Când ai îndoieli, mergi în centrul Sibiului. Dispar. Nu ca prin minune(există?) dar dacă tot procrastinezi, măcar să procrastinezi cu folos.
Mă gândesc cu plăcere la textele Anei Barton(fata asta scrie pe sufletul meu, atunci când o înţeleg, nu înţeleg mereu tot, are dreptul să fie evazivă, nu?) şi îmi iau o îngheţată. E plin de turişti. O doamnă drăguţă, într-o iie simpatică, explică unui grup de ce Valahia, de ce România, de ce Dracula. Accentul ei e mirabolant şi turiştii se uită fascinaţi la ea. Domnişoara care îmi da îngheţata mă întreabă de câteva ori de care vreau şi de fiecare dată îi spun altceva şi când mi-o întinde, îi tremură mâna. Nu fac decât cinci paşi şi îngheţata, alunecoasă , tinde să plece pe mine. O prind în ultimul moment, ce înseamnă să fii merchandiser şi să nu-ţi cadă marfa pe jos(puncte de suspensie). Sau nu. Nu-mi plac.
Fac nişte fotografii, amintindu-mi de soră-mea când a susţinut lucrarea de diplomă şi ne-am oprit în centrul Sibiului să mâncăm o îngheţată şi să ne facem nişte amintiri. Cred că sunt printr-un laptop, prin Vâlcea. Fotografiile. Sibiul e la fel.
Mă aşez pe o bancă să savurez liniştită dulcele. Din nou se decide să plece şi n-o mai prind. E pe fusta mea cea nouă, pe telefon, pe ochelari. Scot şerveţelele umede, şterg tot şi plec în oraşul vechi. N-am mai fost de o veşnicie. Am procrastinat. Era un moment bun să merg după furtuna de astăzi. Un neamţ abţiguit sau poate doar şugubăţ îmi face cu ochiul şi mă întreabă pe limba lui dacă îi dau contul de feisbuc şi îi spun în limba lui Shakespeare că n-am. Insistă. Instagram? Tumblr? Tinder? Whatever, Sir, n-am cont pe nicăieri. Auf Wiedersehen! Sunt atâtea neînţelegeri şi când vorbim aceeaşi limbă fiindcă cei mai mulţi oameni doar vorbesc, fără să asculte, fără să se bucure pur şi simplu de prezenţa şi de vocea celuilalt, preocupaţi doar de ei înşişi(iar puncte de suspensie).
Cobor prin pasajul meu preferat din oraş, mă plimb fără niciun scop şi mă îndrept spre Podul Minciunilor. Nu înainte de-a face o fotografie în locul în care în primul an de facultate vizionam filme antropologice şi de unde mi-a rămas întipărită în minte concluzia lui Claude Levy Strauss că nu recunoaştem decât ceea ce cunoaştem. Aici e deja toamnă.
De pe Podul Minciunilor, Sibiul se vede mirific. O mică parte din el. Are farmecul lui acest oraş. Nu pot decât să mă bucur.
Mă gândesc cu plăcere la textele Anei Barton(fata asta scrie pe sufletul meu, atunci când o înţeleg, nu înţeleg mereu tot, are dreptul să fie evazivă, nu?) şi îmi iau o îngheţată. E plin de turişti. O doamnă drăguţă, într-o iie simpatică, explică unui grup de ce Valahia, de ce România, de ce Dracula. Accentul ei e mirabolant şi turiştii se uită fascinaţi la ea. Domnişoara care îmi da îngheţata mă întreabă de câteva ori de care vreau şi de fiecare dată îi spun altceva şi când mi-o întinde, îi tremură mâna. Nu fac decât cinci paşi şi îngheţata, alunecoasă , tinde să plece pe mine. O prind în ultimul moment, ce înseamnă să fii merchandiser şi să nu-ţi cadă marfa pe jos(puncte de suspensie). Sau nu. Nu-mi plac.
Fac nişte fotografii, amintindu-mi de soră-mea când a susţinut lucrarea de diplomă şi ne-am oprit în centrul Sibiului să mâncăm o îngheţată şi să ne facem nişte amintiri. Cred că sunt printr-un laptop, prin Vâlcea. Fotografiile. Sibiul e la fel.
Mă aşez pe o bancă să savurez liniştită dulcele. Din nou se decide să plece şi n-o mai prind. E pe fusta mea cea nouă, pe telefon, pe ochelari. Scot şerveţelele umede, şterg tot şi plec în oraşul vechi. N-am mai fost de o veşnicie. Am procrastinat. Era un moment bun să merg după furtuna de astăzi. Un neamţ abţiguit sau poate doar şugubăţ îmi face cu ochiul şi mă întreabă pe limba lui dacă îi dau contul de feisbuc şi îi spun în limba lui Shakespeare că n-am. Insistă. Instagram? Tumblr? Tinder? Whatever, Sir, n-am cont pe nicăieri. Auf Wiedersehen! Sunt atâtea neînţelegeri şi când vorbim aceeaşi limbă fiindcă cei mai mulţi oameni doar vorbesc, fără să asculte, fără să se bucure pur şi simplu de prezenţa şi de vocea celuilalt, preocupaţi doar de ei înşişi(iar puncte de suspensie).
Cobor prin pasajul meu preferat din oraş, mă plimb fără niciun scop şi mă îndrept spre Podul Minciunilor. Nu înainte de-a face o fotografie în locul în care în primul an de facultate vizionam filme antropologice şi de unde mi-a rămas întipărită în minte concluzia lui Claude Levy Strauss că nu recunoaştem decât ceea ce cunoaştem. Aici e deja toamnă.
De pe Podul Minciunilor, Sibiul se vede mirific. O mică parte din el. Are farmecul lui acest oraş. Nu pot decât să mă bucur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu