Ne jucăm împreună apoi, pretindem că suntem la magazin şi ea cumpără ceva de la mine.
- Vreau două oe! Îîî, multe oi!
- Vrei să spui ouă!
- Da, ouă!
- Ce mai doriţi?
- Nişte breloci! Adică brelocuri, scuze, mama! Ah, nu, alea sunt abţibilduri, doamnă!
Sare din pat peste perne, aproape să-şi rupă gâtul şi vreau să-i iau una din ele, s-o împiedic să-şi facă rău dar ea îmi spune:
- Hei, mama, lasă-mi copacul că vreau să zbor!(copacul e perna sau invers, n-am înţeles). Se urcă pe marginea colţarului şi se aruncă fără nicio frică. Ia o buşitură zdravănă. Nu ştiu dacă să râd sau să mă enervez, simt că iau foc şi mă uit la ea cu ochii mari şi cu dinţii încleştaţi. Vine la mine, în viteză, cu degetul arătător îndreptat spre moaca mea consternată.
- Râzi sau plângi? Te rog să nu plângi! Că mă opresc acum, nu mai sar!
Nu mai sare vreo cinci minute.
Nu există adevăruri absolute. Nici refugii. Nici distanţe de nestrăbătut. Nici doruri care să se stingă ca şi cum ai stinge lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu