Linişte la Vidraru

După ce-am reuşit să dorm cele 5 minute pe care le dorm zilnic de un timp încoace(nu ştiu de ce fix cinci minute dar cui îi mai pasă?), beau şi ce-a de-a doua cafea a zilei, mult mai bună decât prima. În mai puţin de douăzeci de minute, plec după princess la grădiniţă şi până atunci scriu ce-a însemnat anul acesta Vidraru. Pentru că în fiecare an înseamnă altceva.

Anul trecut am rămas cu amintiri chiar neplăcute fiindcă am făcut Transfăgărăşanul în cel puţin 5 ore, într-un tunel de aproximativ 800 de metri am stat 40 de minute şi nu ne-am întâlnit cu oameni dragi nouă(am trecut în tunel unii pe lângă alţii, în maşini, desigur) şi atunci am dat frâu liber lacrimilor căci neîntâlnirea atât de aproape de-a fi întâlnire m-a bulversat. Dar aşa stă treaba cu aşteptările, sunt iad când nu se materializează.

Ne-am făcut un selfie cât timp îmi aşteptam jumătatea mai bună.
                                                                      
Drumul a fost bun, neaşteptat de bun. Mi s-a părut şi scurt, mai ales că-mi plac foarte mult drumurile lungi. Nu conduc eu, poate de aceea.

A fost frig, frig. Ca la munte. Iar noi, ca fetele, îmbrăcate de vară. 

Mi-a fost rău. N-am mai făcut nicio fotografie. Când am rău de mişcare, nu vreau să ştiu de nimic.


Vidraru ne aştepta. Tulburător, ca de obicei. Am pescuit şi-am pescuit încât la un moment dat soţul a zis că o să-mi o undiţă, mă duce undeva pe Olt dimineaţa şi mă lasă acolo, vine seara să mă ia. N-aş zice nu. M-au sfătuit să pun undiţele pe crăcane dar le-am spus că tot ce contează sunt rezultatele, peştii prinşi, nu unde şi cum stau undiţele. Am plecat după flori, cu fetele. Mă iubeşte, nu mă iubeşte.  

A început să plouă din senin, cu soare.
Am întrebat-o pe princess dacă nu vrea să stea cuminte, să asculte liniştea valurilor când pescuiam. A spus că nu.

-Dar nu-ţi place liniştea? 

  

-Nu, mie-mi place distracţia!

Seara ne-a învăluit, îmbrăţişându-ne tiptil.

Deasupra apei, o lună mare, numai bună de căutat comori. Dacă ar fi fost. S-a lăsat frigul şi ne-am băgat la somn. Noaptea a început să plouă. Un copac s-a rupt, trosnind teribil. Ne-am trezit înspăimântaţi. Cineva a zis că speră că nu sunt maşinile noastre, prăvălindu-se. Nu erau. Nu erau nici urşi, deşi eu m-am speriat la gândul acesta, văzând peste tot imaginea lui Leonardo di Caprio în The Revenant.

Răsăritul m-a prins adormită. 

Nici soarele nu părea convins că ar trebui să ne încălzească. Totuşi a făcut-o. Era atât de linişte că mă temeam că o să mi se audă gândurile. Princess sigur a fost auzită când striga ca o leoaică : Vreauuuuuuu în apă, vreauuuuuuu în apă! Şi până la urmă s-a răcorit în Vidraru. Ca-n fiecare an. Am vorbit cu cumnatul meu despre ce înseamnă să fii părinte astăzi. Toate-s vechi şi nouă toate, vorba poetului.

Am plecat şi am mai fotografiat câte ceva. Nu mi-a mai fost rău. Drumul la întoarcere a fost tot scurt.