sâmbătă, 10 decembrie 2016

Micul Prinţ

"Apoi reveni la vulpe:
-Adio, îi spuse el…
-Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
– Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
– Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.
– Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
– Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
– Sunt răspunzător de trandafirul meu… repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte."
Ionu' al meu, acesta este un fragment din Micul Prinţ de Antoine de Saint Exupery. Ce voiam să-ţi spun, spun aceste cuvinte atât de bine! Sara este trandafirul nostru. 

miercuri, 7 decembrie 2016

Nu sunt eu norocoasă?

Sunt zile şi zile la lucru.

Zile în care întâlnesc oameni frumoşi. Din toate punctele de vedere. Oameni, care, indiferent de funcţie, nu se dau "loviţi" când e vorba să mă ajute. Uneori mă ajută chiar şi fără să cer asta.

Dar sunt şi zile în care singurele arme ale unor "lideri" rămân bârfa, jignirea şi ameninţările. Vezi scandalul recent cu cei care rămâneau în funcţii fiindcă admiteau orice de la şefii lor, sub pretextul că au acasă familii. Şi îşi întreţin familiile dar nu şi respectul de sine. Eu sunt cu adevărat norocoasă fiindcă am prea puţin parte de asemenea specimene de şefi. Câte unul chiar nu contează. Pentru că există cei care-mi fac zilele la lucru atât de frumoase. Se ştiu ei. Şi le mulţumesc!

E o luna încărcată, clar. Dar asta n-ar trebui să ne răpească din calităţile umane. N-ar trebui să ne facă parte din "Ghidul nesimţitului".

Iubita mea fetiţă îmi spune că mă iubeşte.

-Te iubesc şi eu, princess!

-Dar eu te iubesc mai mult, mama!

-Cum aşa?

-Păi eu te iubesc aşa mult fiindcă tu eşti mama şi tu...tu faci atât de multe, mama! Şi pentru asta te iubesc eu mai mult, mama!

Nu sunt eu norocoasă?

Las aici aceasta :
Sursa : https://mariaisopescu.wordpress.com/tag/management/

vineri, 2 decembrie 2016

Aşteptări




Aşteptări de toate felurile :

Mici, crescuţi de bunici, când părinţii sunt plecaţi în străinătate sau la lucru, aşteptăm să se întoarcă cei care ne-au adus pe lume. Şi, mari, tot cu dorul în suflet şi cu aşteptările neîmplinite, aşteptăm să întâlnim iubirea cea mare şi el/ea să ne iubească aşa cum n-am fost iubiţi, apreciaţi, ascultaţi când era timpul. În mica copilărie. Şi punem alt preţ pe iubirea cea mare deşi ar trebui să-i dăm exact valoarea pe care o are, fără să o legăm de aşteptările noastre de când eram copii.

Aşteptăm de la educatori, învăţători şi profesori să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, să ne înveţe magia minţii lor, să vadă în noi ce avem mai bun. Şi nu prea se întâmplă...

Aşteptăm. Vara, să vină iarna, cu magia Crăciunului, cu zăpadă, cu vâltoarea căutarii cadourilor, cu bucuria şi speranţa unui an mai bun. Iarna, să vină vara, cu magia soarelui şi a luminii, a zilelor lungi şi plăcute la vreo piscină sau sus, la Vidraru.


Aşteptăm să nu ne mai doară când moartea cuiva drag ne ia prin surprindere, zvârcolind totul în noi. Aruncându-ne în tristeţe, în negare, în lacrimi fără sfârşit, în pustiu. Aşteptăm să nu mai doară, să mai auzim încă o dată glasul celui plecat, paşii pe hol, să mai simţim o mângâiere fină, un sărut. Un sărut care nu mai vine. Şi doare.

Aşteptăm împăcări eliberatoare, iertări şi uitări.

Aşteptăm să fie alţii mai buni deşi ar trebui să începem cu noi. Să fim noi mai buni cu alţii. Cu noi.


Ca să nu mai spun de aşteptările pe care le avem de la şefi. Dar şi ei au aşteptările lor legate de noi. Când nu se potrivesc, despărţirea e inevitabilă! Deşi ar fi aşa de simplu cu puţin respect reciproc!

Sunt aşteptările uneori otravă, alteori balsam pentru suflet. Depinde numai de noi ce şi cât balast lăsăm în urmă şi cum trăim frumos clipa de acum. Cum am mai spus.
Fotografii : arhiva personală

miercuri, 30 noiembrie 2016

Patul lui Procust

În mitologia greacă, Procust e un personaj care-şi obliga oaspeţii să se întindă pe un pat de aramă şi dacă patul era mai lung decât călătorii, le întindea corpul până se potriveau patului iar dacă erau mai înalţi, le tăia capul sau picioarele, tot pentru a se potrivi...Până când vine Tezeu şi-l supune aceleiaşi practici. Ceea ce semănăm, vom şi culege. În mitologia greacă, unii mai sunt şi pedepsiţi pentru răul făcut. Uneori, chiar cu aceeaşi monedă.

În realitate, nu prea se întâmplă. Sunt toţi un fel de Procust. Interpretează zâmbete, grimase, supărări, lacrimi în funcţie de realitatea intrinsecă. Indivizi cu sau fără educaţie taie, alungesc părţi din oameni pentru a fi pe potriva lor, pentru a se potrivi minţii lor. Când nu se potrivesc punctului lor de vedere, după ce-au tăiat în carne vie, dau verdicte. Apoi sunt supuşi aceluiaşi tratament de alţii.

Cel mai rău este când suntem Procust noi pentru noi. Tragem de noi pentru a fi...pe potriva cui? Sau tăiem din noi(figurat vorbind) pentru a ne conforma. În ambele cazuri doare. De parcă ne-ar ajuta conformismul, încadrarea în tiparele altora.

Princess se dezbracă, îşi ia o rochiţă fără mâneci şi stă cu picioarele goale. E cald în casă dar tot îi spun :

-Ţie ţi se pare că e cald, ca vara!

-Da, să ştii! Mi se pare!

Cam ceea ce era de demonstrat.

Sursa foto : adevărul.ro

joi, 24 noiembrie 2016

Omul om şi porcul porc

Acum clar nu mai e vorba despre copii. Fiindcă ei n-ar face niciodată ce face un om mare(era să scriu matur dar nu e cazul). Mama ne spunea când eram copii că la masă nu se vorbeşte, toate lucrurile neplăcute se lasă deoparte, se vorbeşte despre ce e frumos şi bun. Dar mama mea e unică, nu e şi mama individului care fără nicio introducere, astăzi, la masă, m-a acuzat pe nedrept că aş fi făcut nu ştiu ce chestie aberantă. Nu doar mi-a stat mâncarea-n gât, m-a scârbit total. Nu doar acuzaţia nefondată, cum i-am şi dovedit ci, mai ales, tonul. Cu furculiţa-n mâna şi cu zeflemeaua-n bot, îmi spune să nu mai fac chestia pe care n-o făcusem eu. N-a avut urechi să audă răspunsul meu. Nici ulterior n-a avut ochi să vadă ce-i arăt. Fiindcă-n capul lui(şi aici era să scriu fund şi chiar că e cazul), decizia era luată: eu făcusem lucrul acela! Şi s-a convins că nu eu dar degeaba. Porcul rămâne porc şi nu-şi cere scuze.
Ştiu că e o perioadă grea. Mai e o lună până la Crăciun, toţi vor câte ceva, pentru ei sau pentru alţii. Dar nu se îngraşă porcul în Ajun. În cazul ăstuia care încă stă cu mămica-n casă şi e destul de frustrant să nu aibă un cuvânt de spus, e mai comod să se tăvălească-n noroi, imaginându-şi că e un domn. Toţi sunt domni când sunt în trening. Şi nu la sala de sport sau la un grătar. La lucru.

marți, 22 noiembrie 2016

Sunt zen

Uit astăzi că de multă vreme îi tot spun prinţesei că nu contează când o haina se murdăreşte, se agaţă sau o/se distruge total şi îi atrag atenţia că fusta, colanţii şi bluza purtate sâmbătă sunt pline de pete de la marker şi că nu le va mai putea purta niciodată.

-Nu-i nimic, mama, îmi spune ea, îndepărtându-se princiar de mine.

În fond, sunt cuvintele mele, ea  repetă ce i-am spus eu de numeroase ori. Şi de ce ar conta? Sunt doar haine! De ce să învinuim copilul de o greşeală a noastră ca părinţi(noi i-am dat marker-ul), de ce să poarte pe umerii lui micuţi o povara pentru nişte lucruri care oricum se vor strica? Copiii sunt mult mai iertători ca noi, adulţii. Noi purtăm ranchiună, nu iertăm, nu uităm, dăm valoare lucrurilor şi nu oamenilor. Ei, nu eu, desigur. Eu sunt mai zen, de felul meu. Atât de zen încât după 8 ore de muncă şi nişte discuţii sterile cu şeful meu direct(fiindcă el are întotdeauna dreptate, cum au şefii) când vin acasă şi nu aud decât văicăreli şi "vreau şi aia, nu vreau aia, aia nu-mi pace, când îmi dai surpriză?", spun o dată răstit : Gata!!! şi toţi bebeluşii şi toddler-ii din blocul de vizavi se bagă la somn, fără să mai comenteze nimic. Cei care n-au copii sigur se gândesc să nu mai facă.Brusc, lui fie-mea îi place tot ce-i dau. Atât de mare e puterea lui "gata" rostit de mine. Atât de zen sunt. Sunt din generaţia părinţilor imperfecţi. Iar dezordinea e regină la mine acasă. De bucătărie nu mai spun nimic, ştiu de când postam fotografii cu ce găteam că o prietenă se întreba dacă le fac eu sau le descarc de undeva! Da, erau ale mele. Acum am de gând să gătesc nişte rulouri cu şuncă de curcan Sissi. Nu le fac reclamă. Zic şi eu. Tot am primit cadou de la un şef(mulţumesc, C.!)

Ieri am luat-o pe princess de la grădiniţă şi tare s-a mai văitat şi plâns cu lacrimi cât boaba de porumb că n-a venit tată-său. Eu tac şi înghit. O întreb ce ar fi vrut să-i ia el şi n-aş putea să-i iau şi eu dar nu vrea să-mi răspundă. E tot foarte supărată pe mine, îmi răspunde monosilabic, se dezbracă automat, se îmbracă tot ca robotul. După vreo oră de "nevorbit"(ea care vorbeşte tot timpul), vine în viteză la mine să-mi spună că are nevoie de ajutorul meu.

-Sigur, dragostea mea, cu ce te ajut?

-Acum te sc...acum te sc..., mama(ştiu că vrea să-mi spună că nu mai e supărată pe mine şi că-i pare rău că a plâns că m-am dus eu după ea dar că nu-şi găseşte cuvintele). Mă îmbrăţişează cât poate ea de strâns :

-Acum te iubesc, mama!

Sunt zen.


miercuri, 16 noiembrie 2016

Nu mai pot!

-Nu mai pot, nu mai rezist...îmi spune astăzi B.

-Cum aşa, o întreb retoric, fiindcă ştiu deja răspunsul.

-Uite asta, plus asta, toate refuzurile, toate interdicţiile, lipsa de drepturi, nu mai rezist! Tu cum rezişti?

-Eu nu sunt cum crezi tu că sunt! Eu sunt mulţumită! Dar de ce nu iei măsuri, o întreb tot retoric, fiindcă ştiu deja răspunsul.

-Nu ştiu cum să fac!

-Eu cred că dacă îţi pui deja întrebări, ai făcut primul pas. Dar al doilea pas înseamnă mereu acţiune. Nu poţi să aştepţi să se schimbe lucrurile stând, nefăcând nimic. Acţionează, eşti foarte tânără şi ai toată viaţa înainte!

Pe englezeşte, it's all about choices we make.

Luăm decizii şi le suportăm consecinţele. Acţionăm atunci când vrem să schimbăm ceva.  Un obiect, o stare, o situaţie. Numai oamenii nu-i putem schimba. Ar fi şi păcat. Şi nedrept. Ne retragem din calea unora care-şi spun oameni şi ne înconjurăm de cei care ne plac. Dar încercăm să-i tolerăm  şi pe cei care nu ne plac. Chiar dacă-i ocolim. Fiecare e stăpânul propriei vieţi, chiar dacă transmite mesaje ambigue, chiar dacă încearcă să fie altul/alta. Încercăm să ne fie bine, să fim iubiţi, să păstrăm ceea ce iubim, să fim respectaţi. Să tolerăm nu înseamnă a nu acţiona, a nu schimba ceea ce nu mai poate fi acceptat că fiind "bine". Înseamnă convieţuire în pace atât cu sinele cât şi cu ceilalţi.

Aşa, ca de ziua mondială a toleranţei. Când e timpul  să facem ceva.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...