duminică, 20 august 2017

Andreisme de la mare şi altele

Am fost şi anul acesta tot la marea noastră şi n-am regretat deloc. Marea, deşi agitată în fiecare zi, cu valuri mari, de "oameni mari", cum le-a zis Andreea, a fost tot mirifică. Cred în puterea vindecătoare a mării şi sper ca până la sfârşitul anului să mai ajungem o dată acolo.

Andreea a fost cea mai nerăbdătoare, cu o săptămână înainte de-a pleca, întreba mereu dacă mergem a doua zi, în fiecare zi ne trezea cu întrebarea dacă atunci vom merge. Nu de alta dar după o săptămână la mare ştia că urmează întâlnirea cu frăţiorul ei, Nicolas. De care acum nu se poate despărţi nici la somn, la ora prânzului, când el nu doarme. Ei doi se joacă şi le explic că Andreea trebuie să doarmă altfel mai târziu face ca un titirez. Nicolas, uimit:

-Adriana, nu e noapte!
-Ştiu că nu e noapte dar Andreea doarme la ora asta, deja îi e somn şi de asta e agitată!
Vorbeşte ceva cu ea şi apoi îmi spune:
-Andreea nu are somn, să ştii!  
O să fie greu s-o adorm, simt asta. A fost. Mai ales că el n-a dormit şi ea întreba mereu de ce nu doarme.



La mare, îi spun soţului aflat pe cealaltă margine a patului uriaş, că mi-e dor de el. Andreea, între noi, mereu atentă să nu fim prea apropiaţi şi îmbrăţişati fără ea:
-De cine ţi-e dor, mama?
O ignor. Niţel.
-Spune, mama, de cine ai zis că ţi-e dor???
-De tine, princess, de tine!
-Ei, de ce?  Auzi la ea! Ce e, mama, ce e?



Marţi, soarele a fost mai mult sub nori.
-Mama, ce-a fost cu soarele ăsta astăzi? A fost cam ascuns, nu prea l-am văzut!
-L-a durut într-o rază, Andreea!
-Şi ce-a făcut?
-A stat să şi-o oblojească, să şi-o vindece!  (între noi fie spus dar să nu mai spuneţi nimănui cel mai mult cred în puterea sinelui asupra sinelui. Nu în medicamente, dumnezei, oameni, cumpărături sau alte droguri ci în puterea fiecărui om de-a fi soare şi iubire pentru el însuşi, prin el însuşi. De-abia atunci se va vindeca de ataşamente nesănătoase, de "iubiri" condiţionate, de psihoze şi anxietăţi născătoare de drame şi mai mari. Atât.)


-Mama, de ce fluieră salvamarii?
-Să atenţioneze oamenii care se duc prea mult în apă!
-Dacă înghit apă, se îneacă?
-Se îneacă!
-Şi gata vacanţa lor? Au morit?
-Da, au murit!
-Mai au o singură vacanţă, până la biserică!


-Mi-a intrat ceva într-un och! (a presupus ea că acesta ar fi singularul de la "ochi")


-Mergem mai repede la 'otel?("nu-l pronunţă mereu corect pe "h")Mi-e tare foame! Sau mai bine stăm aici să prind valurile astea mari! Pe toate vreau să le prind! 
Din braţe de la taică-său :
-Păzea, că vin nişte valuri mari! Păzea, astea sunt valuri de oameni mari dar le prind eu pe toate!  


-Mami, ce mănânci acolo?
-Humus! Vreau să guşti?
-'umus? Desigur că vreau să gust! Îi dau să guste.
-Îţi place?
-Da, e delicios 'umusul ăsta! Da'mi dai şi un pahar mare cu apă, te rog?
-Sigur că-ţi dau dar de ce?
-E absolut scârbos 'umusul ăsta! Să nu-mi mai dai niciodată!


Apartamentul nostru a fost la etajul trei şi n-am folosit decât o dată liftul, când ne-am cazat. În rest, numai pe scări am mers şi făcea mereu întrecere cu taică-său, să fie ea mereu prima care coboară sau urcă. Taică-său îi spune că nu e aşa de important cine câştigă, important este că mergem pe jos, că urcăm şi coborâm scările, că facem mişcare în loc să folosim liftul.
-Ba da, eu vreau să câştig mereu şi  dacă n-o să câştig, o să plâng!(şi-o să vedeţi voi atunci, a sunat vorba ei nerostită)
-Dar mai important este drumul spre victorie, mă bag şi eu în seamă.
-O să plâng dacă nu câştig, vreau să fiu mereu prima! (grădiniţa şi unele efecte nu tocmai plăcute)
-Ştii ceva? Hai să  vedem cum te simţi dacă nu câştigi, da? Să vedem ce-o să fie, da? Eşti de acord?
-O să mai vedem, să ştiţi.


În ultima zi la mare a reuşit să cadă, şi-a julit zdravăn genunchii şi un cot. Plângea de sărea rochiţa de pe ea, aşezată pe şezlong :
-M-am lovit, iu hu, iu hu! Ce mă fac eu, ce mă fac eu, vaaaaiii de mine!
I-a trecut. Când au umplut piscina hotelului cu spumă şi au dat tare drumul la muzică, a uitat de toate durerile.


La oamenii mari, e invers. Trebuie linişte să te găseşti, să te regăseşti. Dar e cea mai importantă călătorie pe care o vei face vreodată. Cea către tine. Şi, ca orice găsire/regăsire, s-ar putea să te doară, să te negi, să vrei să pleci, să nu te recunoşti. Mai stai cu tine. E cel mai bine. N-o să mai conteze nimic.   


marți, 8 august 2017

Acum

După iarna vrajbei noastre
Va urma chiar şi o primăvară
Nu cea de la Praga
Dar tot un fel de război.



Acela al nesiguranţelor 
În care M.Popescu nu-i deloc Mitică Popescu
Ci doar Mai.



Şi în care Micul Prinţ
Îşi spune propria poveste, 
Nu vedem bine decât cu inima.
Vezi bine.


N-am nevoie de dragoste şi alţi demoni
Ci doar de acum.                   
    Foto: Sibiu

sâmbătă, 5 august 2017

Indiferenţa

Ucide. Ucide la propriu. Fiindcă toţi ne luăm, mai devreme sau mai târziu, porţia de indiferenţă din partea oricărei forme de autorităţi, la un moment dat încetăm să mai reacţionăm. Tratăm cu indiferenţă orice nu ne afectează în mod direct, tratăm doar verbal pe reţelelele de socializare crime, violuri, despăduriri iraţionale, gunoaie aruncate în vârful muntelui sau pe plajă, în timpul şi după evenimente muzicale etc. Echivalentul a "nu-mi pasă, nu mi se întâmplă mie, lasă, că aşa merită(el, ea, victimele). Cum le mai ştim noi pe toate.

Data viitoare când se întâmplă câte un eveniment din acesta teribil, fii tu prima/primul care reacţionează. Nu fi indiferent/ă. Poate doar citeşti pe feisbuc părerile românilor despre alţi români în vacanţă. Şi-ţi spui că aşa e, că românii sunt distrugători, sunt lacomi, sunt proşti, sunt violenţi cu copiii lor. Dar înainte de-a emite judecăţi de valoare umbrite de "valoarea" celor care denigrează oricum şi pe oricine pentru un punct de rating, pentru mai mulţi cititori fideli pe blog, pentru reclame aducătoare de venituri, gândeşte-te mai bine şi apoi acţionează: nu arunca tu hârtii şi ambalaje diverse pe stradă sau în parcuri doar pentru că e plin oricum, să nu-ţi faci tu nevoile pe unde te apucă fiindcă asta fac şi mândrii proprietari de câini şi nu strâng, nu pune tu etichete tuturor părinţilor care se răstesc exasperaţi la copiii lor nici măcar dacă ai şi tu partea ta de copil cu tulburări de comportament, nu da tu lecţii dacă n-ai învăţat nimic din greşelile tale, nu judeca tu toată poliţia română sau toate victimele care renunţă la plângeri şi se întorc spăşite la abuzatori. Verifică. Nu arunca cu verdicte. Implică-te, dă un telefon, dă o mână de ajutor. E greu, nu? De la părinţii noştri comunişti am învăţat să stăm în casele noastre, să nu ne pese, să nu vorbim decât în şoaptă despre abuzuri şi victime, despre oameni care şi-au luat lumea-n cap şi au făcut ce era mai bine pentru ei Nu fi şi tu partea asta din tatăl/mama ta. Tu cu greşelile tale, ei cu ale lor. Tu asumă-te pe tine. Nu fi indiferent/ă.
                                                                               

vineri, 4 august 2017

Magia din ochii tăi

Nu de puţine ori vii la mine şi mă îmbrăţişezi şi-mi săruţi pe fugă fie obrajii, fie mâinile sau tot ce e în calea ta atunci când vrei să-mi oferi din dragostea ta, când vrei să mă vezi zâmbind, când îmi cauţi aprobarea într-un surâs. Ai în tine atâta iertare şi atâta bunătate încât mă  întreb de ce nu pot şi eu să fiu la fel din când în când. Şi ştiu de ce: am învăţat de la părinţi care la rândul lor au învăţat de la părinţii lor tot ce înseamnă să creşti mare şi să fii mai puţin bun, neiertător dacă se poate. Iartă-mă, copilul meu, iartă-mă că nu pot să fiu la fel de bună că tine. 
Sunt zile în care mi-aş dori ca zâmbetul meu să fie la fel de inocent ca al tău, să nu fie doar o modalitate de-a supravieţui într-un cadru imperfect la răstimpuri. E doar cadrul care mă ajută să fiu cât mai mult cu tine, cât mai aproape de tine, chiar dacă uneori uit să mă joc atât cât ai vrea tu. Mă ajută strălucirea ochilor tăi, când vii în fugă la mine, să-mi dai câte o îmbrăţişare şi un sărut ca să-mi treacă una-alta. Mă ajută magia din ochii tăi, seara, când ne băgăm la somn, îmbrăţişate, iar tu îmi urmăreşti jocul pleoapelor, tresărind când refac firul zilei. Ca şi cum ar mai conta. Iar atunci mă întrebi : 
-De ce clipeşti aşa, mami? Te doare ceva? 
E magia din ochii tăi strălucitori care mă face să uit şi s-o iau de la capăt, cu bucurie şi mai ales, cu recunoştinţă că eşti minunea mea. De cinci ani. 
În dimineaţa asta ai vrut să ne jucăm din nou de-a ascunselea şi de-a negăsitul şi de-a găsitul ca prin minune. Bine, ţi-am spus, dar numai o dată! Te-ai ascuns după un urs şi atât m-am prefăcut că nu te găsesc că râdeai ba pe înfundate, ba tare de-a binelea şi când te-am găsit şi ne-am îmbrăţişat, mi-ai spus:
-Încă o dată, mama, încă o dată!
-Ai spus numai o dată!
-Al doilea e numai o dată!                       

luni, 31 iulie 2017

Andreisme de iulie


-Mami, ce faci cu ăla al meu?
-Cu paşaportul tău? Îmi trebuie CNP-ul de acolo!
-La ce-ţi trebuie cenepe-ul?
-Mergem la doctor şi trebuie să-i dau CNP-ul, mă întreabă de el!
-Şi dacă-i dai cenepe-ul meu, eu ce cenepe mai am?


-Ştii, mama, de ce vreau eu atât de mult la tine în braţe? Fiindcă te iubesc şi vreau să te ţin în braţe, să-ţi arăt asta!


-Andreuţa, ştii tu oare cine te-a făcut pe tine aşa scumpă?
-Da, ştiu! Bunicii!


La ora 6 dimineaţa, vrea să picteze dar nu vrea să-şi dea jos pijamalele şi bombăne la biroul ei:
-Mama asta nu înţelege că eu vreau să pictez, nu să-mi schimb pijamalele! Nu mai vorbesc cu tine, mama!(cred că nici nu vorbea).



Pe stradă, venind de la joacă :
-Astăzi m-ai dezamăgit, mama!
-De ce???
-Bate vântul ăsta rău!


Ne îmbrăţişăm strâns, strâns.
-Eşti cea, cea mai...spune ea.
-Cum sunt?
-Eşti cea mai faină din ţară!
-După Albă ca Zăpada, nu?
-Galbenă ca Zăpada!(aveam o bluză galbenă)


-Pot să scriu şi eu, mama?
-Poţi!
Şi scrie: tyyut88y8tjujpytu8jtfjioohhfffyttffdfgttgnjknj tyy7y7u89=00iyt6hjjmkl, ol988dfrrtyn, ktguio;[yfdgnygtdewhh6thhrhyhtltgggvffryjbhbn gghghtttttbhthtuuhhgghyklkjknjnkjyyuhhjghy64rfsaeaaxyg.
-Vreau să scriu şi o inimă, mama!
-Dar aici nu se poate!
-Dar pe beisbuc se poate!
Ne mutăm pe Facebook, să-i facem inimioare soră-mii.
-O îmbrăţişare cum fac, mama?


De astăzi:
-Hai la somn, e târziu!
-Dar cât e ceasul, mama?
-E 12 şi 36 de minute, eu sunt trează de la 5 şi tu de la 6.
-Foarte urât că te-ai trezit înaintea mea, foarte urât din partea ta. Şi să ştii că ceasul meu(se duce la biroul ei să-mi arate) e chiar atât:  9 fără 8 minute. E 10 fără 1 la mine. Sau chiar 19 cu 30 şi trei sferturi de oră. Nu e târziu deloc, mama. Ce tot ai?   

vineri, 28 iulie 2017

Teribil de iulie

Cam aşa a fost iulie : teribil. Cu temperaturi care de care mai agasante, ba rece de toamnă, ba canicula specifică lunii. Nu mai sunt iuliile copilăriei mele. A fost iulie a lui Cezar(împăratul). Poate de asta a şi fost aşa. Şi ăsta, cât a fost de mare, tot. Tot adică. Las aşa. Am voie.

Un iulie al contrastelor, la fel ca martie. Cu evenimente predictibile şi mai puţin predictibile.

Am vrut să termin ce aveam de scris, am avut timp şi spaţiu. Dar nu s-a legat nimic. Din cinci povestiri începute, nu s-a legat nimic. Toate neterminate. E prea mult din mine în ele şi nu mă vreau acolo. Bate viaţa filmul dar nu vreau să(mai)fiu acolo. Căci trecutul e istorie. Câteodată ne legăm mult prea mult de câte un eveniment, de câte o alegere şi până să-ţi dai seama că nu e rezistenţă, ci doar agăţare, bate vântul şi tu nu-l vezi. Căci oamenii ştiu precis ce nu vor şi inexact ce vor. Şi atunci se concentrează pe ceea ce nu vor. Exact asta obţin. Ah, de când voiam să scriu asta. E un răspuns celor care se întreabă retoric de ce n-au ce-şi doresc. Nu le pot spune face to face şi nici n-ar înţelege. Tot gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că nici nu mă interesează.

Un om a murit, s-a sinucis. Zeci de întrebări, de reproşuri, de noroi aruncat. Păi da. Nu l-au înţeles viu, nici el nu s-a înţeles şi n-a avut putere să se caute la cap, vor să-l înţeleagă acum. Mort. Şi cine sunt ăia, fără multe întrebări privind propria existenţă şi rostul ei, care îşi pun întrebări asupra existenţei altora? Teribil, nu? Cred că şi iulie e în topul sinuciderilor, la fel ca decembrie. Pentru că prea multă fericire. Poleială, de fapt.

Cu ocazia numeroaselor şi numeroşilor care-şi dau cu părerea fie pe internet, fie în viaţa reală, de cele mai  multe ori fără să aibă habar despre ce e vorba, îmi aduc aminte de un banc relatat de celebrul Zeno Pinter(Elena şi cu mine ştim de ce). Îl spun şi eu, nu mi-l amintesc exact dar sunt pe aproape. Aproape.
Acelaşi mărit Cezar ţine o cuvântare în faţa Senatului, amintindu-le senatorilor şi altor romani destoinici cam ce-a făcut faimoasa şi invincibila armata romană, cuceriri fără seamăn, teritorii, sclavi etc. Unul, atipic, aşea, din fundul sălii, întreabă:
-Cu ce bani, mărite Cezar, cu ce bani? Cezar clipeşte ca muşcat de-o a dracului de viespe şi se face că nu aude. Continuă în stilul ceauşesc(asta e de la mine) cu realizările armatei, bla, bla....
-Cu ce bani, Cezare, cu ce bani? Nu se lasă vocea soacrei.
Cezar, un pic sictirit(parcă-i văd grimasa şi nasul roman) continuă neabătut.
-Cu ce bani, Cezare, ai cui au fost banii aia? 
Cezar, deranjat de-a binelea, face un semn scurt centurionilor, să ridice atipicul, să-l dea leilor. Atipicul, în drum spre moarte, strigă cu ultimele puteri:
-Trăiască Evul Mediu, viitorul luminos al omenirii!

Ceea ce trebuia demonstrat. Scuze în avans celor care nu înţeleg.

                                                                    
Sursa foto : Wikipedia. Mind the nose.

miercuri, 26 iulie 2017

Papiota

Am deşirat atât de mult din papiotă
Că nu cred că mai ţine mult
Cuvintele nu sunt pentru toată lumea
Aşa cum nu fiecare sac îşi are petecul lui.
Acestea sunt doar poveşti.
Şi chiar dacă n-ar fi fi, unii saci sunt atât de peteciţi
Că nu-i mai poţi recunoaşte
Totuşi poţi scoate poveşti frumoase din câte un sac
Chiar şi aşa, zdrenţuit. 



Firul papiotei s-a rostogolit mult şi inutil, 
speram să te găsesc, a spus, rostogolindu-se în viteză spre ac.
Am tăiat din rădăcină ce mai rămăsese şi-am aruncat mosorul. 
Câteodată e bine să păstrezi doar amintirile. 
Să vezi cu ochii minţii doar gesturile mici, imposibil de redat în cuvinte căci dragostea nu se povesteşte, nu se redă atât de simplu. 
Am cuvinte, n-am timp. Am timp, n-am cuvinte. 
Atunci când vedeţi oameni care par să vorbească singuri sau pierduţi prin alte sfere deşi cu picioarele pe pământ, să vă gândiţi că poartă în mintea lor toate acele conversaţii pe care nu le-au avut cu oameni care fie nu-i vor auzi niciodată, fie nu-i ascultă. Sau şi mai rău, nu pot să poarte acele conversaţii. Din frică . Dacă şi-ar depăşi frica, lumea ar fi un loc mai bun. Ne-am înţelege mai bine. Dacă.                                             
Foto: trovant, Costeşti, Vâlcea


PS: e corect şi "petic". Personal prefer "petec".

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...