mult de lucru.

Acum cochetează cu caligrafia, a descoperit oameni care se ocupă cu asta, se organizează concursuri, tot felul de tabere şi excursii de-o zi, pasionaţi de scris din toată ţara se întâlnesc şi se iau la întrecere. Cine scrie mai frumos? Nicicând n-a fost mai bucuroasă să participe la un eveniment, îi plăcea să scrie de mică, literele făcute de ea îmbrăcau măiastru forme graţioase, elegante şi egale pe hârtia albă. Între timp îşi cumpărase o carte cu diverse tipuri de scriere, ale Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii la care pigulea oricând avea clipe libere sau când avea insomnii. După două ore de scris, dormea un somn liniştitor care-i permitea s-o ia de la capăt a doua zi.

De ceva timp însă simte un fior în corp, nu intens, nu dureros dar ca o căutare repetată a ceva necunoscut. Şi dacă nu ştii ce cauţi, ce te aştepţi să găseşti? Îşi ordonează gândurile scriind tot mai frumos, tot mai des. Într-o zi primeşte de la colegi un set de caligrafie care o bucură foarte mult. Este o cutie mare din lemn, lucrată atent, plină cu tot felul de instrumente de scris şi hârtie de calitate peste care stiloul Poenari, făcut cadou de mama ei,  alunecă delicat. De fiecare dată când deschide cutia, are emoţii ca înaintea unei întâlniri importante şi fiorul necunoscut din corp se atenuează, înlocuit de o bucurie fără seamăn. Simte că a găsit în cutia cu instrumente tot ce-şi putea dori. Se simte împlinită. La şcoală e tot mai activă, orele ei de sport sunt balsam pentru elevi care nu mai fac rost de tot felul de scutiri mincinoase ci se implică în orice activitate de dragul profesoarei. 


Astăzi.
Alexandra a pierdut cheia cutiei ei de vis. Nu ştie cum, n-a pierdut niciodată nimic aşa că după panica primului moment, se decide să se întoarcă în toate locurile unde a fost, nu vrea să spargă cutia. Cu niciun preţ nu vrea asta. Simte că i-ar strica valoarea. Se duce mai mult alergând la şcoala unde predă şi se împiedică când intră în vestiarul unde-şi ţine obiectele personale la orele de sport. În cădere, se loveşte zdravăn la arcadă dar nu simte durerea. Deschide dulapul cu mâini tremurânde, sperând să găsească acolo cheia. Îşi doreşte să fi făcut curăţenie mai demult. Sunt numeroase hârtii, o vestă, un hanorac, pixuri, un deodorant, o brichetă de care nu ştia cum apăruse acolo, pahare de unică folosinţă, biscuiţi dietetici, o sticlă goală, ba chiar şi o pereche de pantofi sport. Dar cheia nu e deloc. Simte că-i fuge pământul de sub picioare. Picături de sânge de la arcadă i se preling pe buze şi nu ştie ce e gustul amar pe care-l simte. Intră în grabă în toaleta de serviciu şi se verifică cu atenţie în oglindă. Parcă  n-ar fi ea şi nici nu ştie când s-a lovit. O durere surdă îi invadează corpul  şi pielea i se încreţeşte. Tremură toată, ca de frig. Îşi repetă că trebuie să găsească cheia cu orice preţ. Se şterge de sânge şi călcând tot mai apăsat, se îndreaptă spre cancelarie. Nu-şi aminteşte să fi intrat acolo decât după cataloage. Cei doi profesori de la masa lungă, cu ferestre între ore, n-o întreabă nimic după ce se salută. Caută cu înfrigurare pe jos şi în dreptul expressorului, simţind iar fiorul necunoscut care o părăsise când intra în lumea instrumentelor de scris. Scoate telefonul din geantă şi îi dă un mesaj fratelui ei, spunându-i că e disperată că a pierdut cheia. El ştie despre ce e vorba. Poate vine s-o ajute s-o caute deşi crede că are alte treburi acum. Părăseşte cancelaria şi merge într-o goană febrilă pe holul spre secretariat, a fost astăzi să ia o adeverinţă. Nu-l aude pe colegul care o salută. Îi dau lacrimile când vede ceva metalic pe jos, în dreptul covorului călcat de sute de paşi. Se aude rugându-se la toţi sfinţii şi dumnezeii de pe pământ să fie cheia. I se taie respiraţia. Colegul care o salutase o prinde în ultimul moment şi se sperie când îi vede lovitura de la ochi. Îl asigură că se simte bine, îl minte numai ca s-o lase singură şi se aruncă în genunchi, aproape dramatic. Nu e cheia. E doar o monedă de zece bani pe care se reflectau razele soarelui. Plânge cum n-a mai plâns din copilărie când mama ei pleca şi o lăsa în grija bunicilor. Plânge a neputinţă, cu disperare, cu frica unei pierderi ireparabile. Se adună de pe jos şi se uită în telefon, are un mesaj. E de la fratele ei, îi spune că o s-o ajute şi dacă n-o găsesc, "spargem cutia, mai dă-o dracului!" Ea nu vrea să spargă cutia, nu vrea şi basta. Îi e neclar acest refuz dar nu vrea să se gândească acum la asta.   Pleacă din şcoală şi se duce în spatele terenului de sport, unde e groapa de nisip, a avut activităţi cu elevii astăzi şi poate acolo a pierdut cheia. Drumul spre groapă i se pare infinit, numără fiecare pas şi plânge iar, durând-o fiecare mişcare. 

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...