Doar n-o să fac acum o recenzie tipică cărţii lui Fredrik Backman, apărută la editura Art, colecţia "musai" în mai 2017. Ar fi culmea din partea mea.
Deşi am unele reticenţe faţă de literatura contemporană după "Fata din tren", "Înainte să adorm", "Biblia pierdută" etc, m-a convins începutul cărţii. Un mare plus a fost faptul că am putut s-o citesc liniştită pe telefon. Sau marele plus. Ador tehnologia.
Cartea începe aşa : Ove are cincizeci şi nouă de ani. Conduce un Saab. E genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-aşa, de parc-ai fi un hoţ.
După un asemenea început, te aştepţi fie ca Ove să fie genul antipatic, profund antipatic, mai ales că are 59 de ani şi pare să nu-i placă nimeni(ceea ce spune ceva despre el, nu despre ceilalţi) şi să se schimbe miraculos(că aşa e-n cărţi, nu în viaţă), fie să continue în stilul lui antipatic şi să fie şi mai antipatic(că aşa e-n viaţă, nu în cărţi).
Ove e un bătrân ursuz, morocănos şi teribil de singur. Îi plac regulile stricte, îi place rutina şi judecă oamenii după maşinile pe care le conduc. Îi repugnă tehnologia şi birocraţia iar aceste aversiuni îl fac atât de uman şi ni-l apropie cumva căci nimănui nu-i plac birocraţii şi câteodată tehnologia chiar ne sperie, atunci când n-o înţelegem şi nu reuşim să ne-o apropiem.
Viaţa lui Ove şi regulile lui atât de stricte sunt date peste cap când pe strada pe care locuieşte se mută o iraniancă gravidă deschisă la minte, soţul ei "tolomac"(în viziunea lui Ove) şi cele două fetiţe ale lor. Încercând să-i îndepărteze, nu reuşeşte decât să şi-i apropie, dând naştere la tot felul de situaţii care de care mai absurde, pline de umor şi de farmec. Deşi ursuz, aproape bătrân şi singur, Ove nu este intolerant, nu este prost şi, mai ales, nu este rău. "Calităţi" pe care le au tot mai mulţi. Dar nu şi Ove.
Capitol după capitol, aflăm că Ove şi-a pierdut soţia. Pe Ove nu-l întrebase nimeni, înainte să o întâlnească pe ea, care era viaţa lui. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi răspuns că nu trăise până atunci(...)Şi nici după. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu. Nu sunt cea mai raţională fiinţă din lume.
Şi oamenii cei mai deştepţi se pot păcăli în viaţă, pot fi păcăliţi de oameni aparent frumoşi, aparent buni, aparent fermecători. Fix aşa i se întâmplă şi lui Ove. Fix aşa ni se întâmplă şi nouă, tuturor. Câteodată. Dar asta nu spune despre noi.
Încercând să scape de o pisică insistentă care vrea să facă parte cu orice preţ din viaţa lui, Ove încearcă de mai multe ori să se sinucidă pentru a fi cu iubita lui, Sonja. De fiecare dată îl împiedică ceva. Retrăiesc alături de el momentul în care Sonja, însărcinată, în urma unui accident, pierde copilul şi rămâne surghiunită în scaunul cu rotile. Asta nu înseamnă deloc că Ove se îndepărtează de ea ci dimpotrivă. Dar "durerea asta avea să rămână cu el pentru totdeauna". Aşa e cu unele dureri.
"Orice om trebuie să ştie pentru ce se luptă. Aşa se zice. Ea se lupta pentru ce era bine. Pentru copiii pe care nu îi avusese. Iar Ove se lupta pentru ea". Asta iubire. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu. Ştiţi continuarea.
Ove, ursuz, ghidându-se după reguli stricte, reuşeşte să se certe şi cu prietenul lui de-o viaţă, fără să ştie bine de unde a pornit cearta. "Dar, când un conflict ţine deja de ani buni, devine imposibil să-l rezolvi, din simplul motiv că nimeni nu mai ştie cum a început". Trist. Adevărat.
Mai aflăm că"toţi oamenii sunt optimişti în ceea ce priveşte timpul. Cu toţii credem că avem suficient timp să facem anumite lucruri. Că avem timp să spunem tot ceea ce avem de spus şi-apoi se întâmplă ceva şi, dintr-o dată, nu ne mai rămân decât cuvintele precum <dacă>".
Ca să am şi ceva din limbajul de lemn al rezumatelor şcolare, sunt dezbătute în carte temele universale ale literaturii: dragostea, moartea, timpul: "Dragostea e un lucru de mirare. Te ia prin surprindere". Inevitabil, aş putea spune.
Viaţa e un lucru de mirare.
Deşi am unele reticenţe faţă de literatura contemporană după "Fata din tren", "Înainte să adorm", "Biblia pierdută" etc, m-a convins începutul cărţii. Un mare plus a fost faptul că am putut s-o citesc liniştită pe telefon. Sau marele plus. Ador tehnologia.
Cartea începe aşa : Ove are cincizeci şi nouă de ani. Conduce un Saab. E genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-aşa, de parc-ai fi un hoţ.
După un asemenea început, te aştepţi fie ca Ove să fie genul antipatic, profund antipatic, mai ales că are 59 de ani şi pare să nu-i placă nimeni(ceea ce spune ceva despre el, nu despre ceilalţi) şi să se schimbe miraculos(că aşa e-n cărţi, nu în viaţă), fie să continue în stilul lui antipatic şi să fie şi mai antipatic(că aşa e-n viaţă, nu în cărţi).
Ove e un bătrân ursuz, morocănos şi teribil de singur. Îi plac regulile stricte, îi place rutina şi judecă oamenii după maşinile pe care le conduc. Îi repugnă tehnologia şi birocraţia iar aceste aversiuni îl fac atât de uman şi ni-l apropie cumva căci nimănui nu-i plac birocraţii şi câteodată tehnologia chiar ne sperie, atunci când n-o înţelegem şi nu reuşim să ne-o apropiem.
Viaţa lui Ove şi regulile lui atât de stricte sunt date peste cap când pe strada pe care locuieşte se mută o iraniancă gravidă deschisă la minte, soţul ei "tolomac"(în viziunea lui Ove) şi cele două fetiţe ale lor. Încercând să-i îndepărteze, nu reuşeşte decât să şi-i apropie, dând naştere la tot felul de situaţii care de care mai absurde, pline de umor şi de farmec. Deşi ursuz, aproape bătrân şi singur, Ove nu este intolerant, nu este prost şi, mai ales, nu este rău. "Calităţi" pe care le au tot mai mulţi. Dar nu şi Ove.
Capitol după capitol, aflăm că Ove şi-a pierdut soţia. Pe Ove nu-l întrebase nimeni, înainte să o întâlnească pe ea, care era viaţa lui. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi răspuns că nu trăise până atunci(...)Şi nici după. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu. Nu sunt cea mai raţională fiinţă din lume.
Şi oamenii cei mai deştepţi se pot păcăli în viaţă, pot fi păcăliţi de oameni aparent frumoşi, aparent buni, aparent fermecători. Fix aşa i se întâmplă şi lui Ove. Fix aşa ni se întâmplă şi nouă, tuturor. Câteodată. Dar asta nu spune despre noi.
Încercând să scape de o pisică insistentă care vrea să facă parte cu orice preţ din viaţa lui, Ove încearcă de mai multe ori să se sinucidă pentru a fi cu iubita lui, Sonja. De fiecare dată îl împiedică ceva. Retrăiesc alături de el momentul în care Sonja, însărcinată, în urma unui accident, pierde copilul şi rămâne surghiunită în scaunul cu rotile. Asta nu înseamnă deloc că Ove se îndepărtează de ea ci dimpotrivă. Dar "durerea asta avea să rămână cu el pentru totdeauna". Aşa e cu unele dureri.
"Orice om trebuie să ştie pentru ce se luptă. Aşa se zice. Ea se lupta pentru ce era bine. Pentru copiii pe care nu îi avusese. Iar Ove se lupta pentru ea". Asta iubire. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu. Ştiţi continuarea.
Ove, ursuz, ghidându-se după reguli stricte, reuşeşte să se certe şi cu prietenul lui de-o viaţă, fără să ştie bine de unde a pornit cearta. "Dar, când un conflict ţine deja de ani buni, devine imposibil să-l rezolvi, din simplul motiv că nimeni nu mai ştie cum a început". Trist. Adevărat.
Mai aflăm că"toţi oamenii sunt optimişti în ceea ce priveşte timpul. Cu toţii credem că avem suficient timp să facem anumite lucruri. Că avem timp să spunem tot ceea ce avem de spus şi-apoi se întâmplă ceva şi, dintr-o dată, nu ne mai rămân decât cuvintele precum <dacă>".
Ca să am şi ceva din limbajul de lemn al rezumatelor şcolare, sunt dezbătute în carte temele universale ale literaturii: dragostea, moartea, timpul: "Dragostea e un lucru de mirare. Te ia prin surprindere". Inevitabil, aş putea spune.
Viaţa e un lucru de mirare.
Verile devin toamne şi toamnele ierni.
Ove nu pleacă deocamdată la iubita lui Sonja dar devine bunicul prin adopţie al fetiţelor iraniencei, salvează un om de la moarte, salvează şi pisica, îşi salvează şi prietenul de-o viaţă de viaţa la azil, se salvează pe el de ani grei de singurătate. Pentru că e capabil de iubire după iubire. De care nu suntem capabili mulţi dintre noi, încă tineri, încă neapăsaţi de atâtea dureri.
Uneori e greu de explicat de ce unii oameni fac brusc lucrurile pe care le fac.
Ove nu pleacă deocamdată la iubita lui Sonja dar devine bunicul prin adopţie al fetiţelor iraniencei, salvează un om de la moarte, salvează şi pisica, îşi salvează şi prietenul de-o viaţă de viaţa la azil, se salvează pe el de ani grei de singurătate. Pentru că e capabil de iubire după iubire. De care nu suntem capabili mulţi dintre noi, încă tineri, încă neapăsaţi de atâtea dureri.
Uneori e greu de explicat de ce unii oameni fac brusc lucrurile pe care le fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu