miercuri, 6 septembrie 2017

Oameni frumoşi

Am avut noroc în viaţa asta de oameni frumoşi.

 
Oameni cu care m-am întâlnit, ca la un tango, primejdios de aproape, ameţitor de departe. De care m-am despărţit uşor, cum te desparţi de toate cele bune şi frumoase. Cu drag. Nu cu păreri de rău, nu cu aşteptări nefondate.
 
Oameni cu care nu m-am întâlnit niciodată în viaţa reală, ca Ioana Chicet-Macoveiciuc care mi-a publicat postări pe blogul ei, oameni cu care am discutat frumos şi elegant despre limba română pe care o stâlcesc chiar jurnalişti de la diverse publicaţii.
 
Oameni pentru care limba română este un mister dar cu atâtea daruri, bucurie şi bunătate în ochi că acest detaliu este nesemnificativ. Înveţi să ierţi după o anumită vârstă. Să priveşti dincolo de ceea ce este evident.
 
Oameni care mi-au arătat că am prostul obicei de-a mă lamenta, de-a mă victimiza uneori. Uneori inutil. Şi deşi mi-au spus-o destul de abrupt, am apreciat. Unii oameni (ne) sunt lecţii, alţii oglinzi.
 
Oameni care m-au ajutat când mă aşteptam mai puţin, fără s-o cer sau când le-am cerut-o. Necondiţionat. Care m-au aşteptat să ies din examene, care mi-au zâmbit când mi-era greu. Oameni care mi-au spus că faptul că-i ascult le face ziua mai frumoasă.
 
Oameni care mi-au spus că se regăsesc aici, în ceea  ce scriu. Că-i atinge, că-i consolează, că-i ajută.
 
Oameni care mi-au spus că nu înţeleg nimic din ceea ce scriu. Apreciez sinceritatea. Cum apreciez un like rar dar pe care-l ştiu sincer.
 
Oameni care mi-au acceptat scuzele. E foarte greu să spui că-ţi pare rău dar şi mai greu este pentru  cel care trebuie(dacă poate)să te ierte. Dar dacă te iartă şi mai şi vorbeşte cu tine despre asta, e magie. Am avut parte de asemenea magie chiar zilele astea. Sunt norocoasă.
 
Oameni care s-au fâstâcit şi înroşit fiindcă m-au confundat cu nu ştiu cine(eu nu văd nicio asemănare) dar care apoi mi-au spus că eu sunt mai drăguţă fiindcă zâmbesc mai frumos. În zilele cu estrogenul mare, asemenea detalii contează.
 
Oameni pentru care sunt om, nu lucrător comercial, care-mi ştiu numele şi vorbesc cu mine. Şi asta  spune atât de multe despre ei. 

                                                  
Foto : Alice

duminică, 3 septembrie 2017

Cheia

Ieri.
Alexandra e profesoară de sport. N-are pe nimeni aşa că are tot felul de pasiuni care să-i umple timpul. Nu se simte niciodată singură, are resorturi interioare bogate care n-o lasă să se victimizeze inutil în perioadele mai grele, ca sărbătorile sau vacanţa de vară, când nu pleacă nicăieri fiindcă oricum are mult de lucru.

Acum cochetează cu caligrafia, a descoperit oameni care se ocupă cu asta, se organizează concursuri, tot felul de tabere şi excursii de-o zi, pasionaţi de scris din toată ţara se întâlnesc şi se iau la întrecere. Cine scrie mai frumos? Nicicând n-a fost mai bucuroasă să participe la un eveniment, îi plăcea să scrie de mică, literele făcute de ea îmbrăcau măiastru forme graţioase, elegante şi egale pe hârtia albă. Între timp îşi cumpărase o carte cu diverse tipuri de scriere, ale Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii la care pigulea oricând avea clipe libere sau când avea insomnii. După două ore de scris, dormea un somn liniştitor care-i permitea s-o ia de la capăt a doua zi.

De ceva timp însă simte un fior în corp, nu intens, nu dureros dar ca o căutare repetată a ceva necunoscut. Şi dacă nu ştii ce cauţi, ce te aştepţi să găseşti? Îşi ordonează gândurile scriind tot mai frumos, tot mai des. Într-o zi primeşte de la colegi un set de caligrafie care o bucură foarte mult. Este o cutie mare din lemn, lucrată atent, plină cu tot felul de instrumente de scris şi hârtie de calitate peste care stiloul Poenari, făcut cadou de mama ei,  alunecă delicat. De fiecare dată când deschide cutia, are emoţii ca înaintea unei întâlniri importante şi fiorul necunoscut din corp se atenuează, înlocuit de o bucurie fără seamăn. Simte că a găsit în cutia cu instrumente tot ce-şi putea dori. Se simte împlinită. La şcoală e tot mai activă, orele ei de sport sunt balsam pentru elevi care nu mai fac rost de tot felul de scutiri mincinoase ci se implică în orice activitate de dragul profesoarei. 


Astăzi.
Alexandra a pierdut cheia cutiei ei de vis. Nu ştie cum, n-a pierdut niciodată nimic aşa că după panica primului moment, se decide să se întoarcă în toate locurile unde a fost, nu vrea să spargă cutia. Cu niciun preţ nu vrea asta. Simte că i-ar strica valoarea. Se duce mai mult alergând la şcoala unde predă şi se împiedică când intră în vestiarul unde-şi ţine obiectele personale la orele de sport. În cădere, se loveşte zdravăn la arcadă dar nu simte durerea. Deschide dulapul cu mâini tremurânde, sperând să găsească acolo cheia. Îşi doreşte să fi făcut curăţenie mai demult. Sunt numeroase hârtii, o vestă, un hanorac, pixuri, un deodorant, o brichetă de care nu ştia cum apăruse acolo, pahare de unică folosinţă, biscuiţi dietetici, o sticlă goală, ba chiar şi o pereche de pantofi sport. Dar cheia nu e deloc. Simte că-i fuge pământul de sub picioare. Picături de sânge de la arcadă i se preling pe buze şi nu ştie ce e gustul amar pe care-l simte. Intră în grabă în toaleta de serviciu şi se verifică cu atenţie în oglindă. Parcă  n-ar fi ea şi nici nu ştie când s-a lovit. O durere surdă îi invadează corpul  şi pielea i se încreţeşte. Tremură toată, ca de frig. Îşi repetă că trebuie să găsească cheia cu orice preţ. Se şterge de sânge şi călcând tot mai apăsat, se îndreaptă spre cancelarie. Nu-şi aminteşte să fi intrat acolo decât după cataloage. Cei doi profesori de la masa lungă, cu ferestre între ore, n-o întreabă nimic după ce se salută. Caută cu înfrigurare pe jos şi în dreptul expressorului, simţind iar fiorul necunoscut care o părăsise când intra în lumea instrumentelor de scris. Scoate telefonul din geantă şi îi dă un mesaj fratelui ei, spunându-i că e disperată că a pierdut cheia. El ştie despre ce e vorba. Poate vine s-o ajute s-o caute deşi crede că are alte treburi acum. Părăseşte cancelaria şi merge într-o goană febrilă pe holul spre secretariat, a fost astăzi să ia o adeverinţă. Nu-l aude pe colegul care o salută. Îi dau lacrimile când vede ceva metalic pe jos, în dreptul covorului călcat de sute de paşi. Se aude rugându-se la toţi sfinţii şi dumnezeii de pe pământ să fie cheia. I se taie respiraţia. Colegul care o salutase o prinde în ultimul moment şi se sperie când îi vede lovitura de la ochi. Îl asigură că se simte bine, îl minte numai ca s-o lase singură şi se aruncă în genunchi, aproape dramatic. Nu e cheia. E doar o monedă de zece bani pe care se reflectau razele soarelui. Plânge cum n-a mai plâns din copilărie când mama ei pleca şi o lăsa în grija bunicilor. Plânge a neputinţă, cu disperare, cu frica unei pierderi ireparabile. Se adună de pe jos şi se uită în telefon, are un mesaj. E de la fratele ei, îi spune că o s-o ajute şi dacă n-o găsesc, "spargem cutia, mai dă-o dracului!" Ea nu vrea să spargă cutia, nu vrea şi basta. Îi e neclar acest refuz dar nu vrea să se gândească acum la asta.   Pleacă din şcoală şi se duce în spatele terenului de sport, unde e groapa de nisip, a avut activităţi cu elevii astăzi şi poate acolo a pierdut cheia. Drumul spre groapă i se pare infinit, numără fiecare pas şi plânge iar, durând-o fiecare mişcare. 

joi, 31 august 2017

A fost august

                                                                    
   


Povestea lui august, rivala cu zile egale a lunii iulie pentru că Augustus n-a vrut să aibă luna în care a fost el născut mai puţine zile ca cea în care a fost adus pe lume Iulius Cezar(mă mir că n-a cerut şi o cezariană, dar dacă s-ar fi putut ar fi cerut, aşa sunt unii împăraţi. Sau sunt doar poveşti) e cea mai importantă fiindcă am sărbătorit 5 ani de  când am adus-o pe lume pe magică. Care magică, cu ochii ei negri strălucitori, a început să mă întrebe mereu dacă nu cumva are ochii căprui, să îi aibă ca ai mei. Iar eu îi voiam negri.


A trecut un domn pe lângă noi. Genul plin de muşchi. Eu, cu ale mele, nu l-am observat. L-au observat magica şi magica cea mare, Io. 
-Mama, de ce ţine omul mâinile aşa?(ştiţi cum, în trapez, să se observe coeficientul de muşchi). O întreb pe Io şi ea îmi spune că a trecut un muşchiulos pe lângă noi şi îi răspund  Andreuţei că a ieşit de la sală unde a făcut muşchi.
-Şi de ce ţinea mâinile aşa? Să nu-i cadă muşchii? Dacă ţii mâinile pline de muşchi pe lângă tine, îţi cad, nu?


N-am vrut să comentez.

 August a însemnat luna în care am vrut neapărat să scriu ceva, un proiect pe care-l abandonasem. Nu aşteptam decât momentul potrivit şi m-am implicat trup şi suflet. A ieşit bine, am reuşit să scriu şi să termin totul exact când mă aşteptam mai puţin. Dar când să-i dau trimitere, mi-am dat seama că reuşisem deja ceea ce mi-am propus, că a fost un drum lung dar frumos, extenuant dar cu un final fericit.  Călătoria în sine a fost mult mai interesantă decât câştigarea competiţiei, acolo m-am (re)găsit. Cred că asta e o formă de iluminare. Am mai trăit-o cândva. Ştiu că o să fie câţiva să mă dezaprobe, să-mi spună aici sau direct că trebuia să merg mai departe dar lor nu le spun decât să se caute pe ei în ceea ce au să-mi reproşeze, de la culoarea şi lungimea părului până la faptul că îi încurcă studiile mele.


Am fost la mama cu princess, după ce am venit de la mare. Aproape în fiecare zi a dormit la prânz şi am stat lângă ea să-i supraveghez somnul. A fost un moment în care s-a trezit şi m-a luat în braţe, inima ei pe inima mea, bătând la unison, cu ochii închişi, cu mâinile ei înlănţuite în jurul gâtului meu. Iar timpul s-a oprit şi am simţit iar fericirea  pe care am simţit-o când am născut-o şi mi-au arătat-o timp de o secundă. N-am mai scris nimic după aceea, am stat să mă pierd în clipa unică. Şi cred că aceasta e fericirea: să trăieşti doar în prezent, să nu te mai gândeşti la trecut fiindcă el nu mai există şi nici să faci proiecţii apocaliptice sau lipsite de fundament asupra viitorului. Unless.

Ne-am certat apoi într-o seară, când nu voia să doarmă.
-Dar nu vreau să dorm deloc, nu mi-e somn!
Plânge mult şi oftează ostentativ când nu mai are lacrimi. Se strâmbă.

-Te doare ceva, moaţo?
-Da!
-Ce te doare, princess? Să rezolv cumva!
-Mă doare capul!
-De ce?
-Am stat prea mult în picioare!( a se citi: s-a jucat toată ziua, a mers numai pe jos, a urcat-o moşu'său în pomi)
-Atunci hai să dormi, să te lase durerea de cap!
-Bine, spune. Da'mi aduci apă? Ca să mă liniştesc???
-Princess....acum dormi şi fără apă, încearcă să te linişteşti aşa! 
-Da'ştii ceva? Apa linişteşte plânsul, nu e aşa?
Oftez şi mă ridic să-i aduc apă, râzând pe înfundate de replicile ei învăţate de la mine, de unde? Mă observă.
-Ce faci, mami? Eşti cam supărată sau râzi?
-Sunt şi cam supărată dar râd.

Râde şi ea, mulţumită. Bea apă, mă îmbrăţişează strâns, strâns, de-mi dau iar lacrimile de fericire şi adoarme.

luni, 28 august 2017

Timpul

Timpul nu vindecă nimic. Se depun straturi. Atât. Şi când nu reuşeşti să te fixezi în prezent, se ridică câte un strat de amintiri gata să te doboare, să te nimicească, să te ia la rost. Pe unii aceste straturi îi fac să urască cu putere, cu ardoare, tot ce nu înţeleg, ce nu pricep, ce mintea lor refuză să asimileze. Multă ură pe pământ zilele astea. A fost mereu multă ură, nu-i vorbă. În antichitate, omorau cu pietrele în numele acestei uri. În Evul Mediu, ardeau tot ce nu înţelegeau pe rug, îi înfierau. La propriu, nu doar la figurat. Noroc că n-aveau toţi acces la scriere, la hârtie, la corespondenţă. În timpurile noastre, Facebook-ul e unul din locurile unde-şi varsă toţi lăturile. Dejecţiile. Scuipatul minţii lor. Că e urât/ă, că postează prea mult, că are genunchii de capră, că are rochia nepotrivită, că are prea mult machiaj, că e necăsătorit/ă, că n-are copii, că mănâncă salam, că nu e vegetarian/ă, că nu zâmbeşte, că zâmbeşte, că e vânzătoare, că e homosexual, că e slab/ă, că are tatuaje.  Că are mâinile egale. Că...există. Omoară cu vorbe. Ca şi cum asta i-ar vindeca de ură, de tot ceea ce nu înţeleg, de tot ce n-au trăit sau au trăit în van.

În 2008, la un curs organizat de Raiffeisen Bank, un psiholog, angajat al băncii, înainte de evaluarea finală, ne-a vorbit puţin despre trecerea timpului peste evenimente şi peste oameni. Despre final. Acela în care, tu cu tine, stai şi te întrebi, dacă ai timp şi ocazia, ce-ai făcut în viaţă, ce-ai făcut pentru oameni. Ce-ai făcut pentru tine sufleteşte. Ia o hârtie şi scrie, fă acest exerciţiu acum. Nu e vorba despre ce ai, despre case, maşini sau bijuterii. Nu e despre faptul că ai tăcut când puteai să vorbeşti sau să ajuţi, să nu fi indiferent. E vorba despre adevărurile pe care ţi le spui tu ţie. Sau despre minciunile pe care(ţi) le-ai spus. Ele spun tot atât de mult ca o tăcere îndelungată. Iar iertările spun şi mai mult despre tine. Inclusiv propria iertare. Dacă nu cumva ţi-ai lipit singur/ă vreo etichetă cum că ai fii, că n-ai fi.

Nu caut vorbe pe ales. Spun doar că ura şi timpul nu vindecă nimic. 
                                                                
Foto : casă peste care a trecut timpul. Oamenii au plecat de mult. Alice

duminică, 20 august 2017

Andreisme de la mare şi altele

Am fost şi anul acesta tot la marea noastră şi n-am regretat deloc. Marea, deşi agitată în fiecare zi, cu valuri mari, de "oameni mari", cum le-a zis Andreea, a fost tot mirifică. Cred în puterea vindecătoare a mării şi sper ca până la sfârşitul anului să mai ajungem o dată acolo.

Andreea a fost cea mai nerăbdătoare, cu o săptămână înainte de-a pleca, întreba mereu dacă mergem a doua zi, în fiecare zi ne trezea cu întrebarea dacă atunci vom merge. Nu de alta dar după o săptămână la mare ştia că urmează întâlnirea cu frăţiorul ei, Nicolas. De care acum nu se poate despărţi nici la somn, la ora prânzului, când el nu doarme. Ei doi se joacă şi le explic că Andreea trebuie să doarmă altfel mai târziu face ca un titirez. Nicolas, uimit:

-Adriana, nu e noapte!
-Ştiu că nu e noapte dar Andreea doarme la ora asta, deja îi e somn şi de asta e agitată!
Vorbeşte ceva cu ea şi apoi îmi spune:
-Andreea nu are somn, să ştii!  
O să fie greu s-o adorm, simt asta. A fost. Mai ales că el n-a dormit şi ea întreba mereu de ce nu doarme.



La mare, îi spun soţului aflat pe cealaltă margine a patului uriaş, că mi-e dor de el. Andreea, între noi, mereu atentă să nu fim prea apropiaţi şi îmbrăţişati fără ea:
-De cine ţi-e dor, mama?
O ignor. Niţel.
-Spune, mama, de cine ai zis că ţi-e dor???
-De tine, princess, de tine!
-Ei, de ce?  Auzi la ea! Ce e, mama, ce e?



Marţi, soarele a fost mai mult sub nori.
-Mama, ce-a fost cu soarele ăsta astăzi? A fost cam ascuns, nu prea l-am văzut!
-L-a durut într-o rază, Andreea!
-Şi ce-a făcut?
-A stat să şi-o oblojească, să şi-o vindece!  (între noi fie spus dar să nu mai spuneţi nimănui cel mai mult cred în puterea sinelui asupra sinelui. Nu în medicamente, dumnezei, oameni, cumpărături sau alte droguri ci în puterea fiecărui om de-a fi soare şi iubire pentru el însuşi, prin el însuşi. De-abia atunci se va vindeca de ataşamente nesănătoase, de "iubiri" condiţionate, de psihoze şi anxietăţi născătoare de drame şi mai mari. Atât.)


-Mama, de ce fluieră salvamarii?
-Să atenţioneze oamenii care se duc prea mult în apă!
-Dacă înghit apă, se îneacă?
-Se îneacă!
-Şi gata vacanţa lor? Au morit?
-Da, au murit!
-Mai au o singură vacanţă, până la biserică!


-Mi-a intrat ceva într-un och! (a presupus ea că acesta ar fi singularul de la "ochi")


-Mergem mai repede la 'otel?("nu-l pronunţă mereu corect pe "h")Mi-e tare foame! Sau mai bine stăm aici să prind valurile astea mari! Pe toate vreau să le prind! 
Din braţe de la taică-său :
-Păzea, că vin nişte valuri mari! Păzea, astea sunt valuri de oameni mari dar le prind eu pe toate!  


-Mami, ce mănânci acolo?
-Humus! Vreau să guşti?
-'umus? Desigur că vreau să gust! Îi dau să guste.
-Îţi place?
-Da, e delicios 'umusul ăsta! Da'mi dai şi un pahar mare cu apă, te rog?
-Sigur că-ţi dau dar de ce?
-E absolut scârbos 'umusul ăsta! Să nu-mi mai dai niciodată!


Apartamentul nostru a fost la etajul trei şi n-am folosit decât o dată liftul, când ne-am cazat. În rest, numai pe scări am mers şi făcea mereu întrecere cu taică-său, să fie ea mereu prima care coboară sau urcă. Taică-său îi spune că nu e aşa de important cine câştigă, important este că mergem pe jos, că urcăm şi coborâm scările, că facem mişcare în loc să folosim liftul.
-Ba da, eu vreau să câştig mereu şi  dacă n-o să câştig, o să plâng!(şi-o să vedeţi voi atunci, a sunat vorba ei nerostită)
-Dar mai important este drumul spre victorie, mă bag şi eu în seamă.
-O să plâng dacă nu câştig, vreau să fiu mereu prima! (grădiniţa şi unele efecte nu tocmai plăcute)
-Ştii ceva? Hai să  vedem cum te simţi dacă nu câştigi, da? Să vedem ce-o să fie, da? Eşti de acord?
-O să mai vedem, să ştiţi.


În ultima zi la mare a reuşit să cadă, şi-a julit zdravăn genunchii şi un cot. Plângea de sărea rochiţa de pe ea, aşezată pe şezlong :
-M-am lovit, iu hu, iu hu! Ce mă fac eu, ce mă fac eu, vaaaaiii de mine!
I-a trecut. Când au umplut piscina hotelului cu spumă şi au dat tare drumul la muzică, a uitat de toate durerile.


La oamenii mari, e invers. Trebuie linişte să te găseşti, să te regăseşti. Dar e cea mai importantă călătorie pe care o vei face vreodată. Cea către tine. Şi, ca orice găsire/regăsire, s-ar putea să te doară, să te negi, să vrei să pleci, să nu te recunoşti. Mai stai cu tine. E cel mai bine. N-o să mai conteze nimic.   


marți, 8 august 2017

Acum

După iarna vrajbei noastre
Va urma chiar şi o primăvară
Nu cea de la Praga
Dar tot un fel de război.



Acela al nesiguranţelor 
În care M.Popescu nu-i deloc Mitică Popescu
Ci doar Mai.



Şi în care Micul Prinţ
Îşi spune propria poveste, 
Nu vedem bine decât cu inima.
Vezi bine.


N-am nevoie de dragoste şi alţi demoni
Ci doar de acum.                   
    Foto: Sibiu

sâmbătă, 5 august 2017

Indiferenţa

Ucide. Ucide la propriu. Fiindcă toţi ne luăm, mai devreme sau mai târziu, porţia de indiferenţă din partea oricărei forme de autorităţi, la un moment dat încetăm să mai reacţionăm. Tratăm cu indiferenţă orice nu ne afectează în mod direct, tratăm doar verbal pe reţelelele de socializare crime, violuri, despăduriri iraţionale, gunoaie aruncate în vârful muntelui sau pe plajă, în timpul şi după evenimente muzicale etc. Echivalentul a "nu-mi pasă, nu mi se întâmplă mie, lasă, că aşa merită(el, ea, victimele). Cum le mai ştim noi pe toate.

Data viitoare când se întâmplă câte un eveniment din acesta teribil, fii tu prima/primul care reacţionează. Nu fi indiferent/ă. Poate doar citeşti pe feisbuc părerile românilor despre alţi români în vacanţă. Şi-ţi spui că aşa e, că românii sunt distrugători, sunt lacomi, sunt proşti, sunt violenţi cu copiii lor. Dar înainte de-a emite judecăţi de valoare umbrite de "valoarea" celor care denigrează oricum şi pe oricine pentru un punct de rating, pentru mai mulţi cititori fideli pe blog, pentru reclame aducătoare de venituri, gândeşte-te mai bine şi apoi acţionează: nu arunca tu hârtii şi ambalaje diverse pe stradă sau în parcuri doar pentru că e plin oricum, să nu-ţi faci tu nevoile pe unde te apucă fiindcă asta fac şi mândrii proprietari de câini şi nu strâng, nu pune tu etichete tuturor părinţilor care se răstesc exasperaţi la copiii lor nici măcar dacă ai şi tu partea ta de copil cu tulburări de comportament, nu da tu lecţii dacă n-ai învăţat nimic din greşelile tale, nu judeca tu toată poliţia română sau toate victimele care renunţă la plângeri şi se întorc spăşite la abuzatori. Verifică. Nu arunca cu verdicte. Implică-te, dă un telefon, dă o mână de ajutor. E greu, nu? De la părinţii noştri comunişti am învăţat să stăm în casele noastre, să nu ne pese, să nu vorbim decât în şoaptă despre abuzuri şi victime, despre oameni care şi-au luat lumea-n cap şi au făcut ce era mai bine pentru ei Nu fi şi tu partea asta din tatăl/mama ta. Tu cu greşelile tale, ei cu ale lor. Tu asumă-te pe tine. Nu fi indiferent/ă.
                                                                               

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...