Cam aşa a fost iulie : teribil. Cu temperaturi care de care mai agasante, ba rece de toamnă, ba canicula specifică lunii. Nu mai sunt iuliile copilăriei mele. A fost iulie a lui Cezar(împăratul). Poate de asta a şi fost aşa. Şi ăsta, cât a fost de mare, tot. Tot adică. Las aşa. Am voie.
Un iulie al contrastelor, la fel ca martie. Cu evenimente predictibile şi mai puţin predictibile.
Am vrut să termin ce aveam de scris, am avut timp şi spaţiu. Dar nu s-a legat nimic. Din cinci povestiri începute, nu s-a legat nimic. Toate neterminate. E prea mult din mine în ele şi nu mă vreau acolo. Bate viaţa filmul dar nu vreau să(mai)fiu acolo. Căci trecutul e istorie. Câteodată ne legăm mult prea mult de câte un eveniment, de câte o alegere şi până să-ţi dai seama că nu e rezistenţă, ci doar agăţare, bate vântul şi tu nu-l vezi. Căci oamenii ştiu precis ce nu vor şi inexact ce vor. Şi atunci se concentrează pe ceea ce nu vor. Exact asta obţin. Ah, de când voiam să scriu asta. E un răspuns celor care se întreabă retoric de ce n-au ce-şi doresc. Nu le pot spune face to face şi nici n-ar înţelege. Tot gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că nici nu mă interesează.
Un om a murit, s-a sinucis. Zeci de întrebări, de reproşuri, de noroi aruncat. Păi da. Nu l-au înţeles viu, nici el nu s-a înţeles şi n-a avut putere să se caute la cap, vor să-l înţeleagă acum. Mort. Şi cine sunt ăia, fără multe întrebări privind propria existenţă şi rostul ei, care îşi pun întrebări asupra existenţei altora? Teribil, nu? Cred că şi iulie e în topul sinuciderilor, la fel ca decembrie. Pentru că prea multă fericire. Poleială, de fapt.
Cu ocazia numeroaselor şi numeroşilor care-şi dau cu părerea fie pe internet, fie în viaţa reală, de cele mai multe ori fără să aibă habar despre ce e vorba, îmi aduc aminte de un banc relatat de celebrul Zeno Pinter(Elena şi cu mine ştim de ce). Îl spun şi eu, nu mi-l amintesc exact dar sunt pe aproape. Aproape.
Acelaşi mărit Cezar ţine o cuvântare în faţa Senatului, amintindu-le senatorilor şi altor romani destoinici cam ce-a făcut faimoasa şi invincibila armata romană, cuceriri fără seamăn, teritorii, sclavi etc. Unul, atipic, aşea, din fundul sălii, întreabă:
Un iulie al contrastelor, la fel ca martie. Cu evenimente predictibile şi mai puţin predictibile.
Am vrut să termin ce aveam de scris, am avut timp şi spaţiu. Dar nu s-a legat nimic. Din cinci povestiri începute, nu s-a legat nimic. Toate neterminate. E prea mult din mine în ele şi nu mă vreau acolo. Bate viaţa filmul dar nu vreau să(mai)fiu acolo. Căci trecutul e istorie. Câteodată ne legăm mult prea mult de câte un eveniment, de câte o alegere şi până să-ţi dai seama că nu e rezistenţă, ci doar agăţare, bate vântul şi tu nu-l vezi. Căci oamenii ştiu precis ce nu vor şi inexact ce vor. Şi atunci se concentrează pe ceea ce nu vor. Exact asta obţin. Ah, de când voiam să scriu asta. E un răspuns celor care se întreabă retoric de ce n-au ce-şi doresc. Nu le pot spune face to face şi nici n-ar înţelege. Tot gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că nici nu mă interesează.
Un om a murit, s-a sinucis. Zeci de întrebări, de reproşuri, de noroi aruncat. Păi da. Nu l-au înţeles viu, nici el nu s-a înţeles şi n-a avut putere să se caute la cap, vor să-l înţeleagă acum. Mort. Şi cine sunt ăia, fără multe întrebări privind propria existenţă şi rostul ei, care îşi pun întrebări asupra existenţei altora? Teribil, nu? Cred că şi iulie e în topul sinuciderilor, la fel ca decembrie. Pentru că prea multă fericire. Poleială, de fapt.
Cu ocazia numeroaselor şi numeroşilor care-şi dau cu părerea fie pe internet, fie în viaţa reală, de cele mai multe ori fără să aibă habar despre ce e vorba, îmi aduc aminte de un banc relatat de celebrul Zeno Pinter(Elena şi cu mine ştim de ce). Îl spun şi eu, nu mi-l amintesc exact dar sunt pe aproape. Aproape.
Acelaşi mărit Cezar ţine o cuvântare în faţa Senatului, amintindu-le senatorilor şi altor romani destoinici cam ce-a făcut faimoasa şi invincibila armata romană, cuceriri fără seamăn, teritorii, sclavi etc. Unul, atipic, aşea, din fundul sălii, întreabă:
-Cu ce bani, mărite Cezar, cu ce bani? Cezar clipeşte ca muşcat de-o a dracului de viespe şi se face că nu aude. Continuă în stilul ceauşesc(asta e de la mine) cu realizările armatei, bla, bla....
-Cu ce bani, Cezare, cu ce bani? Nu se lasă vocea soacrei.
Cezar, un pic sictirit(parcă-i văd grimasa şi nasul roman) continuă neabătut.
-Cu ce bani, Cezare, ai cui au fost banii aia?
Cezar, deranjat de-a binelea, face un semn scurt centurionilor, să ridice atipicul, să-l dea leilor. Atipicul, în drum spre moarte, strigă cu ultimele puteri:
-Trăiască Evul Mediu, viitorul luminos al omenirii! Ceea ce trebuia demonstrat. Scuze în avans celor care nu înţeleg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu