vineri, 10 martie 2017

Alb-negru

O retrospectivă a primelor zile din luna martie :

Pe întâi martie, am primit mărţişoare neaşteptate şi îmbrăţişări frumoase de la cei mai frumoşi şi neaşteptaţi oameni.
Pe opt martie, am primit o floare de la domnul director, total neaşteptat. Pentru că eu nu sunt angajată direct a hypermarketului dar domnul director rămâne un domn. Cum puţini cunosc, din păcate.

Princess mi-a spus că ştie ea de ce nu ajung la rafturi în Carrefour( de unde o fi ştiind că la cele de sus şi chiar de mai jos nu ajung?):
-Mama, tu nu ajungi acolo fiindcă nu te uiţi la tine : eşti prea micuţă! Oh! Are şi ea dreptate, la aproape 5 ani e jumătate din mine. Şi e şi ea mică de statură.



Ziua soră-mii. Unica. Soră-mea, primăvara începe cu tine. Restul e poveste, desigur. Îţi doresc fericire, să ai un serviciu(în România, clar) la care să mergi cu drag, cum am eu norocul de vreun an încoace. În psihopedagogie, desigur. Să crească copiii noştri împreună. Dintre noi, tu eşti cea bună.


Într-o dimineaţă, la deja obişnuita ora 3, m-am trezit în minte cu asta : "Dacă stai să judeci oamenii, nu mai ai timp să-i iubeşti". Maica Tereza a spus-o.



Cred că vântul e cel mai neîndreptăţit fenomen meteo. De câte ori părinţii nu aud de la pediatru : Scoateţi copiii afară pe aproape orice vreme dar nu pe vânt! Câte poate să aducă în năsucul şi gura bebeluşilor! Şi aşa am făcut şi eu. Când nu s-a putut altfel, am ieşit şi în vânt puternic. Şi l-am urât. Mai ales vântul de Sibiu, pustiitor. Când ieşeam singură la plimbare, să uit de una-alta, auzeam în zbaterile vântului plânsete de copil mic. Copilul meu. Dar erau doar păreri. Îndrăgostită până peste cap de minune, mi se părea c-o aud peste tot. De săptămâna asta, iubesc iar vântul. De altfel, de vreo două săptămâni încoace, princess nu plânge mai deloc, nu se mai trezeşte nopţile şi mă lasă să dorm. Ieri, în parc, s-a urcat singură pe sfoara împletită(când a crescut?)Deşi nu i se întâmpla nimic, am fugit la ea. Aproape mi-am spart capul când m-am lovit de bara transversală de lângă sfoara pe care era ea cocoţată. Nasul şi arcada mi-au fost zdruncinate, de-abia am reuşit să ascund rănile cu fond de ten şi mă dor şi acum. Semne. Deşi raţiunea e mai puternică decât orice. Ar trebui. Mă rog...(😆)

M-a întrebat cineva astăzi cum mă răzbun atunci când consider că am fost neîndreptăţită. Nu mă răzbun. (Mă)judec la rece, trag concluziile necesare şi  merg mai departe. De multe ori ne judecăm şi ne privim cu ochii altora. Când sigur alţii n-au ochi pentru noi, preocupaţi să se apere. Şi atunci la ce bun răzbunarea? Îmi asum orice vorbă, orice gest. Clar nu  e o ironie. Doar o modalitate de  a arăta că înţeleg. Nu doar alb-negru. Şi gri. Plus alte nuanţe. Nu doar culori. Poate doar eu văd culorile şi frumuseţea lor. Optimism.

Doare să nu fim înţeleşi. Sunt multe care dor. Dar trebuie să ne ridicăm mereu. Mereu de la capăt. Şi să ne înţelegem pe noi înşine.  Alţii nu au timp. Şi nici de ce. Eu am poveşti, emoţii, sentimente, muzică, cuvinte, unii oameni, unele vise. Toate ale mele. Şi iertările. Toate.

marți, 7 martie 2017

Ionică

Plimbăreţul

 De când îl caut...sunt cel puţin trei săptămâni.

Primesc veşti contradictorii: ba c-ar fi, ba că n-ar fi. Şi urăsc să-l caut.

No news is good news. Şi-n cazul ăsta, o fi de bine sau de rău?

Nu l-aş căuta dar trebuie. E un gol imens acolo unde ar trebui să fie. Am încercat să umplu cu altceva, să fac golul să pară mai mic, să reduc diferenţa prea mare. Subterfugii. N-a mers.

A trebuit să-l caut din nou. Nimic.

A fost bine când oficial mi s-a spus că nu este, doamnă, ce nu înţelegi? Dacă nu se deschide, nu e uşa ta. Maxim.

Apoi uşa s-a blocat, nu s-a mai deschis. Am oftat uşurată. Am scăpat.

Totuşi trebuie să insist.

Urăsc să fac asta.

Uşa se deschide precum peştera lui Ali Baba şi acolo nu e nimeni. Nimic. Încerc să nu mă gândesc la câte reproşuri o să mi se facă. Urăsc reproşurile alea voalate. Că există, că trebuie să insist, să întreb mai sus. Ah, nu. Ce mă enervează să întreb mai sus. Nici ironia nu mă ajută acolo. Nu poţi să comunici dacă există bănuieli.

Trebuie însă. Întreb şi mi se răspunde sec : Mai caută! Şi-mi aduc aminte când am fost întrebată, pe holurile Facultăţii de Litere : Nu vă supăraţi, caut şi eu sala 36? I-am răspuns : Nu mă supăr, căutaţi-o!

Exact la ce mă aşteptam.

Dacă privirile chiar ar conţine săgeţi...

Astăzi verific din nou mai sus. Nu e deloc, mi se spune, de unde am auzit eu că ar fi? De la altcineva care verifică sursele astea de doi lei. Şi-l sun să-l întreb de  ce naiba m-a indus în eroare şi mă face să-l caut de trei săptămâni şi el nu e? Aşa a auzit şi el, se scuză. Cine se scuză, se acuză. Fără să verifice. Vinovată în egală măsură.

duminică, 5 martie 2017

Altă dimineaţă magică

Să te trezeşti cu mâini delicate care încă miros dumnezeieşte în jurul gâtului.

Să-ţi zâmbească  minunea şi să-ţi spună "Bună dimineaţa, mami!"

Să auzi cântecul mierlelor încă de la ora 5.

Să-i pregăteşti  prinţesei micul dejun în timp ce se uită a mia oară la Frozen. Mâncăm împreună.

Jumătatea mai bună încă doarme.

Cafea cu rom şi vanilie.

Soarele răsare după blocurile portocalii.

Suc de grapefruit şi ne pregătim de plimbare.

O mie de gânduri care vin peste mine, de-a valma, dându-mi curaj, dându-mi speranţă.

Toate gândurile care nu se spun, care nu se scriu.

Toate clipele magice. Uneori fără nicio finalitate. Dar contează?

Tot ce avem, tot ce contează este acum.

Altă dimineaţă magică.    
            
Foto : dimineaţă în Austria, la începutul acestei săptămâni. Cu soare, cu umbre, cu imperfecţiuni. Alb-negru. Şi gri. Tot magie.

vineri, 3 martie 2017

Versetele satanice

Ca un om, cartea asta se lasă greu citită. Citesc la ea de prin ianuarie. Deloc întâmplător, aş spune. Am încercat şi în nopţile în care nu reuşeam să dorm deloc. N-am reuşit. Acum dorm dar am abandonat cartea. Şi-mi place mult Salman Rushdie. Mult. Am citit pe nerăsuflate "Copiii din miezul nopţii".  Dar atunci citeam cam orice. Am crescut. Au crescut şi pretenţiile. În ceea ce priveşte atât literatura, cât şi oamenii. Pe unii tot nu reuşesc să-i citesc. Observ doar limbajul corpului şi mă enervează moderat cel verbal. Al altora, uneori al meu. Dar acum cresc un copil. Accept şi învăţ toate cuvintele. Cu foarte puţine excepţii, le ştie şi copilul meu. Sunt cuvinte. Depinde cum sunt folosite. Uneori iubesc, uneori  speră, uneori dor, uneori aşteaptă, alteori îşi iau lumea în cap.

Ce se dezvoltă cel mai bine la cald : fantezia, iraţionalitatea şi poftele, spuse Salman Rushdie.  Născut în 1947, în India. Căsătorit până acum de vreo 4 ori(oare contează?), cunoscut mai ales pentru "Versetele satanice", scriere care i-a atras condamnarea la moarte întrucât este considerată o blasfemie la adresa religiei islamice. Întrucât nu am citit prea mult din ea, nu am remarcat blasfemiile. Oricum, în cărţi, ca şi în oameni, văd doar ce vreau. Câteodată greşesc. Dar acumulez emoţii. Sentimente. Nu experienţe, nu întâmplări. Asta o să povestesc nepoţilor. Şi fetiţei mele? Emoţii. Dacă-mi găsesc cuvintele. Câteodată ai nevoie de un străin să-ţi spună că foloseşti în exces anumite cuvinte, anumite cifre, anumite poveşti. Îmi plac străinii. Te fac să te observi şi să înveţi despre tine, să-ţi asumi experienţe, să te asumi, să fii.

* "Infernul e alcătuit din fanteziile celorlalţi...pentru fiecare scară există un şarpe şi pentru fiecare şarpe există o scară".
*Viaţa, spre deosebire de sintaxă, permite identităţi multiple".
* Din moment ce trecutul există doar în amintiri şi în cuvintele care încearcă în zadar să le cuprindă, e posibil să creezi întâmplări trecute spunând pur şi simplu că au avut loc".

Extrase din Copiii din miezul nopţii. Pentru că amestecă destul de des mitul cu realitatea, fantezia cu adevărul, stilul lui Salman Rushdie seamănă cu al lui Gabriel García Márquez, altă dragoste din alte timpuri.

Revenind la Versetele satanice, mi-a plăcut mult asta :

"Credeţi că Facerea are loc în grabă? Ei bine, nici revelaţia...". "Coincidentia oppositorum". Ca atunci când crezi că anumite lucruri nu ţi se pot întâmpla ţie, nu ţie, niciodată. Dar se întâmplă. Uneori peste noapte, uneori în decurs de zile, luni, ani. Şi eşti tot tu. Cu coincidenţe cu tot. Cu contrarii cu tot.

"Ca să renaşti, trebuie să mori". Optimism sau pesimism?
"Din cauza ei, a provocării pe care o reprezenta ea, a noutăţii, a înverşunării care îl stăpânea când erau împreună, a inexorabilităţii unui lucru imposibil, care insista să-şi ceară dreptul la existenţă(...)".
Sau nu.
Căci "arterele posibilului începuseră să se atrofieze".
"Şi nu după mult timp, au început mirajele". Apoi "supliciul viselor".

Cuvinte. Şi iar vise.
Iar cuvinte.

Îmi place cartea. Dar o citesc greu. Poate o savurez, să-i păstrez farmecul cât mai mult timp. Cine ştie dacă o s-o termin?

Se pare că Salman Rushdie trăieşte ascuns, undeva prin New York.

joi, 23 februarie 2017

Drum bun, Cucu!

Păţită fiind, ştiu că nu doare.

Dimpotrivă.

Dar îi doare pe ceilalţi. Deşi din clipa în care ne naştem, acolo ne îndreptăm cu toţii. Ignorăm.



"Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
 Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
 Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
 Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată."

 Asta aş vrea să-ţi spun. Ştiu că mi-ai zice că sunt deşteaptă şi frumoasă ca mama. Dar înţeleg că ţi-ar fi atât de frică că niciun cuvânt nu ţi-ar putea alina durerea.  Poate că o licoare magică te-ar ajuta. Şi totuşi...nu există aşa ceva!
Îmi amintesc când ne-am dus amândoi în Curtea de Argeş. Pe Momaia am crezut că o să zburăm cu maşina. Ce maşină, Cucu? Era o Dacie în al cărei schimbător de viteze mestecai ca în mămăligă. Şi fiindcă mă distram, mi-ai zis să încerc şi eu. Am avut puterea să te refuz, ştiam cum se conduce o Dacie în stare bună, nu voiam să încerc şi una jalnică.

Să ştii, Cucu, că ai făcut tot ce-ai putut pentru copiii tăi. Sunt băieţi minunaţi.

Sper, ca prin minune, să citeşti asta, cum am sperat şi la plecarea Sarei. Şi mai sper că ne vom întâlni toţi. Cândva, cumva. Deşi ştiu că e absurd. Dar ce nu este absurd? Tu ştii bine  că multe lucruri care păreau imposibile sunt posibile acum.

Pare că a venit primăvara. Deşi tu ai plecat de tot. Sunt atâţia prieteni cu care te vei întâlni! Cred că aşa ştim, la un moment dat din viaţă, că ne aflăm în cealaltă jumătate. Când începem să plecăm.

Drum bun, Cucu!  

luni, 20 februarie 2017

Alinare

Toată strada e în întuneric, numai un bec agăţat sus pe o clădire imensă, fără multe geamuri, luminează slab în jur. Un câine latră într-o curte iar o pisică, nu departe, miaună încetişor. Poate  de foame. Ninge cu fulgi rari. Se aude doar tăcerea fulgilor de nea căzând pe asfalt.

Un cuplu, femeie şi bărbat, traversează tăcut scena. Se opresc în dreptul clădirii. Ochii negri ai femeii strălucesc de parcă ar avea febră.

-Sunt oameni obişnuiţi, aşa e? întreabă.

-Da, îi răspunde bărbatul, monosilabic.

-Ai simţit şi tu însă, la fel ca mine, că îi cunoşti, că i-am mai întâlnit undeva, deşi n-aveam unde, mai ales că noi suntem împreună de atât de puţină vreme? Am văzut în ochii tăi uimirea şi apoi lipsa unui răspuns.

-Da, nu-mi explic. S-au uitat şi ei la noi  surprinşi.

Fulgi parcă tot mai grei acum cad cu repeziciune aşternându-se peste ei. Femeia îi scutură cu ţâfnă. Nu-i plac. El însă îi lasă să i se aşeze cuminţi pe faţă. I se topesc pe buze. Întinde mâna şi mângâie faţa femeii care are o clipă de nesiguranţă, de retragere, dar apoi se abandonează gestului tandru.

-Lasă-i. Să ţi se topească pe faţă. Nu avem decât clipa asta.

-Mâine ce va fi?

-N-am răspuns.

-Credeam că ai răspuns la orice, zâmbeşte femeia.

-Dacă aveam, nu eram aici. Nu e o situaţie obişnuită. Unul dintre noi va pierde.

-Dar am simţit că... contează ce am simţit?

-Contează.

-Aş vrea să nu fi tu cel care va pierde. Dar o să fii tu. Măcar dacă aş putea să-ţi iau durerea cu mâna.

Ninsoarea se opreşte brusc. De nicăieri începe să bată vântul, şfichiuindu-le obrajii.

Femeia întinde mâna spre inima bărbatului dar acesta se fereşte.

-Las-o să doară. Măcar acum pot să simt ceva. Am eu ceva pentru tine.

Cu mâna dreaptă îi desface părul iar cu stânga o cuprinde de mijloc.

-O să vină întâi furtuna, să ştii. Apoi va fi pustiu. O să fie atât de ger încât lacrimile ţi se vor tranforma în pietre dar nici n-o să observi. Multă vreme n-o să simţi nimic. Nici cald, nici frig. Când vei începe să simţi iar frigul sau căldura, te vei fi vindecat. N-o să mai ai întrebări dar o să mă găseşti răspuns în fiecare răsărit de soare. Cuvintele ţi se vor usca pe buze şi o să plângi fără să ştii de ce. Dar o să le iei altora durerea cu mâna. Asta să-ţi fie alinarea. Sau blestemul. Iar tu o să-mi fii durerea de inimă. N-o să ne mai găsim. Atât am avut.

-Dar ei, ei, cine erau? Trebuie să ştii!

-Eram noi. Împreună.

Acum e întuneric deplin si strada e luminată doar de zăpada proaspăt aşternută. Becul de pe clădirea imensă s-a stins. Câinele latră cu putere.

Mă trezesc brusc. E ora 3 dimineaţa.

vineri, 17 februarie 2017

Un vis

Dacă blogul acesta ar fi un jurnal online, aş începe postarea cu ceva ce-mi place foarte mult :

- Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis... 

Normal că n-aş spune cine a spus-o. Cine trebuie să ştie, ştie. Nu schimb nimic aici. Nici nu comentez.
Apoi mi-aş aminti cum ieri am intrat la Kaufland să cumpăr ceva şi n-aveau. Fiindcă mi-era sete, mi-am luat o sticlă de apă şi m-am aşezat la coadă. Şi ce cozi, fra! (Fra-ul asta e aici fiindcă e penibil tare şi-l aud la foarte mulţi oameni de parcă toţi ar fi înrudiţi unii cu alţii). Nu ne tragem, fra, de şireturi! Doar ne tolerăm. Mai puţin pe chelul din Carrefour, îmi displace atât de mult că i-am şi spus-o. Prima dată când spun cuvinte grele unui om.
 Bătrânul din spatele meu îşi pune cumpărăturile pe bandă. Are multe produse şi e prea aproape de mine. Aş mai vrea să cumpăr ceva. Ciocolată, nu, batoane cică fitness, nici atât, balsamuri de buze, nu, ojă, nu. Gumă. Iau şi un pachet de gumă.  Gumă, da? N-am dormit deloc în noaptea precedentă aşa că am cearcăne ca noaptea de decembrie. Nu-mi ridic ochii din pământ, mă uit numai în jos. Bătrânul crede că mă uit la ce şi-a cumpărat şi începe să se justifice :

-Numai o dată fac 69 de ani. Le-am luat prietenilor bere şi vin fiindcă mă vizitează.

-Înţeleg. La mulţi ani cu noroc!

-Nu mă credeţi, domnişoară? Să vă arăt!

Scoate un Samsung din  buzunar şi-mi arată pe ecran vreo 4 nume. E tot prea aproape de mine. Oare se uită la gumă?

-Da, şi?

-Ăla de sus, cu roşu, e al meu! Eu sunt Ion!

-Felicitări, domnul Ion! (Aşa tânăr şi Ion???, ţin mirarea asta pentru mine)

-Mulţumesc, domnişoară! Ţuică am acasă!( de aici încep să mă gândesc serios unde am greşit într-o viaţă anterioară sau chiar în asta). Ştii cum e cu berea şi cu vinul?

-Nu ştiu, spun şi mă gândesc că mai bine îmi iau sticlă cu apă în geantă ca să  nu mai întru aiurea în magazine).

-Berea te scoate la gard şi vinul...aici zice ceva de femei(clar!) dar eu plătesc rapid apa şi...guma, urându-i din mers aniversare plăcută şi el îmi mulţumeşte spunându-mi că "sunteţi foarte drăguţă, domnişoară!"

Da, bine. Îmi era foarte sete.
O iau pe princess de la grădiniţă şi îi arăt zambilele albe din ghiveci. Se miră toată de mirosul lor frumos şi mă întreabă dacă-mi plac şi mie. Nu aşa de mult cum îmi plac freziile(şi dulceaţa de mure, hmm) dar îmi plac fiindcă retrăiesc dimineţi de duminică în Argeş, cu narcise galbene şi albe, cu crengi de caişi înfloriţi, cu ghiocei firavi(încadraţi doar de alţi ghiocei) şi cu toţi verişorii şi prietenii lângă noi.
Înainte de somn mă întreabă dacă ştiu cine e în fotografia de sub perna ei. Mă uit. E o fotografie veche de 14 ani. Coincidenţă. Sunt eu cu trei prietene. Pe una dintre ele o recunoaşte.

-Mama, dar eu unde eram aici?

-Erai la mine în burtică!

-Dar nu se poate fiindcă aveai burtica prea mică! Sunt supărată pe tine că nu eram şi eu în poză!

-Dar erai, princess! Erai în visul meu!

-Cum adică în visul tău?

-Întotdeauna am visat să am o fetiţă deşteaptă, puternică, frumoasă, blondă ca tine şi cu ochii negri! Şi tu eşti visul meu!

Dă ochii peste cap de încântare şi-mi spune cu lacrimi în ochi:

-Şi tu eşti visa mea, mami!(numai când e foarte încântată de mine îmi spune "mami" şi nu "mama").

Eu visez mai departe.
La toţi oamenii care mă fac fericită. La toate minunile din viaţa mea. Care există în afara blogului. E doar un exerciţiu de imaginaţie. De exemplu, dulceaţa de trandafiri din "Dulceaţă de mure" e personificarea unei fete prea-prea. Nu foarte-foarte. Prea-prea. Boală grea.
                                                             

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...