O zi de lucru

Pe drumul spre lucru, ascult în căşti "Niciodată toamna", să-mi mai alin una-alta. Vântul ăsta de Sibiu, pustiitor, nu-mi alină nimic. Dimpotrivă. Ajung la lucru, dau bună dimineaţa colegilor, uneori mi se şi răspunde. În vestiar, încerc să-mi iau un pachet de gumă din geantă(Doamne, câte pot să intre într-o geantă şi să nu găseşti niciodată ce-ai nevoie când ai nevoie!) şi după multe eforturi, reuşesc să-l sustrag. După care-mi cade în dulapul colegei, printr-o gaură pe care n-am văzut-o niciodată. Încerc să deschid dulapul(închis, desigur), moment în care-mi dau seama că semăn cu Mr.Bean, într-una din scenetele care l-au făcut celebru(prin care am trecut cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi), aşa că renunţ. Mă duc la toaletă să mă spăl pe mâini şi să mai arunc un ochi critic părului care niciodată nu stă cum vreau eu.Cu "I want to break free" în minte, mă îndrept spre câmpul de luptă căruia un şef îi spune "codru". Ştie el de ce.

Trebuie să fac o plasare de produse, nu ştiu unde şi nu ştiu cum. Întreb şi mi se răspunde sec : Pe raion! Felicitări! Felicitări pentru ce??? Sunt mulţumită că nu mi se spune şi "La mulţi ani!" şi-mi iau faţa consternată de acolo. O să sun un şef. Ăştia ştiu totul, de obicei. De obicei, mă şi ajută.

Apoi merg să aranjez nişte marfă şi mă aplec, ştie cineva mişcarea? Mişcarea în care fundul iese în evidenţă căci nu pot să mă aplec cu spatele drept, flexând doar genunchii, ar rămâne toată marfa în rezervă astfel. Şi atunci aud replica : Nu mai ţine curul aşa că... Că ce?(aici, citind, bărbatu-meu se uită cu un ochi critic la mine dar să ştii, bărbate, că eu fundul îl ţin mereu la mine, nu pot să-l las acasă şi nici nu sunt de vină pentru ce-şi imaginează unii).

Sunt întrebată printre raioane dacă ştiu unde e mălaiul, ştiu, cum să nu? Conduc omul la mălai şi-mi spune: Păi nu e scump? La L. parcă e mai ieftin, mă duc acolo! N-am bani de mălai! Înţeleg, îi dau replica, mergeţi unde credeţi că e mai bine!

Merg spre case, o fată exclamă plină de bucurie când mă vede : Hei, Bela, ce faci? Fată, dar ce drăguţă eşti! Auzi, ai un iubit? Oh, dar de ce, mă întreb în gând? Pentru ea sau pentru cineva? Am un soţ iubit, să ştii! Am şi eu, îmi spune ea gângurind. Deci nu pentru ea...Dar de ce mă întrebi, o întreb şi eu. Aşa, ce n-am voie? Ba da, ai.

Ipochimenul care mă însoţeşte se laudă cum a prins el hoţi în magazin cu mâinile goale, atât e el de inteligent, nu i-a văzut pe camere, n-a fost lângă ei acolo şi totuşi i-a prins! Îl întreb dacă i-a prins cu puterea minţii sau i-a văzut în bolul de cristal că nu-mi explic altfel. Nu are replică şi mă bucur că tace măcar pentru un minut.

Un domn îmi spune iar că-i place parfumul meu şi fiindcă eu nu-l mai simt, mă gândesc să nu miros, Doamne-fereşte, a mezeluri sau a margarină, cum mi-a spus un merchandiser când m-am angajat, că fiecare miroase, după un timp, în funcţie de ce marfă bagă la raft. Dar dacă  stau să mă gândesc ce frumos îmi miroase în rezerva de mezeluri când mi-e foame, parcă nu e aşa un dezastru. I-o fi şi omului foame.

Ducem cu noi o lume necunoscută nu doar celorlalţi, uneori şi celor de lângă noi. După cum şi lumea lor ne este necunoscută. Luptele, durerile, bucuriile altora rămân enigme. Facebook-ul nu poate cuprinde, cu opţiunile sale, inima omului.

Femei

Sunt femei care salvează. Un om, o mulţime, se salvează pe ele însele. De pustiu, de singurătate, de nebunie.
Femei care aşteaptă veşnic omul care să le salveze, care să le facă zeiţe, să le aşeze pe un piedestal, să fie iubite aşa cum sunt mereu, fără să dea nimic înapoi, fără să iubească la rândul lor căci cred că simpla lor prezenţă este de ajuns.
Sunt femei care iubesc nebuneşte un singur bărbat, la uşa căruia bat zi şi noapte ca să fie iubite, care se umilesc, se jertfesc pentru acest bărbat, îi dedică statusuri patetice şi fotografii cu zâmbete perfecte sau cu rictusuri a la Gioconda, îşi jură în sine că-l părăsesc, că nu-l mai iubesc dar tremură la simplul lui nume, suspină şi le doare sufletul la o melodie care le aduce aminte de clipele trecute şi cred sincer că nu vor mai iubi niciodată la fel. Până la următorul bărbat. Care nu e niciodată soţul. Decât dacă le părăseşte. Şi astfel se salvează el.
Sunt femei mame, mame nu pentru că au vrut asta, ci pentru că asta au crezut că vrea lumea de la ele(de ce-ar conta ce vrea lumea?), femei, care, deşi suferă în timpul sarcinii, râd de alte femei gravide care suferă cum au suferit şi ele. Pentru că au uitat, pentru că ele consideră sarcina altei femei nu ceva sfânt, ci ceva de care poţi să râzi. Femeile astea nu salvează pe nimeni.
Sunt femei care n-au fost iubite, copile fiind, şi dau buzna, adulte, în mâncare, în ţigări, în alcool, în sex, în cumpărături inutile. Femei pe care nu le mai salvează decât terapeutul, dacă ar recunoaşte că au o problemă, să ajungă acolo. Femei aparent sănătoase care se plâng mereu de dureri de cap, de dureri de spate, de dureri nelocalizate, femei care critică în permanenţă alte femei, prezente sau absente şi apoi se plâng de răutatea lumii. Femei care nu se uită în interiorul lor nici măcar o dată. Căci cred că simpla lor prezenţă este de ajuns.
Femei care iartă şi iubesc din nou, iubesc şi iartă până la capătul lumii. Femei care-şi iubesc aşa copiii, soţul, părinţii. Femei care par proaste când iartă şi uită răul.

Femei care nu iartă niciodată, care trăiesc cu satisfacţie fiecare dramă, singura lor raţiune de-a trăi, femei care se uită cu nesaţ la Măruţă, Capatos şi plâng de fericire când un copilaş nevinovat ia bătaie la grădiniţă căci cred că educaţia se face cu violenţă. Femei care nu observă niciodată ochii altei femei şi ce spun ei, ci doar hainele, coafura, tenul, felul în care se mişcă. Ca şi cum asta le-ar ajuta sau face fericite.
Femei care vor să trăiască odraslele lor ce n-au trăit ele niciodată, care spun mereu altor mame ce fac ele, cât gătesc, ce gătesc, cum îmbracă şi de unde îmbracă copilul, care dau copilul la meditaţii la 3 ani, pregătindu-l pentru succesul pe care ele nu l-au avut.
Sunt femei care se sacrifică pentru a fi "în rând cu lumea", care nu fac nimic pentru ele, care trăiesc doar în mintea lor mirajul puterii, al iubirii adevărate, al prieteniei, femei incredibil de singure, femei care se amăgesc de dimineaţă până seara cu ceea ce n-au.
Femei care sunt doamne. Rare. Femei pe care o să le iubesc mereu şi o să le respect deşi sunt sute sau mii de kilometri între noi. Sau doar cuvintele lor.

My all

Andre, eşti viaţa mea şi a lui tati!
Şi eu sunt viaţa voastră, mami!


Andreea, ce e acolo? Ai dat apă pe jos?
S-a dat singură, mami, singură!
Bine, Andreea, nu mă supăr!
Dar să ştii că nu mai dau apă, mami!
Păi n-ai zis că n-ai dat apă tu, Andreea?
Ei, am dat, mama, am dat!



Mama, astăzi Magda l-a scuipat pe Vlad!(colegi de clasă)
Vai, Andre, Magda asta n-are toate ţiglele pe casă!)(mi-a scăpat)
O are pe Amalia!(Amalia e mama Magdei)...numele sunt schimbate, personajele şi faptele lor, reale.


Mami, nu mai cânta asta(cântam Emoţie de toamnă şi n-am deloc voce dar ştiu versurile)
De ce, Andre?
Cânţi acasă, mama, nu pe stradă, e urât, să ştii!


Mama, auzi la ăsta, vorbeşte cu florile( Ion Suruceanu, într-o melodie mai altfel)


Mama, nu mi-e frig, nu vreau păturică!
Bine, Andre, tu eşti mai mică, ai numai 4 ani şi nu ţi-e frig!
Am pijama cu Elsa, mama! Dar tu câţi ani ai , mama?
Aaa, am 26!
 Ha, ha, ha! Ai 26 de ani, mami, ce mulţi ani ai! (ha, ha, ha)

M-a luat durerea de cap

Andre mă aranjează după câteva încercări de aranjare a feţei bărbatului aflat în minoritate în casă şi care refuză să fie machiat. 

- Mama, te dau cu pafum! Acum cu ruj, aşa, nu te întoarce! Mama, de ce te-ai întors cu faţa? Doamne fereşte, iar te-ai întors şi trebuie să te aranjez! Mama, te rog! Acum stai să te tund! Să-mi pun şi ochelarii, că nu mai văd bine! Ah, gata, te-am aranjat, acum eşti vijitoare!(ochelarii de scafandru, da?)

- Mulţumesc, Andre, n-am ştiut că m-ai tuns şi m-ai machiat să mă faci vrăjitoare!

- Cu pacere, mama! Acum să te uiţi bine la laptop! Îţi dau şi o baghetă(îmi bagă un creion în ochi) şi poţi să peci!

Nu plec, rămân cu ochii în laptop şi încerc să nu ţin cont de durerea care vine în valuri, răscolindu-mă. Probabil va mai trece timp până să nu mai doară. Mă gândesc la ceva nemaipomenit de superficial: m-am tuns, numai eu ştiu de ce. Replica pe care auzit-o cel mai des a  fost : Te-ai tuns? Şi urmează pauza aia din care eu înţeleg: Fată, ce ţi-ai făcut la păr?!?(păcat că nu pot să redau în cuvinte această pauză stânjenitoare dar sigur înţelegeţi). Cu părul lung sau scurt, sunt aceeaşi. Pe cuvânt. Apoi mă gândesc la un deosebit de inteligent om(?) care mi-a spus astăzi foarte sigur pe adevărul scos pe gură : Decât să fii supărată, mai bine să fii bolnavă! Tot el s-a supărat într-o zi când le explicam unor colegi că dacă vor să folosească pronumele de politeţe la adresa cuiva trebuie să spună "dumnealui", nu "dânsul" şi nu au crezut până n-au verificat pe net şi când au citit, mi-au dat dreptate dar el sărea că iepuraşul de Paşti : "Şi ce dacă a ştiut, fra, ce dacă a ştiut, fra?" Da. Ceea ce era de demonstrat. Repeta tata o vorba: "După ce că e prost, mai şi semnalizează". Câteodată îi mai dau dreptate şi lui tata.

Apoi citesc articolul acesta din 2010 : Catchy

Să nu te ia durerea de cap? Pentru că am înţeles târziu sursa kilogramelor în plus( aş vrea să mă şi deranjeze foarte tare încât să fac ceva să le dau jos dar nu, nu, cine e obsedat de greutatea mea să se uite întâi în ograda proprie) : serviciul ăla absurd care-mi permitea să-mi cresc copilul şi să-i fiu aproape cât se poate de mult timp, şefii pe care-i încercam să-i mulţumesc(în van), copilul meu care plângea foarte mult pe vremea aceea şi încă nu dormea nopţile, diversele şi stupidele comparaţii pe care le făceam, plus unele adevăruri atât de grele şi de dureroase încât nici nu ştiu dacă am curaj să mi le recunosc. Dar trebuie.

  Poate e adevărat că întrebările sunt, de fapt, răspunsuri.

Mere coapte şi portocale

Mirosul copilăriei mele e legat de mere coapte şi de portocale şi întotdeauna asociez cele două arome cu iernile petrecute la ţară, la Argeş, la mamaia acasă. Locul unde am şi crescut până am mers la şcoală, locul unde ne petreceam vacanţele de iarnă. Erau ierni adevărate, după o toamnă aromată, plină de struguri şi de nuci, de crizanteme furate din grădinile din spatele blocurilor, după teze la română şi matematică şi mari emoţii la chimie(pentru mine), se aşternea treptat gerul, brumă în fiecare dimineaţă şi peisaje mohorâte în apus...pentru ca, în final, să cadă primii fulgi de zăpadă la a căror vedere toţi copiii chiuiau de plăcere, ne băteam în calorifere, ne fluieram pe fereastră, ne strigam din toţi plămânii încât vecinii, oameni mari, care se odihneau după orele de lucru sau înaintea lor, probabil ne adresau cuvinte nu tocmai de laudă. Ce mare lucru, alţi fulgi de zăpadă? Care nici n-o să reziste pentru că e tot cald afară? Dar nouă nu ne păsa de aspectul efemer al primei ninsori, prea mare era bucuria pe care o simţeam. Se apropia şi vacanţa de iarnă, anotimpul bucuriei,cadourilor, dulciurilor, al mirosului proaspăt al bradului de Crăciun.

Cu zeci de bagaje în spate, ajungeam la ţară cu câteva zile înaintea sărbătorilor. Zilele erau întunecoase şi reci, nu erau multe emisiuni pentru noi la televizor, filme , desene sau internet, era doar nerăbdarea noastră în aşteptarea zăpezii. În fiecare dimineaţă primul nostru gând era legat de zăpadă şi imediat săream la fereastră să vedem dacă a nins, dacă zilele şi uliţele satului s-au luminat...şi când ziua mult aşteptată venea(când eram mici, parcă mereu ningea înainte de Crăciun dacă ne rugam cu adevărat, nu-i aşa? ), ne năpădea o veselie aşa de mare încât nimic nu ne mai ţinea în casă. Cu mâinile îngheţate, cu gura până la urechi de bucurie, cu hainele ude fleaşcă pe noi, ne  bulgăream până vocea cuiva ne aducea la realitate, ori să aducem apă în casă, ori să ducem vaca la apă în vale. Odată cu venirea serii , intram cu greu în casă şi mâinile noastre reci apucau merele coapte din cuptor să ne încălzim şi să ne bucurăm de un dulce căci mamaia ne ţinea pe cartofi, varză şi o minunată fasolă bătută la care poftesc şi acum până în Ajunul Crăciunului. Cu mere coapte, seminţe de dovleac şi câteodată şi dovleac copt, treceau zilele repejor-repejor până în Ajun, când părinţii noştri veneau de la Vâlcea cu o grămadă de bunătăţi. Petrecerea începea, întâi mama făcea minunatele ei prăjituri cu cremă, din aluat copt pe fundul tăvii şi tot  felul de creme, de vanilie, ciocolată, apoi cornuleţe, tort cu multă cremă la care tânjeam cu toţii şi ne potoleam pofta cu un suc atât de acidulat şi de rece că ne clănţăneau dintîi în gură. Fiindcă tot n-aveam voie la dulciuri decât după slujba de la biserică, ne îndopam cu portocale care aromatizau toată casa iar mâinile noastre deveneau portocalii şi crăpau de la sucul astringent al citricelor. Când nimeni nu ne vedea, ştergeam cu câte un deget un pic de cremă de pe tort, furam câte o prăjitură, miroseam sarmalele şi ne rugam în gând să fim iertaţi şi ne gândeam că nu suntem noi atât de păcătoşi încât să fim pedepsiţi pentru o lingură de crema că doar eram copii şi numai oamenii mari aveau păcate.

În Ajun de Crăciun, împodobeam bradul şi eram atât  de fericiţi cu fiecare glob aşezat frumos pe crengi, cu fiecare bomboană şi podoabă prinse în pom că seara nici nu ne lua somnul  de emoţii. Mirosea puternic a brad, verdele acela puternic şi luminiţele care se aprindeau şi se stingeau îl chemau parcă pe Moş Crăciun care în ciuda vremurilor grele, a fost mereu bun cu noi. Anul acesta o să facem iar brad pentru A. şi sper să-i oferim bucurii la fel de mari că ale noastre când vremurile nu erau atinse de criză, când oamenii erau mai apropiaţi unii de alţii, de familie, de casă, nu de televizor sau de internet, de Facebook sau de messenger, când visele copiilor se îndeplineau, când iarna avea miros de portocale, nu de prăjituri din Carrefour.

Iernile voastre ce miros aveau?

Later edit : acesta este un text mai vechi, tocmai din 2012.

Casa noastră (partea a II-a)

Casa de la ţară e casa noastră.

De-a lungul anilor a trecut, ca un om, prin tot felul de schimbări. S-a renovat în permanenţă. Tot ca un om.

Dar v-am mai spus asta.

După ce-am trecut de 20 de ani, ne-am împrăştiat cu toţii în lume.

Camera micuţă, cu podele din lemn, a devenit camera unei mătuşi a bunicii şi sinonimă cu alienarea, bătrâneţea şi singurătatea. Uneori, mătuşa ieşea pe sală şi oprea câte un vecin, întrebându-l dacă nu vede şi el în vie doi ochi roşii. În via din  faţa casei, vie pe lângă care vecinul, mai sperios, trecea în fiecare zi, în drumul spre casă. Ştiam că nu sunt ochi roşii în vie, că nu e nimeni, că vorbeşte glasul demenţei dar spune-i asta şi vecinului! Deseori, dacă o vedea pe sală, ca să n-o audă şi să-l sperie iar, trecea în viteză pe drum, mai-mai să-şi rupă ceva de atâta grabă!

În anii ce-au urmat, camera copilăriei noastre s-a schimbat de multe ori, la fel ca şi sala, au apărut termopanele, au apărut tot felul de electrocasnice, altă şi altă mobilă. Pe un perete, a rămas acelaşi ceas kitsch, galben, enorm, fotografii cu noi mici, cu noi mari, cu jumătăţile noastre mai bune. Un covor din lână, cum era modă cândva, a rămas şi el întins pe perete. Curios că nimeni n-a încercat niciodată să-l dea jos, ca şi cum ceva s-ar fi schimbat iremediabil dacă am fi făcut-o.

Sala unde obişnuiam să beau cafea în anii facultăţii, a fost închisă ca un balcon iar magazia a devenit cameră de oaspeţi. Magazia din spate, cu tavanul dărâmat, prin care se putea vedea podul, a fost renovată şi este, în prezent, tot magazie, cu altă destinaţie în viitor. Nu se mai vede tavanul, desigur. Mică fiind, mă urcam în pod şi pe căi ştiute numai de mine, mă căţăram şi mai sus, pe acoperişul casei. Doar fiindcă puteam. Fraţii şi verişorii mei se urcau şi ei pe acoperiş şi-şi dădeau drumul pe ţiglă în jos, ca pe tobogan. Ale copilăriei valuri...Până când unul dintre verişori şi-a rupt piciorul şi pentru o vreme distracţiile periculoase au încetat.

Bucătăria de vară, din curte, căreia Mugu aproape i-a dat foc, a fost stricată şi înălţată alta. A dispărut de foarte mulţi ani şi leagănul din lemn(ţuţeică, îi spuneam) şi în locul lui e acum un puţ(fântână pentru cei foarte de la oraş).

Casa noastră de la ţară ne-a cunoscut toate iubirile, trecute şi prezente, ne ştie şi copiii, a trecut prin multe, ca un om. Poate că Lumi şi Ionu, care ajung mai rar în ţară şi pentru care am scris aceste rânduri, vor tresări puţin şi-şi vor aminti. Am scris şi pentru a noastră Sara, căreia îi plăcea atât de mult acolo, de care îmi este atât de dor şi chiar sper ca, prin absurd şi dincolo de logica şi raţiunea acestei lumi şi a timpului în care trăim, să vadă şi să înţeleagă aceste rânduri. Ea citea "Ultimul rege".

Casa noastră (partea I)

Casa de la ţară e casa noastră.

De-a lungul anilor a trecut, ca un om, prin tot felul de schimbări. S-a renovat în permanenţă. Tot ca un om.

Temelia nu s-a schimbat, cum ar putea?

O am în faţa ochilor în timp ce scriu. Are scări spre camera unde am crescut cu fraţii mei. Camera în care Ionu i-a spart capul lui Mugu, camera în care mi-a căzut apă clocotită peste un picior, camera care peste ani şi ani, a devenit camera "bună" şi, în care, într-o iarnă, am dormit, claie peste grămadă, şapte sau opt persoane. Acum e camera în care dorm părinţii mei, cu ferestrele schimbate, cu o sobă nouă, cu altă mobilă, cu alte amintiri.

În partea opusă acestei camere, două trepte te duceau la o magazie cu tavanul dărâmat pe jumătate şi prin care puteam să vedem podul casei. Din această magazie, o treaptă te urcă într-o camera micuţă, cu podele din lemn şi cu o sobă care scotea fum mult la începutul fiecărei toamne, înnebunind-o pe mamaia. Acolo ne-am petrecut clipe frumoase şi mai puţin frumoase din copilărie şi adolescenţă, am petrecut Revelioane cu prieteni care acum nu ne mai (re)cunosc, care au copii mari, care au plecat dintre noi, acolo am râs de fericire şi am plâns când ne-au încercat necazurile care nu lăsau semne adânci căci ne aveam unii pe alţii, eram la şcoală, aveam mulţi prieteni, aveam muzică să ne încălzească sufletele, aveam sărbătorile de iarnă şi de Paşti, aveam vacanţa de vară şi puţin din farmecul toamnei, când culegeam nucile şi strugurii.

Câteva trepte din lemn de care nu-mi aduc aminte bine căci într-o zi naşul(sau poate tataia) le-a dat jos şi a făcut altele din beton, ne duceau la sala casei, unde, în verile călduroase, puteai să dormi liniştit chiar şi noaptea. Din sală intrai în două camere, una pe post de magazie iar în cealaltă o vreme mamaia a crescut viermi de mătase pentru care mergeam cu mic, cu mare, să adunăm frunze de dud. Eram fascinată de procesul transformării viermilor şi de mirosul frunzelor pe care le mâncau. Trăiau atunci şi naşii, şi tataia. Apoi camera aceasta a devenit camera transformării noastre din copii în adolescenţi, cu patul în care voiam să dorm doar cu mamaia, cu pătuţul lui Luci şi al lui Bodi, cu televizoare alb-negru care se stricau în permanenţă dar la care am putut să vedem imagini în direct de la revoluţia din '89, filmul "Ferma animalelor" din care n-am înţeles mare lucru pe vremea aceea, seriale  ca Sandy Bell, Salvaţi de clopoţel, Edera, Beverly Hills 90210, Sunset Beach. Camera în care l-am văzut pe tataia mort şi de unde l-am condus pe ultimul drum. Camera în care am petrecut cele mai frumoase sărbători de iarnă, îmbelşugate şi reci, cu zăpada care se lasă aşteptată că o mireasă dar care venea şi nu dezamăgea mai niciodată. Camera în care veneam cu plasele pline de colindeţe şi adormeam spre dimineaţă, amorţiţi de gerul de afară şi cu gândul la moşul care urma să ne aducă daruri.  Camera în care stăteam cu orele, citind la nesfârşit aceleaşi cărţi de Rebreanu, basmele lui Ispirescu şi amintirile lui Creangă, în care am fi vrut să dormim, vara, măcar o oră la prânz sau dimineaţa câteva minute în plus dacă ne-ar fi lăsat mamaia.