Mi-a crescut copac

Regret s-o spun dar mi-a crescut un copac. Bine, la început a fost doar o crenguţă. M-a amuzat. Aşa cum te amuză lucrurile şi oamenii noi atunci când te plictiseşti în oarecare măsură. Nici nu m-am preocupat prea mult. Adică ce? O creangă, acolo. Era şi mică. Şi nouă, şi interesantă. Nu mă deranja. Am lăsat-o să crească. Mai mult, din proprie iniţiativă, ca atunci când te plictiseşti peste măsură şi vrei să-ţi faci de lucru(ştiţi bancul cu limbricii) m-am gândit s-o ud. My bad. Aia, adevăr vă spun, a crescut câţi alţii în zece clipe. Zece momente. Că unii pot să trăiască în zece momente aka minute câţi alţii în zece ani. Sau vieţi. Că depinde ce trăiesc, e altă poveste. Divaghez. Crescu crenguţa. Într-o zi, exasperată de insistenţa ei, am tăiat-o cu un cutter găsit prin dulapul din Narnia al bunică-mii. Are şi ea un dulap din ăsta magic. Cutter-ul nu era magic deloc. Doar ruginit. Şi-am tăiat cu el crenguţa cum ai tăia din carne vie. A durut aşa de tare de-am căzut leşinată. După ce mi-am revenit din leşin, am observat că era o creangă de stejar. Picura seva din ea, părea un sânge verde. O vreme am ignorat-o aşa cum ignori gândurile care nu-ţi dau pace, obsesiile pe care  nu vrei să le ai, viciile cu care ne luptăm unii dintre noi, dependenţele cărora trebuie să le afli cauza ca să le schimbi soarta. Apoi, în faţa unor elevi de-a noua, a trebuit să explic cum stă treaba cu dependenţele. Râsu'-plânsu'. Creanga îmi tot foşnea pe la coaste, pe sub cămaşă, înţepându-mă de-a binelea. I-am dat mesaj lui bărbatu-meu să vină să mă ia, am lăsat prezentarea altcuiva şi-am plecat acasă. Am căutat înnebunită pe internet oameni cărora le-au crescut copaci sau flori în corp sau în...cap. Gugăl-ul nu mi-a dat niciun răspuns şi m-am gândit s-o întreb pe una de la lucru care pare a avea un răspuns la orice chiar dacă n-o întrebi nimic. Mai ales atunci. Dar mi-am dat seama repede ce nebunie ar fi. După nebunia cu stejarul din mine ce-ar mai fi nebunia cu socializarea? Am lăsat-o baltă, hotărâtă să mă las pe mâna Universului, se ştie că are el nişte chestii subtile cum ar fi alinierea planetelor, beţii, brize, magneţi  şi ploi de vară care schimbă sensul vieţii unui om prin simplul fapt că în loc s-o ia la stânga, o ia la dreapta şi când îşi dă seama e prea târziu să se întoarcă de unde a plecat căci uneori nu mai e timp. Sau apă. Sau benzină. Sau cuvinte. Tot pe acolo. Câte insomnii şi câte dureri de la prăpădita de creangă! Adică îmi plac mie stejarii dar ce să fac cu toate frunzele şi foşnetele şi aroma de pădure? Îmi legam disperată crengile cât mai strâns de mine, între timp creanga se înmulţise şi eram toată numai crengi. Câte cineva mă mai întreba unde sunt cu gândurile, ce visez, pe unde mă plimb cu mintea, prin ce păduri? Şi atunci mi se părea că mai au şi alţii copaci în ei. Căci altfel cum ar întreba una ca asta? Mă strângea atât de tare stejarul care mă împrejura că într-o zi mi-am luat ţigări şi am fumat în neştire, sperând să-l usuc, ce naiba! De-al naibii şi de demonic ce era, stejarul meu a crescut şi mai puternic. M-a cuprins disperarea. Săptămâna trecută, la vizita medicală anuală, am observat că doctorul se uită fix la mine. Prea fix. Am scos limba la el, să văd cum reacţionează. Dacă reacţionează. Mi-a zis că  el are un nuc. Că nu trece.