Azi, nu

Azi nu vreau, nu pot să fac haz de necaz. Azi, nu. Azi vreau să cred că trupul acesta al nostru e doar o carcasă şi că sufletul nu ne este doar fir de praf, că e nemuritor şi că undeva, cândva, ne vom reîntâlni cu toţii, chiar şi după ce n-o să mai fim. În paranteze fie spus, sunt unii cu care n-aş vrea să mă mai întâlnesc vreodată.

Dar azi vreau doar să plâng. Să plâng iar un om plecat prea devreme spre lumină, spre zări mai bune, în altă parte. Să plâng până cred că n-o să mai doară. Să vărs toate lacrimile fiindcă Sara a plecat de tot. Mă rog la Dumnezeu să n-o mai doară, să nu mai simtă nici dureri, nici amărăciunea bolii, nici regrete.

Azi aş vrea s-o mai iau o dată în braţe, să-i mai aud o dată râsul, să mă uit în ochii ei. Să învăţ câteva cuvinte în italiană şi să-i spun că n-am văzut-o de o sută de ani şi că mi-a fost tare dor de ea. Nu ştim niciodată când e ultima dată când vedem pe cineva şi de-asta, azi vreau doar să plâng.

Azi nu vreau să accept că "moartea e un fenomen simplu în natură"(cum spunea Marin Preda). Dacă ar fi simplu, n-ar durea. Şi după durere, n-ar veni uitarea. Şi după uitare, alte dureri. Căci cu o moarte suntem toţi datori. Acum însă suntem datori celor dragi şi nouă înşine să mergem mai departe, să ne luptăm, să coborâm scări, să urcăm trepte, să visăm.

Azi, nu.

Mama, nu eşti o doamnă!

Sunt Adriana. Astăzi am avut o zi mai proastă la lucru. De fapt, după lucru. Mi s-a părut normal să mă prezint unui om cu care am mers împreună o bucată de drum şi răspunsul n-a fost : Bună, Adriana, eu sunt Icsulescu! ci un sec"Hmm, ştiu". Şi mi se părea că eu sunt ciudată. Apoi mi-am amintit de-o întâmplare de dimineaţă când un coleg mi-a spus "Thank you!" pentru că am avut grijă să nu i se fure căruciorul(se fură cărucioare, da!) şi eu i-am spus "You're welcome!" iar el mi-a spus că am ceva în păr, eu am început să-l scutur şi mi-a zis că e numai nişte engleză, să nu-mi fac griji!  Apoi un alt coleg, genul care spune că merge la lucru ca hobby, că pentru el lucrul e ceva temporar, nimic serios, încearcă să mă vrăjească cu o replică răsuflată de genul : Dar ce mult lucrezi, de tine când mai ai timp? Să intru cu capu'-n raft, nu alta! Când fac lego cu fetiţa mea, îi spun! Dacă nu văd din prima verigheta, replica asta îi linişteşte cam pe toţi. Omul nu are toţi neuronii încă stabiliţi la casa lor şi revine când aranjez nişte condimente : Şi, aaaa, ai terminat o facultate? Daaaa, îi spun, acum 13 ani! Face el nişte calcule rapide şi apoi îmi da replica: Daaa, arăţi bine de tot pentru vârsta ta! Mulţumesc, îi spun, să ştii însă că ăsta nu e un compliment!

Vin acasă şi-o amintire mă face să vărs nişte lacrimi, după ce vărs nişte cafea, apă şi-o floare. Mama, de ce plângi? De fericire că mă ai pe mine? Da, princess, şi toată oboseala trece ca prin farmec.

După vreo 5 minute, princess începe să urle: Mama, vreauuuuu ceva bunnnnnn! Bine, princess, îţi dau, nu trebuie să urli, noi suntem nişte doamne şi doamnele nu urlă! Mamăăăăăă, dar tu nu eşti o doamna, eşti doar mama! Mă înclin, princess, în faţa înţelepciunii tale de copil! Îi dau ceva bun şi îi cade, cum altfel?, pe jos : Să ştii că a căzut singură, îmi spune suav. Bine, bine...

Mă aşez pe scaun, la laptop, să scriu acest text şi pe princess o apucă cântatul : Let it gooooo, let it gooo! Mama, mama, te rog spune "Bravo!"şi aplaudă! Eu sunt Andreea! Tu cine eşti? Eu sunt juriul! Bine, Andreea, bine ai venit pe scenă! De unde eşti? De aici, îmi spune ea! Am 4 ani! Când ai împlinit 4 ani, Andreea? Dintr-odată, Juriu'!

Elenei, cu drag

Ieri a fost ziua Elenei. Elena mea dragă. Am început de mai multe ori să scriu acest text, am încercat tot felul de introduceri însă nimic nu se lega, cu petreceri pentru copii, cu piese de lego răspândite peste tot, cu somnul de prânz de care credeam că m-am lecuit, cu princess care se schimbă de câteva ori pe zi fiindcă rochiţa cu buline nu se potriveşte cu balerinii roz, cu profitat de aerul călduţ de septembrie, cu "pune-te, masă, ridică-te, masă!"(aici e mai simplu, fac puţină magie, masa se aşază şi se strânge singură, nu întrebaţi cum!) şi altele asemănătoare.

De-abia în anul 4 de facultate m-am apropiat de Elena.Până atunci o admiram de la distanţă, isteaţă,frumoasă, mignonă şi elegantă, era exact aşa cum îmi doream şi eu să fiu(n-ai ştiut asta, Elena, nu-i aşa?) sau măcar să fiu prietenă cu ea. Ceea ce-am crezut atunci că fiind o tragedie, s-a dovedit a fi clipa în care am devenit apropiate. Nu mai aveam unde să stau în acel ultim an de facultate, nu ştiam ce să mai fac, la cine să cer ajutor iar octombrie se apropia cu paşi repezi. Sufeream şi de-o dragoste închipuită, cea mai rea dragoste, nici nu ştii de ce suferi dar ai o piatră pe suflet care nu se ridică deloc, nu se deplasează cu niciun chip, estompandu-se doar cu timpul. Cel puţin, aşa speram. Nu-mi explic prin ce magie a făcut Elena rost de numărul meu de telefon(nu ştiu nici ce telefon aveam atunci dar cred că toate momentele frumoase din viaţă au puţină magie în ele) şi m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să stau în chirie cu o prietenă de-a ei, în acelaşi cartier cu ea. A fost chiar un timp de neuitat. Nici de dragostea aia închipuită nu-mi mai păsa.A fost cel mai frumos an de facultate, cele mai frumoase clipe din timpul studenţiei. O aveam pe Elena. Sunt câţiva ani de atunci dar îmi amintesc cum ne duceam împreună la facultate, cum traversam parcul, discutând despre cursuri, prieteni, Avon, familie, dansuri, profesorii de la Istorie(remember agitaţia lui Radu Sorin?). Elena a fost cea mai bună dintre noi, şefa promoţiei şi-am pregătit  împreună discursul de sfârşit de an(mulţumesc şi pentru asta, Elena!) şi în discurs ne-a "scăpat" banalul "La mulţi ani!" care se tot spune de sărbătorile de iarnă la români şi-am ras cu lacrimi pentru că era iunie. Dar la festivitatea de încheiere decanul facultăţii de Istorie a spus "La mulţi ani!" în discursul lui şi Elena şi cu mine ne-am  aruncat priviri complice. Între timp, în 2010, domnul decan a trecut în nefiinţă.

Apoi viaţa a pus iar distanţă între noi, o distanţă doar fizică însă. Prin Yahoo!Messenger sau prin email, am fost mereu aproape, mi-a ştiut toate poveştile şi eu am fost cu ea prin toate călătoriile pe care le-a făcut. I-am fost domnişoară de onoare, ea a venit s-o vadă pe princess la numai câteva zile după ce-am născut, mi-a trimis "The Pillars of the Earth" de Ken Follett şi datorită ei mi-am luat reader. Nu am spus că mereu mi-am dorit să fiu ca Elena? Anul acesta ne-am întâlnit pentru puţin timp din nou şi i-am cunoscut minunea care a împlinit un anisor în septembrie(e o mama perfectă!). Au fost ore minunate în care mi-aş fi dorit că timpul să stea în loc, să povestim, să râdem, să depănăm amintiri şi să ne ţinem copiii în braţe. Nu ştiu când va fi data viitoare când o voi revedea pe Elena mea dragă dar ştiu că e mereu la mine în suflet. La mulţi ani plini de dragoste, Elena!

Ţie de cine/ce îţi este dor?

Mie îmi este dor de seri lungi de vara, petrecute pe "vale", la mamaia, cu verişori şi prieteni, fără smartphone-uri consultate din 5 în 5 minute. Doar cu aluzii la săruturi care n-au avut loc, la vise despre cum vom fi când vom fi mari.
Îmi este dor de dimineţi de duminică, calde şi liniştite, cu miros de gogoşi cu salcâm de la Tanti Vasilica, cu miros de ouă în tigaie, cu aromă de orez sau gris cu lapte.
Îmi este dor mereu de fraţii mei, atât de dor că doare.
Îmi este dor mereu de sora mea, atât de dor că doare. Imi este dor de verisorii mei.
Îmi este dor de seri cu licurici.
Tare dor îmi este de ploi calde şi repezi de vara, de mers pe Topolog, de mâncat mere verzi din livezile de lângă râu.
Îmi este dor de timpurile când aveam tot timpul din lume la dispoziţie.

Un om, o carte

Nu cu mult timp în urmă, un om mi-a dat o carte. Dat fiind faptul că este o carte despre sensul vieţii, l-am întrebat dacă este vorba despre el în carte dar răspunsul a fost unul negativ. Urma să aflu, pagină cu pagină, că nu este vorba doar despre el în carte,  deşi a negat asta ci despre fiecare dintre noi, aşadar despre aşteptările, temerile, îndoielile şi chiar despre visele fiecăruia dintre noi.

N-aveam cum să nu-l întreb dacă este vorba despre el în carte întrucât e scris negru pe alb acolo : "Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decât în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei". Dar asta se poate potrivi oricui câteodată, nu-i aşa?

Au fost zile în care am plâns de oboseală, din motive ştiute numai de mine dar am continuat să citesc pentru că am învăţat acum o lecţie, izvorâtă din experienţă : există un timp pentru fiecare carte, sunt cărţi pe  care le citeşti la 20 de ani şi nu mai poţi să le citeşti la 30 de ani, sunt cărţi pe care le citeşti la 35 de ani pentru că nu ai putut să le citeşti la 20, sunt cărţi pe care le reciteşti cu drag şi de drag de câteva ori în viaţă descoperind mereu câte ceva surprinzător şi ce n-ai văzut prima, a doua sau a treia oară, sunt cărţi pe care nu le citeşti niciodată deşi te uiţi lung la ele în bibliotecă şi nu ştii că poate fi ultima dată când le vezi. Dar asta e o discuţie despre o carte citită recent şi nu despre oameni.

Citind, aflu (dar nu cu uimire) că "Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit". Iar viaţa asta este de multe ori, un pustiu. Însă "Omul râde uneori cA să-şi dea curaj. Când tăcerea îl strânge de gât,  râde câteodată prosteşte. Asta îl convinge că nu e totul pierdut". Aproape ca atunci când plângi de extenuare şi apoi te apucă un râs nervos, stupid, să te salveze de gânduri negative. Să nu mai spui că nu e vorba şi despre tine în carte, tu, cel care citeşti aceste rânduri chiar acum.

Mai departe, printre frânturi de somn şi de nesomn, eroul  fără nume al cărţii, spune aşa : "Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor". Salman Rushdie spune chiar că ce nu se vindecă, se suportă. Mergând în cerc(...), nu ajungi decât în tine însuţi. Poţi să te refugiezi în comoditatea unui serviciu fără viitor, să fugi în lume căutând şi căutându-te fără încetare, poţi să te negi şi să negi dureri adânci, tot acolo ajungi. Poate sunt momente în care uitarea să-ţi fie de ajuns dar "pustiul  latră uneori ca şi câinii". Uiţi, te mişti fără oprire dar când încetează să te mai doară?

Poate ăsta să fie răspunsul : "Noi trebuie să completăm destinaţiile pe care vrem să le dăm vieţii noastre. Şi poate nu există nicăieri. Există numai călători care nu dau vieţii lor nicio destinaţie".

Când am ajuns aici, am intrat în concediu şi-am luat o pauză până am ajuns la acest paragraf : "Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte".

Latura existenţială a cărţii reiese astfel : "Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puţin câte puţin".  Câţi dintre noi nu aşteptăm mereu ziua următoare, sfârşitul de săptămână, o vacanţă, un lucru, un OM, pentru a începe să trăim? Dar ăsta să fie sensul vieţii? Aşteptarea altcuiva, să se întâmple ceva, să întâlnim pe cineva, să se întoarcă cineva? Şi atunci vine şi răspunsul : "Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire...Moartea pune capăt şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat . Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul(...)."

Aşadar, ca în multe alte cărţi, ca în viaţă, dragostea e răspunsul(Dragostea-i unica vecie dată nouă, cum spunea altcineva). Octavian Paler, autorul cărţii din care am citat  cele de mai sus(Viaţa pe un peron, Editura Corint, 2005), spune prin intermediul eroului său fără nume(la ce bun?) : "Dacă nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l aşteptam".

Unii avem noroc şi întâlnim dragostea, alţii, mai puţin norocoşi, încă o aşteaptă, după căutări zadarnice. Alţii o pierd. Alţii nici n-o observă. Alţii o descoperă şi redescoperă de-a lungul anilor. Dar, din nou o spun, asta e o discuţie despre cărţi şi nu despre oameni.

Cinci ani ca o clipă

Sau 5 ani ca şi cum n-ar fi fost deloc.

Numai că au fost  şi au lăsat urme. Dar nu-i bai, acum mă duc cu drag la lucru. De când aşteptam să vină această clipă!

De nenumărate ori, în aceşti cinci ani, m-am întrebat cum pot oamenii să reziste săptămâni, luni, ani la rând să facă aceeaşi operaţie, să se uite la alţi oameni care au curajul să plece, să nu plece, să aştepte a cincea zi lucrătoare din lună pentru a lua salariul şi pentru a-l cheltui rapid, să aştepte prima de Crăciun şi de Paşti, să-şi irosească anii pentru că frica de necunoscut e mai mare decât frica de rutină.

Nu doar banii contează în viaţă, ei ne asigură  pâinea cea de toate zilele, un loc de dormit, haine. Dar sufletul cu ce ni-l hrănim, ce-i dăm lui deşi suntem suficient de norocoşi să avem familie?  Cred că serviciul este important, de asemenea. Nu poţi să trăieşti la nesfârşit teama că urmează încă 5 sau 6 zile de lucru, imprevizibile şi previzibile în acelaşi timp. Nu toţi avem norocul să avem cel mai frumos serviciu din lume dar măcar să fie acceptabil, să munceşti decent, să încerci să faci totul bine, să înveţi mereu ceva nou/bun, să mai întâlneşti un om om, să faci BINE. Probabil asta este esenţa vieţii. Să faci bine, să nu laşi să treacă o zi fără să zâmbeşti, să râzi din toată inima chiar şi atunci când doare. Durerile şi dramele sunt inevitabile într-o viaţă de om. Pierdem şi ne pierdem. Dar între ele, putem să încercăm să fim cât mai aproape de noi înşine, să facem ceea ce ne spune inima.

Despre inceputuri si alte frici

Stii cum e cand pui punct si o iei de la capat?

Nu e asa de usor. Uneori simti ca zbori, ca ai iar fluturi in stomac, ca la un inceput de relatie care se anunta perfecta.

Uneori e atat de greu ca parca ai sta locului, fara sa te misti, intr-o incremenire totala. Nu clipesti, nu respiri.

Emotii.

Cu atatea plecari si atatea drumuri, chiar simt ca partir c'est mourir un peu.

E bine sa lasi loc de buna ziua, e bine sa lasi loc de va urma.

Nu stii niciodata cand e ultima data cand vezi un om, cand imbratisezi pe cineva drag, cand saruti, cand pleci. Dar e timpul sa spui la revedere, sa speri ca schimbarea va face loc mai binelui. E timpul sa nu mai stai. 

Ma despart cu sentimente ambigue de acesti ani din viata mea, de oameni carora le-am gresit si m-au iertat(sper eu), de oameni pe care i-am iertat si eu cand au gresit, de oameni carora nu le-am multumit suficient, de oameni dragi.

Mergem inainte.

Fericirea nu ne este data. Ne-o facem noi. Din iubire, din afectiunea celor dragi, din obstacole depasite, din acceptarea si iertarea de sine, din multumirea sufleteasca, din binele pe care alegem sa-l facem.