duminică, 13 noiembrie 2016

Ziua în care...

Ziua în care n-am avut pe nimeni lângă noi. Ziua în care, deşi înconjuraţi de oameni şi de puterea tehnologiei, n-a fost nimeni lângă noi.

Ziua în care am făcut o mare gafă cuiva drag, apropiat sau nu şi apoi am luat-o de la capăt, cu sau fără iertare. Fiindcă n-avem încotro.

Ziua în care am mai închis o uşă dar am deschis o fereastră, să ne acordăm libertate şi timp. Şi, uneori, iertare.

Ziua în care am greşit şi n-am mai putut repara nimic. Fiindcă se întâmplă şi aşa.

Ziua în care am cerut şi n-am primit nimic. Ziua în care am primit fără să cerem. Şi, Doamne, ce bine e când se întâmplă şi aşa...



Aici fac o pauză pentru că Andreea îmi cere să-i citesc şi ei ce-am scris. Îi citesc şi-mi spune: E aşa, frumos, ca un curcubeu! Îţi dau eu, mami, o păpuşă de-a mea! Apoi se urcă iar în capul meu(la propriu) şi-mi cere să-i recitesc poezia. Nu e poezie, moaţă, nu e poezie...


Ziua în care ne-am urcat pe un piedestal, ne-am admirat fără rezerve, ce buni şi ce frumoşi, modeşti şi strălucitori suntem...şi iată, ăia de lângă noi, sunt oricum, numai ca noi nu. Dar nu ştiu, serios vorbind, cine e deştept, cine o spune/şi-o spune sau cel ce dovedeşte asta?

Ziua în care am tăcut şi n-am făcut nimic, în România lucrului care merge şi-aşa. Deşi nu e corect faţă de nimeni, deşi nu vrem să crească şi copiii noştri în România asta.

Ziua în care n-am vrut să ştim  ca să nu ne doară şi mai tare.

Ziua în care unii n-au mai iubit fiindcă iubirile anterioare au fost aşa de dureroase încât şi-au pierdut orice speranţă.

Ziua în care am început să iubim din nou. Fiindcă este singura cale de-a supravieţui trecerii timpului.

Ziua în care am văzut puterea lui "acum" şi ne bucurăm iar din toată inima, ca un copil, de prima ninsoare.

joi, 10 noiembrie 2016

Reflex 13






În ochii tăi mă vindec
Şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia,
De cald
Sau noaptea, poate,
Numai de urât...
Eu nu te-ntreb
De unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
Şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
Cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile
Cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
Pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.


George Țărnea,  din Șirineasa, Vâlcea, da? 10 noiembrie e ziua în care s-a născut.

marți, 8 noiembrie 2016

Bravo, mama, eşti foarte deşteaptă!

E noapte şi destul de linişte. Andreea, printr-o minune, se cere la somn. N-o refuz, aşa cerere mai rar. Îmi fac planuri...ce mai citesc eu după ce adoarme, am cel puţin 3 cărţi începute şi neterminate.

Ne ducem în pat. Întâi ia perna mea şi mi-o dă pe a ei. "E mai bine aşa, mami!". Apoi se uită în ochii mei, mă pupă, îmi spune somn uşor şi se întoarce cu spatele la mine. Se ridică în funduleţ şi întoarce perna pe partea cealaltă. "Acum e bine, mami!". Oftez. "Parcă îi era somn..."

-Hai, Andreea, să dormi ca la grădiniţă, stai cuminte, fără legănat, fără vorbit, fără pupat, da? Şi mâine îţi iau o surpriză cu Elsa!

-Ce bine! Uraaa! Gata! Mulţumesc, mami!

Se întoarce cu spatele la mine, îşi apropie mânuţele de faţă şi pune capul pe pernă.

Linişte deplină. Nu se mişcă absolut deloc. Mă mir ce noroc a dat peste mine. Dar un deget îmi intră în ochi.

-Mama, mi-a venit o idee!

-Ce idee, Andreea? Nu dormi?

-Mama, nu-i luăm surpriză şi Antoniei?

-Andreea, dormi, te rog! Dacă vrei surpriză mâine!

-Bine, mama!

Linişte deplină. Nu se mişcă absolut deloc. Iar mă mir. Un deget îmi intră  în ochi.

-Iar mi-a venit o idee! Nu iei surprize şi pentru Antonia, Sabri, Patisia...te rog, mama?!?

-Andreea!!!

-Gata, mami, gata, dorm...

Încă 30 de secunde de linişte.

-Mama...mi-e puţin sete! Numai puţin! Şi face gestul acela de "un fleac, mami!".

Mă duc şi îi aduc apă, râzând pe furiş. Bea apă cu sete, îmi mulţumeşte şi se trânteşte iar pe pernă.

-Acum dorm, îmi spune. Şi începe foiala. Întoarce iar perna şi-mi spune cu năduf:

-Nu ştiu deloc ce să fac cu mânuţa asta! Asta o bag la tine în păr dar cu asta ce fac???Spune, mama, spune!

-Bag-o sub pernă, îi spun şi râd cu lacrimi, până acum replica asta nu mi-a servit-o niciodată, pretext ca să nu doarmă.Râde şi ea şi se uită în ochii mei, neîncrezătoare parcă, râd sau plâng de nervi?

Vocea raţiunii, sătul de atâtea zgomote, îi spune : Gata, Andreea, încetează!

Începe să se vaite :

-Mi-a spus tata "Încetează!"

-Şi ce înseamnă asta?

-Să mă liniştesc! Vaiiiii, ce supărată sunt pe el!

-Hai să ne liniştim amândouă, eu nu mai râd şi tu nu mai vorbeşti, da? Că nu-ţi mai iau surpriză şi-ţi arunc borcanul cu Fineti!

Linişte deplină. Iar mă mir.

-Mami, nu e ora de dulciuri, mami, ce nu înţelegi? Nu e ora de dulciuri, e noapte!

-Gata, l-am aruncat, să ştii!

-Bravo, mama, eşti foarte deşteaptă! Bravo, bine că l-ai aruncat! Nu e ora de dulciuri! Bravo!



Adoarme brusc. A durat o oră.

Linişte deplină. Nu mai am chef de nicio carte.

LE : mă ajutaţi cu o distribuire, dacă v-a plăcut postarea!

miercuri, 2 noiembrie 2016

Mi-e bine

Princess asta mică seamănă cu mine, parol!
Avem pe Kiss Tv una bucată melodie, "Mi-e bine", Lidia Buble featuring Matteo:

https://www.youtube.com/watch?v=SCL1W7YUKCI

Are loc următorul dialog între noi :

-Mama, ce-a căzut acolo?

-Un "A"mare a căzut!

-Dar de ce plânge fata?

-Îi e dor de iubitul ei!

-De ce?

-Nu ştiu!

-Spune de ce!

-A plecat!

-De ce curge apa?

-A uitat-o aşa!

-De ce aruncă  hainele?

-S-a săturat de ele!

Ea : Fată, închide apa aia! Ce-ai spus, mamă? Că-i e dor de bărbatul ei? Şi unde e? În altă ţară? Şi fierul de călcat l-a lăsat aşa? Ce pune asta pe foi, mama? Ce tot zice? O să se facă mult foc! Şi nici apa n-a închis-o! Hopa! Ăsta cine e?

-Matteo!

-Ah, Matteo! Ca Mateo, mic, bebeluş?

-De ce cânţi tare, mama?
-Păi nu trebuie să cânt tare?

-N-ai voce, mami! Vali are voce, nu tu! Eu mai bine mă joc cu ursul!

luni, 31 octombrie 2016

Colectiv

Ştie toată lumea ce s-a întâmplat în Colectiv, anul trecut.

NU ştie nimeni ce s-a întâmplat în Colectiv, anul trecut.

64 de victime.

Sute de victime, familiile celor 64. Căci suferinţa lor nu s-a încheiat. Nu se va termina niciodată durerea lor. Uitarea nu le va aduce alinare. Ci doar va pune strat peste strat peste suferinţă.

Am fi putut fi noi acolo sau copiii noştri, fraţii noştri, prietenii noştri. Şi nici dreptatea, dacă va fi făcută vreodată, nu va aduce alinare nimănui.

Ce putem noi să facem? Noi, cei care n-am ieşit şi n-o să ieşim, din comoditate, în stradă?

Putem să fim mai buni. Unii cu alţii. Ştiu că sunt oameni care nu merită bunătatea noastră dar nu merită niciun minut din timpul nostru. Să nu fim noi cei care aruncă primii piatra. Să n-o aruncăm niciodată.

Putem să fim corecţi. Să nu dăm mită doctorului, inspectorului, profesorului. Căci ceea ce semănăm, aceea vom culege. Studentul care a dat şpagă profesorului de la facultate să treacă în anul doi când eram şi eu studentă e acum doctor şi nu ştie să pună un diagnostic corect, caută pe net, să vadă acolo posibile cauze, tratament, păreri. Poate a fost şi în spital când s-a întâmplat o tragedie. Suntem în egală măsură vinovaţi atunci când dăm sau luăm şpagă.

Putem să ne informăm. Să nu judecăm. Nu doar fără a cunoaşte. Să nu judecăm deloc. Să ne punem, măcar un minut, în pielea altcuiva. Să renunţăm la a fi răi. Genii nu putem fi toţi dar buni putem încerca să fim.

vineri, 28 octombrie 2016

Ce (ne) facem cu grădiniţa?

Duci copilul la grădiniţă în primul an, ai emoţii mai mari ca cele din ziua în care ai zis "da". Fiindcă acum îţi laşi odorul în grija altora, pleci 4 sau 8 ore, cu timp pentru tine, timp să mergi la toaletă fără companie, timp să faci ce vrei, timp pe care nu l-ai mai avut de mult. Dar de obicei, mai dormi niţel că-n vremurile bune, mai faci o ciorbă, mai bagi la spălat, şmotruieşti casa. Fumătorii mai trag un fum. Ca-n vremurile bune. Asta dacă nu te duci la serviciu, să bagi fază după fază, să faci/dai rapoarte, să bagi marfă la raft, să încasezi bani, să dormi ca-n vremurile bune(valabil doar pentru unii). Dar părintele care-şi iubeşte copilul are veşnic un nod în gât care-i trece doar când îl ia acasă. În primul an de colectivitate, copilul tău iubit care s-a îmbolnăvit atât de rar acasă, se va îmbolnăvi de vreo 15 ori. Cam jumătate de an în medical. La cel mai mic semn că-i curge nasul, că iar tuşeşte sau că-l doare vreo ureche(Doamne fereşte!) îţi mai iese câte un fir alb. Îl îmbraci, te îmbraci cu ce-o fi şi te duci iar cu el la pediatru. Bine că n-are nimic la plămâni dar, doamnă, nu-l duceţi în colectivitate. Aerosoli, Sumetrolim, Humex, Nurofen, Brufen, Algin, Oscilococcinum. Bine că nu a ajuns pe antibiotic. Domnul doctor, ceva pentru nervii ăştia slăbiţi ai părinţilor n-aveţi? Şi ceva pentru nervii şefilor care parcă nu mai ştiu cum era când aveau copiii mici, dacă-i au? Nu duci odorul la grădiniţă, asta după ce-ai cotizat cu bani pentru şerveţele, hârtie igienică, saltea nouă, mochetă, perdele, gazonul şi vopseaua de pe gard(ei, asta nu încă dar urmează). Şi când îl duci, nu-l bagi bine în clasă când te doboară imaginea altor copilaşi tuşind, cu mucii până la genunchi. Şi înjuri  nenorociţii aia de părinţi care n-au încotro şi-i aduc, aşa "bolnavi" la grădiniţă. Vine Crăciunul. Din 4 luni ai dus copilul la grădiniţă numai vreo lună jumătate. Ţi se cer alţi bani. Pentru cadouri pentru copii, pentru mici atenţii, pentru engleză. Da, engleză pentru copilul tău care de-abia vrea să-ţi spună mama. Pentru că e copilul tău şi e la fel de încăpăţânat ca tine. Nu ţi-ai dorit tu copil Leu? Dar bine că face engleză. O să spună "good morning, hello şi bye" peste un an, ascultă-mă.  E bine, cât de cât. Măcar nu mai plânge dimineaţa când îl duci şi nu se mai agaţă de tine, cu lacrimile şuroindu-i pe hainele tale de lucru. Îţi mai arde de lucru sau de somn? Aici fumătorii mai bagă un fum. Un pachet.

Nu-ţi face mari speranţe pentru serbarea de Crăciun. Un copil din grădiniţă face scarlatină. Bum. Scarlatină. Toţi copiii trebuie să meargă să facă exudatul şi nu mai ştiu ce analize(ai şi uitat). Du-te şi la laborator, plăteşte şi taxa de urgenţă. Dacă n-a luat boala, răsufli uşurat. Nu mai contează că în pachetul de la grădiniţă(plătit din banii tăi) nu e nimic de calitate, nicio jucărie mai de Doamne-ajută, ci doar dulciuri ieftine. Lasă, îi iei tu dulciuri de calitate, oricum nu sunt bune pentru dinţişori. Iar îl duci la grădiniţă, iar îi înjuri pe denaturaţii care-şi duc copiii răciţi la grădiniţă şi bănuieşti că strecoară doamnelor educatoare sticluţa cu sirop. Nemernicii, ei îţi îmbolnăvesc odrasla. Dai o grămadă de bani pe medicamente care întăresc imunitatea, spune pediatrul. Dar ştii ce? Mai bine ia-le tu, dragă părinte. Pentru că imunitatea se întăreşte acolo, în colectivitate. Nu-l poţi ţine doar acasă.

Urmează anul doi de grădiniţă. Copilul tău nu mai plânge. Nu se mai îmbolnăveşte. Tuşeşte. Îi curge iar nasul. Dar e mare. Mai creşti şi tu, dragă părinte. Ştii deja că toţi tuşesc în perioada asta a anului, că le curge nasul. Că important este să nu-l duci tu cu febra la grădiniţă sau apatic. În rest, e cam bine. Odorul tău a crescut. Se imunizează. Nu-i mai înjuri pe aia care-şi duc copiii cu nasul curgând fiindcă deja ştii şi tu cum stau lucrurile. Îi compătimeşti pe părinţii celor de la grupa mică şi  ştii prin ce trec. Dai iar bani. Pentru rechizite, mochetă, şerveţele, draperii, zugrăvit. Deşi ştii că e ilegal, deşi bănuieşti că se întâmplă ceva cu banii tăi. Tare ai vrea să-i spui unei mame că nu aşa se creşte şi educă un copil, că nu banii sunt soluţia. Un copil se creşte acordându-i timp, dragoste, atenţie, respect. Lasă-ne, dragă părinte, care sari cu banii la orice. Tu vei fi cel care va cere bani pentru lănţişor de aur, maşină de spălat sau mai ştiu eu ce Audi pentru doamna învăţătoare sau domnul doctor, să-ţi intre/termine copilul o şcoală. Doamne fereşte de intelectualii ăştia care se dau peste cap pentru copiii lor, să aibă cele mai bune condiţii dar ei nu ştiu să scrie corect. Asta vor învăţa şi copiii lor.
Nu e vina lor.
Ce(ne)facem cu grădiniţa? Cu viitorul copiilor noştri?

miercuri, 26 octombrie 2016

Vanilie

Andreea : Mamă, mă duc la magazin!

Eu :  De ce te duci la magazin, Andreea?

Ea: Mă duc să cumpăr vanilie, să fac o prăjitură cu ciocolată!

 Pleacă până la uşa, revine şi se dezbracă.

Eu: Andreea, de ce te-ai dezbrăcat?

Ea: Pentru că aşa vreau eu, cu mâinile goale, în rochiţă!

Eu: Dar eu vreau să iei bluziţă pe tine!

Ea: Dar eu vreau mai mult că tine să stau dezbrăcată!



Astăzi, la lucru, domnul care mă însoţeşte mă întreabă în franceză unde mă duc. Îi spun unde şi-l întreb cum de lucrează agent de pază în condiţiile în care pare să ştie limba franceză.

- În Franţa, toţi copiii ştiu limba franceză şi nu se mai miră, spune el, râzând în colţul gurii.

- Ca să vezi! Şi în Italia, cum e în Italia?

- Şi în Italia e la fel. Toţi copiii ştiu italiană.

- Să ştiţi că aveţi dreptate. Numai în România, copiii români nu ştiu româneşte!

- Şi asta-i drept.



Ajungem la recepţie, vreau să bag măgăhoaia pe care sunt obligată s-o folosesc în interior dar îmi dau seama că ar fi inutil şi zic cu voce tare că mai bine o las afară iar domnul ăsta care are mereu toate replicile la el(sigur are o mare tristeţe a lui dacă nu e prieten al lui  Bachus în timpul liber, desigur) îmi spune că el stătea şi se uita să vadă când mă prind.

-M-am prins, vă mulţumesc, probabil că de aceea staţi la distanţă, în caz că nu mă prind, să nu cad în ceva urat mirositor şi să vă murdăriţi! Atunci, vă las eu "măgăhoaia", mi se pare că sunteţi puţin ataşat de ea, s-o duceţi unde-i este locul!

-M-am prins eu că o să mi-o lăsaţi mie!


Pe raion, un domn la vreo 60 de ani, mă întreabă dacă nu-mi este greu...Îi spun încet(fericirea nu se strigă) că nu-mi este aşa greu fiindcă nu simt de parcă aş fi sclava cuiva sau a muncii fiindcă am norocul să fac ceea ce-mi place şi ce mi-am dorit, momentan. Pentru că fiecare pas înseamnă o călătorie spre altă destinaţie.

-Dar veniţi să-mi spuneţi şi mie ingredientele din salamul ăsta?

-Da, cum să nu? ÎI turui ingredientele şi văzându-l cu coada ochiului că se uită pe sub ochelari la mine, îl întreb dacă-i mai citesc...

- Nu, e suficient. Dar ştiţi că atunci când îmi citiţi, nu mai munciţi?

-Da, vă mulţumesc pentru clipa de odihnă oferită! Dar să cumpăraţi şi salamul!

Aceste cuvinte de astăzi sunt pentru tataia. Îl chema Dumitru. Aş fi vrut să mai fie. Ne salvăm şi mergem mai departe cu tot felul de artificii. Pentru că avem dureri în suflet de care nu ne vindecăm niciodată. Rămâne gol.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...