Astăzi

Selfie-ul de astăzi a fost la cererea ei. Unicei. Magicei. Fiindcă ieri a văzut o fotografie cu taică-său şi cu mine, îmbrăţişaţi, s-a uitat lung la ea, s-a supărat foarte tare că nu era şi ea acolo şi a decretat că trebuie să facem un selfie pe care să-l postez unde vreau eu. Asta fiindcă am dezactivat inutilul cont de facebook, total neinteresant, exact ca persoana mea, cum mi s-a spus în repetate rânduri şi eu n-am vrut să aud. Merg mai departe cu blogul meu neinteresant şi cu viaţa mea ciudată. Asta e. Nu putem fi toţi genii. Nu ne mai ajunge timpul. N-avem ocazii. Nu suntem.



Am avut ieri următoarea discuţie cu magica(era pe seară, aşa):

-Mama, îmi dai corn cu ciocolată?

-Îţi dau mâine dimineaţă, acum e târziu.

-Dar acum e dimineaţă, nu observi? (trage o perdea demonstrativ)

-Nu e dimineaţă, magico, e aproape noapte!

-Nimic nu înţelegi! Dacă nu vrei să înţelegi, o să te duc înapoi de unde te-am luat! 

-Şi de unde m-ai luat, mă rog???

-Aaa, de la...biserică te-am luat!(aşa credeam şi eu)

-Şi ce-o să faci fără mamă?

-O s-o iau pe Lumi să fie mama mea şi-o să am şi frăţior, pe Nicolas!



Apoi astăzi îmi cere o pastă de dinţi uriaşă. Aşa era în reclamă.

-Moaţo, e pentru adulţi, nu e pentru copii! 

-Atunci eu vreau să fiu "adulţi"!

-"Adult" se spune, un adult e un om mare! Şi la plural e "adulţi".

-Atunci hai să fim amândouă adulţi! (of, cred că mai are de aşteptat)



Săptămâna asta m-a atins întâi imaginea unui altfel de coleg, care a ieşit dintr-un market şi s-a oprit câţiva metri mai încolo. Pentru a trage o duşcă. S-a întors cu spatele şi a început să bea însetat din bere. Cu disperare. Sau poate aşa am perceput eu întreaga situaţie. Poate asta am vrut să văd. Poate îi era doar sete. Sete amarnică. Nu ştiu.


Am visat că mă îmbrăţişează un om care a plecat pentru totdeauna din viaţa mea. Era atât de linişte că-mi venea să plâng şi să râd în acelaşi timp. I-am mulţumit pentru toate clipele frumoase şi mi-a zâmbit. Apoi, ca prin magie, eram în curtea bunicii şi le spuneam fraţilor mei că pot să zbor şi ei, ca de obicei, nu m-au crezut. Dar le-am arătat cum se face. Mi-am dat jos papucii, sandalele adică, ridicându-mă uşor în zbor. Cel mai frumos vis pe care l-am avut în ultimii 9 ani căci de atunci n-am mai visat că zbor. E ceva atât de magic să simţi că te înalţi, că eşti uşor ca un fulg dar ai control în acelaşi timp asupra ta. Magic. 

 Ce m-a atins ulterior e poveste.