duminică, 8 ianuarie 2017

Aproape retrospectivă

Cuvinte cu multiple semnificaţii(sau deloc) care mi-au rămas în suflet săptămâna asta. Prima din an. Cuvinte care iau, cuvinte care nu dăruiesc. Dar chiar nu-mi amintesc cine le-a spus pe toate. Unele sunt rostite de fie-mea, astea le ştiu.

-Mami, îţi desfaci părul?
-Nu vreau!
-Te rooooog, mama! Nu-mi place de tine cu părul prins!
-Bine, uite, îl desfac dar nu te mai iau în braţe 5 minute! Chiar o oră!
-Mama, te rog iubeşte-mă cu părul desfăcut! Te rog, mama, te rog!

 O iubesc mereu.


Weight a minute.


-Bagi Sheridan's la raft? De ce nu bagi şi Campari? Că e plină rezerva!
-Eu nu am Campari!
-Bine atunci. M-am înşelat eu.
Dar nu se înşela.Peste vreo 2 ore, reprezentatul îmi spune să bag şi Campari la raft. E prima dată în 4 luni când aud de Campari. :D



Vârsta de aur a dragostei - Nichita Stănescu


Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.(...)


-Mama, îmi dai ceva de mâncare?
-Îţi dau, cum să nu?!
-Sunt şefa ta, ştii?

Ignor întrebarea.


După 13 ani de Avon, e timpul să spun stop. Călătoria asta de mai bine de un deceniu, cu cel mai uşor serviciu pe care l-am avut vreodată dar cu cei mai dificili directori, cu femei puternice dar şi cu femei teribil de geloase şi de competitive, of, se termină aici.



Mulţumesc, Olivia, ai fost acolo. Şi încă eşti.


Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti. (Octavian Paler)

If only.


vineri, 6 ianuarie 2017

Un prânz

E aproape ora 12 şi ne decidem să mâncăm. M. a adus sarmale făcute de maică-sa, V. a făcut salată de boeuf şi eu am adus ecler făcut de mama. Silvia şi Ana merg împreună să cumpere pâine, smântână şi suc. Ana cumpără şi bere, cică o dată e a treia zi de Paşte şi, practic, avem voie. Mai ales că Apostol, şefu', nu e la lucru. Să fi fost, ne mânca şi sarmalele, şi eclerul şi bea şi berea. Se dă el domn dar vara poartă şosete în sandale şi numai de-al naibii nu conduce Mercedesul ăla frumos cumpărat pe firmă ci tot cu jaful ăla de Dacie se duce la clienţi.
Pun sarmalele pe foc, le acopăr cu o farfurie, deschid fereastra micii bucătării, să nu între miros în birourile din apropiere şi-mi fac încă un ness după care ies cu fetele afară, să mai fumăm o ţigară. Astăzi nu sunt mulţi clienţi aşa că stăm mai mult degeaba, mai ştergem praful, emitem câte o factură către un client important şi care a uitat, ca prin minune, să plătească, eu îmi fac ordine în documente şi mă mai uit pe camera video să observ  clienţii când credeau că sunt nesupravegheaţi.
-Ce fumezi, micuto?
-Pall Mall, răspund.
-Ia de la mine Malboro, mă îndeamnă V. dar o refuz, ştiu deja ce tari sunt şi cum sunt la a treia ţigară pe ziua de astăzi, mă ia tremuratul imediat fiindcă fumez rar dar beau multă cafea.
V. şi M. discută problema divorţului lui M. V. nu doar e mai în vârstă cu zece ani ca M., e şi verişoara ei primară. Soţul lui M. a părăsit-o imediat după naşterea copilului lor, s-a dus să muncească în Spania, ea s-a dus acolo când fetiţa a împlinit un an , a stat cu el sperând că se vor împăca dar s-a întors singură şi alcoolică. S-a lăsat de alcool când maică-sa, care stătea cu fetiţa, beată fiind şi ea, a căzut pe stradă şi a fost foarte aproape de moarte. V. a sfătuit-o pe M. să divorţeze de măgar, nu l-a interesat niciodată de ea şi de fetiţă, darămite de maică-sa bolnavă. M. însă ezită, se teme că n-are copilul tată.
-Ce tată, fată? Dacă nu e lângă ea deloc, ce tată poate fi? Nu a fost niciodată prezent în viaţa voastră. Pune-l la lista cu greşeli şi mergi mai departe!
M. se uită şi la mine, întrebându-mă din priviri ce să facă. Eu dau din umeri, nu ştiu ce e aceea o relaţie fiindcă sufăr după un iubit imaginar...de unde să ştiu ce presupune divorţul? De altfel, trăiesc mai mult în lumea mea, nu ştiu la cei 27 de ani ai mei cât costă o pâine sau un bilet de autobuz, sunt cam răsfăţată deşi mi-e greu să recunosc.
Ana şi Silvia  au terminat cu pregătirea mesei şi ne cheamă şi pe noi. Aruncăm ţigările, ne spălăm pe mâini şi ne adunăm în jurul mesei.

Silvia ne povesteşte cum în vacanţă s-a dus la mama ei, în Argeş şi pe Dealul Negru, cu ditamai coloana în spatele ei, a lăsat-o motorul la Dacie şi mai mulţi şoferi au sărit s-o ajute.  Râde, spera să-şi găsească şi un iubit cu ocazia asta dar erau, al naibii, toţi luaţi.

Privirile ni se îndreaptă spre Ana care iubeşte un bărbat căsătorit de mulţi ani şi nici gând să-l lase. Are şi soţ acasă. Soarbe absent din bere, ciugulind din sarmale.

V. o întreabă direct :

-Nu te-ai scârbit să fii vioara a doua?

-Nu mă simt aşa.

-Te minţi! Hai, fată, de ce mai stai cu el? E un nenorocit şi aşa te simţi şi tu, chiar dacă n-o recunoşti.

-Nu mai ştiu...La început a fost farmecul noutăţii, acum nu mai ştiu ce e! Dependenţă! Tu de ce n-ai curaj să divorţezi, M.?

-Eu am copil cu el!

-Dar nu e niciodată lângă voi! Cu ce  eşti mai brează  ca mine? Când ajung seara acasă, la bărbatu-meu, de-abia mă salută, e ocupat cu altele şi noaptea trage de mine, să facem dragostea pe care eu nu mai doresc fiindcă îl visez tot timpul pe celălalt şi sărutările lui, mângâierile lui, parfumul lui!

-Dar vă vedeţi atât de rar! Fiindcă stă cu nevastă-sa şi n-o s-o lase pentru tine!

-Ţie ţi-e uşor să vorbeşti! N-ai bărbat! Şi nici amant!

-Doamne fereşte, fată! Parcă ar fi diamante! Nu vezi că eşti tot mai slabă de supărare? Bei bere la ora 12! O fi bine?

-Naiba să mă ia dacă ştiu ce să fac! Nu mai bine o întrebăm pe micuţa de iubitul ăla al ei?

-Ah, răspund, nici nu mai ştiu pe cine iubesc astăzi. M-am îndrăgostit de vreo trei ori în ultimele zile. Nu mă întrebaţi pe mine fiindcă eu îl aştept pe Făt Frumos! Şi când o veni, prima dată îi dau una peste cap fiindcă îl aştept de atâta vreme! Cred că voi aveţi probleme grave! Mie nici nu mi-aţi pus bere!

-Dar tu bei numai cafea şi apă!

-Când vă aud de divorţuri şi bărbaţi în plus sau în minus, mă ia durerea de cap! Nu cred că mai vreau să mă fac mare! Prefer să stau cu fluturaşii ăştia în stomac!  Să mi se pară din trei în trei luni că iubesc!


sâmbătă, 31 decembrie 2016

Aproape bilanţ


Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş preţui mai mult fiecare clipă.
Aş sta mai mult cu mama, aş sta mai mult la soare, m-aş plimba mai mult prin ploi de vară, calde şi trecătoare.
Aş citi mai mult şi mai mult.
Mi-aş închide telefoanele în fiecare weekend.
Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş fi profesoară şi i-aş învăţa pe copii că deşi istoria unei ţări sau cea personală nu se pot schimba, cel mai mult contează clipa prezentă şi alegerile pe care le facem începând din acest moment, ieri s-a dus pentru totdeauna.
Aş asculta mai multă muzică şi aş sta mai mult afară, aş sta mai mult cu prietenii cărora nu le-am mai răspuns la telefon pentru că aveam nevoie de "me time" şi nu puteam să le explic asta.
Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş mai învăţa o limba străină şi aş sta lungi nopţi de vara afară, la ţară, la bunică-mea, pe sală, doar să privesc cerul şi stelele.

Aş învăţa să am mai multă răbdare fiindcă există un timp pentru toate.
Aş avea mai mult curaj. Să spun lucrurilor pe nume dar s-o spun în aşa măsură încât să nu supăr. Încât să îndrept ceva, să fac viaţa mai bună, să fac oamenii să înţeleagă că nu faptul în sine contează ci maniera în care a fost făcut.
Aş avea mai multă compasiune şi mai puţine emoţii negative.
Aş avea, iar, mai multă răbdare. Răbdare faţă de cineva care nu înţelege că trec prin momente grele dar pe membrii familiei sale îi înţelege.Şi eu am făcut la fel. Imparţialitatea e tare dificilă.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, le-aş spune tuturor celor care au pierdut persoane dragi cât îmi pare de rău că n-am fost acolo dar că am purtat şi eu doliu la rândul meu şi că după atâţia ani  încă îmi aduc aminte de timpurile în care erau în viaţă. Aveam de trăit drame personale care acum mi se par fleacuri.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, mi-aş face timp să explic anumitor prietene grăbite, că nimic nu trebuie făcut fiindcă aşa vor alţii, fiindcă au o anumită vârstă, ci că tot ce pot să facă este să se bucure de ce au acum, de ce sunt acum şi că atunci când va fi timpul, vor fi soţii şi/sau mame.  Timpul are răbdare dacă şi noi avem răbdare, dacă înţelegem că poţi să fii fericit în 2 luni cât pentru o viaţă.

Dar dacă aş fi cu zece ani mai tânără, nu aş avea parte de cea mai frumoasă familie,  nu aş fi întâlnit atâţia oameni frumoşi şi luminoşi.
Foto : august 2016, Eforie

joi, 29 decembrie 2016

The road not taken - Drumul pe care n-am apucat



Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.

Și traducerea :

Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Și, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.
Deși, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aș fi străbătut pe amândouă,
Iar în acea dimineață se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de pași.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.
Așa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani și ani:
Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut
Și asta mi-a schimbat viața.
The road not taken - Drumul pe care n-am apucat, poem scris de Robert Frost, publicat în 1916.  Traducere de Horia Gârbea. 
Uneori toate cuvintele par goale de semnificații. Și totuși...
Foto : Oașa, România, arhiva personală
                           

miercuri, 21 decembrie 2016

Nu recunoaştem decât ceea ce cunoaştem

A fost şi anul acesta, 2016, un an cum n-a mai fost.

Mai mult bun decât rău. Cu o singură mare tristeţe, o rană care pare să nu se mai închidă. E încă devreme.

Cu plecări, cu reveniri, cu revederi, cu actualizări, cu aşezări şi reaşezări.

Cu oameni nervi, cu oameni emoţii, cu oameni intimidări. Bipolari, poate. N-am făcut psihologia ca să ştiu. Doar bănuiesc. Oameni care poartă conversaţii imaginare, pe raioane, în Carrefour. Sunt şi unii care vorbesc la telefon. Dar sunt mulţi care vorbesc singuri şi uită unde sunt. Se mai întâmplă. Nu şi perfecţilor, desigur. Ălora normali. Cine sunt ei şi ce vor? Sunt umani?

Aseară Andreea i-a spus lui tată-său că-l iubeşte şi că-i place bluza lui de pijama. Astăzi mie îmi spune că nu-i place cum sunt îmbrăcată( nu e prima dată, mi-a mai spus în vară că nu-mi stă bine în pantalonii scurţi cu care eram îmbrăcată în casă). O întreb de ce.

- Nu-mi plac pantalonii tăi!

Vinovată. Sunt un roz bombon, nu ştiu la ce naiba m-am gândit când i-am luat. E dreptul ei să-mi spună ce-i place şi ce nu. Şi cine-i place. Nu-i spun niciodată că X sau Y ar fi cumva. Îi spun doar ce fac X sau Y. Nu ce spun, doar ce fac. Ca să aprecieze faptele oamenilor, nu aspectul lor, nu cuvintele lor.

Am întâlnit un om. Care m-a plăcut cam după primele vorbe. A fost reciproc. Şi ar fi putut să fie o prietenie frumoasă, cum rar se mai leagă după 30 de ani dar n-a fost să fie fiindcă a minţit. O singură dată dar contează? Şi aş fi vrut să ajut, să fiu acolo unde era nevoie de mine, lângă acest om. N-a fost să fie. Las şi minciuna asta anului 2016, ca multe lucruri, îndoieli şi griji.


Frânturi dintr-o conversaţie legată de o anumită formaţie:

-Îmi plac dar ştii ceva? Nu sunt Whitesnake!
-Dar ştii ceva??? Nimeni nu e Whitesnake!

Pentru că :     


marți, 20 decembrie 2016

În altă viaţă

Ca de obicei în acea perioadă(când lucram în fabrică), ajung la limită în staţia de autobuz, exact la timp să nu pierd "unule", cum spun sibienii autobuzului care are traseul de la cimitir până la Viile Sibiului  şi invers.

Îmi iau bilet şi am grijă unde mă aşez. Prefer să stau în picioare decât  să stau lângă femei sau bărbaţi între două vârste care miros a alcool, a rânced, a disperare şi a singurătate sau poate, pur şi simplu, sunt bolnavi de diabet şi răspândesc un miros dulce-acrişor.

Pe scaunele din spatele şoferului stă o fată singură. Pare, după aspect, de la casa de copii. Ascultă muzică în căşti. Când îmi vorbeşte prima dată, îmi dau seama că e chiar de la casa de copii. Are vocea răstită, puternică, aproape masculină. Dar foarte rece. Încearcă să şi-o moduleze după a mea. Îi spun că sunt Adriana şi se uită la mine în gol. Nu înţelege de ce mă prezint aşa că-i mai spun o dată.

-Aaa, eu sunt Lucia!
-Îmi pare bine, Lucia! Unde lucrezi?

Îmi spune numele fabricii unde lucrează, face poşete din piele pentru un italian. E corect cu ei, lucrează un singur schimb, le plăteşte dublu suplimentarele dar în perioadele de dinainte de sărbători, parcă intră ăla cu coarne-n el şi le cere să lucreze mult peste program, să tragă peste normă şi să aibă şi calitate. Îi spun cum e unde lucrez eu şi-mi spune că aş putea să mă duc să lucrez acolo unde e ea. Nu, îi zic, eu merg la fabrica unde sunt acum în urma unor împrejurări. Când acestea nu vor mai fi, o să vreau să-mi iau un an sabatic(ţin asta pentru mine). Ne luăm la revedere şi-mi urează o zi bună, uitându-se lung după mine.

A doua zi de dimineaţă, la 5.37, ca de obicei, mă urc ultima în autobuz. Lucia e tot singură, are locul de lângă ea ocupat de geantă şi-mi face semn să stau acolo. Mă aşez şi începe să-mi povestească de casa unde stă, de oamenii cu care împarte casa. Cu unii se înţelege mai bine, cu alţii mai puţin bine. Uneori se uită lung pe geam, la puţinii trecători de la ora aceea a dimineţii. Îmi spune că o dată a întâlnit şi ea un om pe care a simţit că-l iubeşte din tot sufletul. Şi i se pare că-l vede în toţi oamenii de pe stradă, dimineaţa devreme. Fiindcă era dimineaţă, în alt autobuz, când l-a întâlnit. El i-a făcut loc, pe scaun, lângă el şi au început să vorbească câte-n lună şi-n stele deşi nu se mai văzuseră vreodată. Aş vrea să-mi spună mai multe dar eu ajung în staţie şi cobor.

Următoarea dimineaţă, Lucia îmi face iar loc lângă ea. E mohorâtă şi nu prea vrea să vorbească. Drumul de data asta mi se pare prea scurt, mi-e teamă că nu voi afla ce s-a întâmplat cu cel pe care l-a iubit şi-l vede în toţi oamenii aşa că o întreb direct, curioasă. Nu e frumoasă dar când zâmbeşte, devine alta, zâmbeşte din tot sufletul.  Şi-mi spune cum el a venit să lucreze o perioadă chiar în fabrica italianului, cum o ajuta când avea nevoie, că era foarte curios şi calm, amuzant şi serios în acelaşi timp, că o făcea să se simtă atât de iubită încât nopţile care sunt chin pentru ea, erau atunci calme şi dormea liniştită câte 8 ore fără întrerupere, fără să se mai legene compulsiv, fără să viseze urât. Desenează o inimioară pe geamul autobuzului. Apoi el i-a spus că are pe altcineva. Fără nicio introducere, fără niciun preaviz. Dar i-a spus că poate în altă viaţă...nu va mai fi aşa! Că vor fi împreună!

-Acum eu ce să fac? Să aştept altă viaţă? Plus că a zis : poate! Şi când visez urât nopţile, când e greu, îmi aduc aminte când a mers cu mine să rezolv o situaţie la primărie. A durat mai puţin decât mă aşteptam, am ieşit din birou iar el mă aştepta fără să mă vadă...şi când m-a văzut, i s-a luminat toată faţa şi mi-a zâmbit de parcă pe mine m-ar fi aşteptat toată viaţa! Totuşi, ea a fost mai importantă...şi de atunci îi caut zâmbetul în fiecare om pe stradă. L-am şi iertat! Fiindcă mâine poate nu voi mai fi şi nu m-am ales cu nimic! Zâmbeşte iar larg.

Zâmbesc şi eu. Amar.

Nu am mai văzut-o niciodată pe Lucia.
                                                          

vineri, 16 decembrie 2016

Mai-decembrie

Am reuşit, mai pe noapte, mai pe zi, să citesc ceva cărţi anul acesta, din luna mai încoace. Toate pe reader, singura carte tipărită din care am citit doar jumătate este Solenoid. Mă aşteaptă cuminte, îi va veni ei rândul. Curând, presimt. Se anunţă schimbări.

Încep cu ultima carte citită : Zilele amanţilor, Corina Ozon. Au fost paragrafe la care am râs cu lacrimi. Poate eram doar obosită. Bună de citit în vacanţă, pe plajă. Poate să conţină urme de...îndoieli. Din alea mari. Legate de monogamie, dragoste, familie.

Prin iulie am citit Fata din tren de Paula Hawkins, o dezamăgire. Şi cică ar fi thriller psihologic. Pe mine doar m-a plictisit. Există şi ecranizarea cărţii dar sigur n-o  să mă uit. E din aceeaşi categorie cu Înainte să adorm de S.J. Watson, o plictiseală continuă. Dar le-am citit până la capăt, ca unii pe care-i ştiu prea bine şi se uită la un film prost până la final.

Tot la categoria dezamăgiri intră şi Biblia pierdută de Igor Bergler. E o carte plină de suspans dar nu unul care să mă convingă. Şi parcă ar vrea să semene cu Codul lui Da Vinci! Dar e bine documentată. Oare? La câtă istorie mai ştiu şi la cât de drag mi-a fost Evul Mediu, ar putea să spună orice. Exagerată, pe ici, pe colea.

Fix în septembrie, cu puţin timp înainte ca Sara să plece de tot, am citit Cimitir de Teleşpan. Deşi cartea abundă în verbalizarea organului sexual al numitului Adrian...Green, am trecut peste. El zice acum că nu mai vorbeşte aşa, că i-a mai trecut. Ei, a mai crescut. Cartea rămâne amuzantă deşi Adrian, român din Drăgăşani, se angajează la un cimitir în Londra. O carte uşoară care atinge însă subiecte legate de sex, dragoste, moarte, lene, visuri (ne)împlinite.

Prin vară am citit Chira Chiralina de Panait Istrati şi O moarte care nu dovedeşte nimic a lui Anton Holban. Nu doar nu mi-au spus nimic dar m-au scârbit. Bleah! Mai ales Chira Chiralina.

O carte care mi-a plăcut mult a fost Sunt o babă comunistă de Dan Lungu. Pentru amintirile evocate deşi la revoluţia din 89 eram mică...am ceva amintiri legate de perioada comunistă! Plus că Emilia Apostoae, eroina cărţii, a lucrat într-o fabrică şi pe alocuri, m-am identificat cu ea. Numai cine a lucrat în fabrică ştie despre ce vorbesc. În producţie, desigur. Acum s-au schimbat lucrurile. Pe alocuri. Cartea descrie, nu explică, nu judecă. Citând contemporani, recomand!

Concomitent cu aceste cărţi, la munte şi mai ales la mare, pe şezlong, am citit Căderea uriaşilor şi Iarna lumii de Ken Follett. Uneori eram atât de absorbită că uitam unde sunt, n-auzeam nimic, nu vedeam nimic. Tipic, ar spune fraţii, mama, sora-mea, tata, bărbatu-meu. Şi acum, Andreea. Doamne, câte informaţii în cele peste 1600 de pagini, dacă nu mă înşel. Şi dureri...Că aşa e-n viaţă.

Dar la Edge of Eternity, după vreo 200 de pagini, am spus stop. Mă durea...sufletul. Îi va veni şi ei timpul. Dar nu azi. Doar în caz de bebe numărul 2.

Am încercat să citesc Fluturi de Irina Binder, am auzit că ar fi fenomenală. Şi e. Fenomenal de proastă. Am citit numai vreo 10 pagini, am mai lăsat-o, am mai citit 5 pagini...şi m-a înfrânt! Dar le doresc sănătate şi visuri împlinite celor care o citesc!

Micul Prinţ...una din cărţile mele de suflet. Am citit-o şi recitit-o şi am găsit mereu ceva ce n-am "văzut" primele dăţi. Plănuiesc s-o citesc în franceză, s-o "simt" şi aşa.

Am recitit cu drag şi Un veac de singurătate. De fiecare dată când o citesc, simt că stau acolo, pe o bancă, în Macondo şi asist la iubirile, întâmplările şi dramele familiei Buendia.

Am încercat să citesc Grey de E.L. James. WTF? Hai să nu exagerăm. E şi asta tot foarte proastă. Dar sigur are fanii ei, ca şi primele 3 părţi. Cum are şi Fluturi.

Am reuşit să citesc aproape în  întregime Divergent de Veronica Roth. Dar nu, nu e de mine. Nici filmele nu m-au convins.

Mi-am descărcat Osho şi Lise Bourbeau...dar ceva nu se leagă. Nu e timpul lor acum. Nu ştiu dacă va veni vreodată deşi multe lucruri s-au întâmplat anul acesta şi credeam că nu se vor întâmpla. 2017 se anunţă şi mai bun. Lumea e plină de mistere.
Sursa foto : cine mai ştie?

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...