Andreisme și Alice

Nu doar de mai, ci mai de mult. Princess insistă cu vorba asta:
  

-Mamă, ia-mamă în brațe! Nu doar ia-mă căci ar fi prea puțin și atunci ia-mă devine în fiecare dimineață ia-mamă! Tare bine mai e...  Și tot ea îmi spune dimineața:   

-Dacă e dimineață, zâmbești! 

 

Mă conformez fiindcă zâmbetele, îmbrățișările și alintările ei sunt tot ce e mai bun pe lume. 
 
 

Au fost momente în care am crezut că n-are rost să mai scriu pe Alice. Cine e Alice? Alice c'est moi. Cu alte cuvinte. Alice e fetița lui V. Și atât. M-a întrebat cineva: Dumneavoastră sunteți Alice? Din oglindă? Eu sunt, stai că imediat mă și înroșesc pentru că așa sunt eu, nu doar ciudată, ci și foarte emotivă. Eu sunt, da, îi confirm domnului pe care nu știu cum îl cheamă. Tare frumos mai scrieți! Mă mai înroșesc o dată și îi mulțumesc. 
 
 

-Scoate degetele din gură, Andreea!  

-Doamne ferește, ce m-ai speriat! Ai zis așa, țipat!

-Păi dacă erai cu degetele în gură la vârsta ta?!? Nici când erai bebeluș n-ai băgat degetele în gură!  

-Să te mai prind eu, mamă, că mai zici așa țipat! Și să știi că nu e greu deloc să fii părinte! Ce faci de mâncare?   

-Varză, princess! 

-Miroase atât de bine! Dar să știi că nu-mi place varza!

-Ai mâncat, Andreea? Ca să știi?!?

-Eu nu mănânc varză că e bleah!
  

După trei minute:

 

-Mamă, s-a făcut varza? Că mi-e foame tare!  

-Nu s-a făcut, princess! Cum se face, cum îți dau! Nu mai durează mult!   

-Dar nu vreau varză că nu-mi place! 
 
  

După alte trei minute: 

 

-Mamă, ce bine miroase! Îmi faci atât de poftă! Îmi dai varză?   

-Desigur că-ți dau!  

-Nu, mai bine nu! Știi doar că nu-mi place! 

 

 Nu, nu e greu deloc să fii părinte.
  

Ciprian, colegul meu de suferință, m-a întrebat dacă eu sunt Alice și mi-a spus că-i place ce scriu. Mulțumesc din nou, Ciprian! Și tuturor celor care își fac timp să le spună că le place ce scriu și distribuie ceea ce scriu.  Doar fiindcă le place sau se regăsesc aici. Le mulțumesc și celor care spun că nu înțeleg ce scriu fiindcă sunt prea evazivă.  Doar n-o să scriu tot. Așa cum nimeni nu se arată tuturor așa cum este, în întregime și cunoaștem numai părți din fiecare, doar ceea ce vrem să vedem, să înțelegem. Și desigur că sunt momente în care de cei de langă noi ne desparte o distanță de nestrăbătut, vinovate fiind aceleasi cuvinte. Și momente in care aproape ne sunt cei care sunt departe. Temporal, geografic, contra eticii. Dar responsabil pentru propria fericire este fiecare. Iar răspunsurile nu sunt la alții, sunt în noi. 

                     

Foto: Pur și simplu. Fericire

Pierderi

Furtuna care a izbucnit din senin sau poate nu fiindcă prea eram îngândurată ca să observ norii negri, m-a obligat să mă retrag într-un magazin. Spun bună ziua şi întreb dacă mi se permite să stau ceva timp acolo. Să se potolească puţin ploaia. Mi se permite, e o doamnă între două vârste care pare bucuroasă că mai e cineva în magazin la ora aceea. Antonela P. scrie pe ecuson. Mai intră o doamnă în etate, aducând cu ea miros de nisip ud şi cumva de scoici. E îmbrăcată în albastru şi la urechi are cercei mari, din argint, cu piatră de onix. Caută sandale albastre. După ton, pare o cunoscută a magazinului. Se aşază lejer pe un fotoliu rotund, fără spătar, să probeze. 
  

-Ştii că umblu pe jos, vreau ceva comod, să nu mi se vadă degetele cu totul, spune.    

-Da, doamnă Dana, vă aduc acum.

  

Doamna Dana se uită scrutător la mine, apoi la trotinetă. Tineretul ăsta, o simt că-şi spune în gând. Îi susţin privirea.    

-Te-ai adăpostit de ploaie?   

-Da, nu mă aşteptam să plouă. 

-Uneori nu vedem lucrurile evidente nici dacă ni le bagă cineva sub ochi. Trebuie să ne izbească evidenţa ca un ciocan. Iar atunci e prea târziu şi doare. Ne refugiem fiecare în ceva când sângerăm pe dinăuntru. Eu îmi iau pantofi. Îmi dau senzaţia de control. Tu ce-ţi iei?   

-Cărţi. Nu mereu. Dacă nu le citesc, am impresia că mă controlează ele pe mine. Aştept să treacă un timp. Să mai uit.
  

Între timp, probează nişte sandale albastre, cu un strop de corai pe ele, un fluture din piele.    

-Nu-mi place fluturele asta. Îmi aduci altele? Acelea simple de jos de tot?

  

Probează altele şi se ridică să vadă cum merge cu ele.    

-Mama avea unele din astea. Ciudat cum moda tot revine. Sau poate nu, nu? 
  

Ultima întrebare era pentru mine. Dau din umeri.    

-Mama mea era de la ţară. Femeie simplă. A făcut tot posibilul să ajung eu mai bine. Se îmbrăca mereu în negru fiindcă întâi a  murit bunicul, apoi repede după el tatăl meu. Apoi un frate de-al ei. Spunea doar atât: Dumnezeu să-i odihnească! Dar eu nu cred în Dumnezeu, ce treabă avea el cu odihna lor? Au murit de bolnavi, ca oamenii care îşi fac prea mult rău, beau şi fumează în exces şi apoi nu se mai poate face nimic. Au murit de tineri, e drept, dar de bolnavi. Cine i-a pus? Dar mama...am luat-o la oraş când n-a mai putut să se mişte. I-am făcut sandale pe comandă, albastre, ca cerul. Aşa a cerut. Mi-e dor de ea acum, cu ploaia asta. Că ieşisem la plimbare, să iau puţin aer şi culoarea cerului mi-a adus aminte de ea. Iar momentan sandalele astea...Ce citeşti pe telefon? 

-O mie nouăsute optzeci şi patru.  

-Te va debusola. E un fragment acolo, pe la începutul cărţii, când privirea lui Winston se întâlneşte cu a altui personaj, nu mai ţin minte exact cum îl chema, şi are impresia că şi el simte ca el, că privirile lor spun acelaşi adevăr dar că acest adevăr trebuie ţinut înăuntru, nedezvăluit. Ai găsit?   

-Am găsit.   

-Pe mine m-a durut partea asta. Când ai impresia că cineva este acolo, cu tine, pentru tine. Şi nu e. Pe mama o durea rău spatele. Nu mai putea umbla, ştii, doamnă Antonela?   

-Ştiu, mi-aţi spus, doamnă Dana.   

-I-am luat scaun cu rotile, pe comandă. A vrut înapoi, la casa ei, zicea că se descurcă ea cumva. S-a descurcat doar câteva luni. O femeie din sat se mai ducea din când în când la ea şi apoi îmi dădea beep s-o sun, să mă ţină la curent. Duminica mă duceam eu mereu la ea. Primăvara...acum 7 ani, a plecat de tot. A ieşit până în grădină şi n-a mai ajuns în casă. Lângă narcise, florile ei preferate.În fiecare duminică, când mă duc acolo, mă duc în casă şi tot o mai simt. Mi se pare că e în grădină şi mă duc s-o caut. O caut peste tot. Durerea vine în valuri, valuri când îmi dau seama că nu mai e. Nu-mi trece. Ştii cum e?    

Mă întreabă pe mine sau pe doamna Antonela?

-Ştiu. Mama trăieşte, am alte pierderi. Pierderi de tot felul. Ştiu cum e când tot cauţi, te uiţi lung după cineva care seamănă cu cel pe care l-ai pierdut şi nu e. Cât aştepţi şi aştepţi în van. Cât speri şi apoi te dor speranţele, aşteptările, cuvintele. Dacă asta voiaţi să spuneţi. Rămâne o ditamai gaura în piept şi ştii că n-o mai acoperi cu nimic niciodată, indiferent ce doctor bun ai întâlnit. Între timp. Cauţi pansament să pui peste inimă dar nu găseşti. Aşa e fiecare pierdere. Plus că fiecare lipsă ne aduce si mai mult aminte că şi noi vom muri. Că le vom muri altora. Dar sunt lucruri despre care nu discutăm, nu? Ca şi cum ele n-ar exista.

-Vă plac sandalele? Vă vin bine. 

-Îmi plac.

                                                 

Foto : Lumea Poeziilor

Nimic nu e sigur pe lumea asta

Aş vrea să vă pot spune că dimineaţa era rece şi bătea un vânt furios şi că nici vântul nu reuşise să alunge norii negri care s-ar fi îmbulzit grămadă asupra micului oraş de munte. Dar nu pot să vă spun aşa ceva,  aş minţi. Era cald, cum sunt doar dimineţile de iunie, când florile de salcâm s-au uscat de mult şi florile de sunătoare aşteaptă să fie culese. Poate era iulie, n-o s-o ştiu sigur niciodată. Aş fi dormit mult dimineaţa, chiar dacă asta nu însemna mai mult de ora 8 dar bunică-mea nu mă lăsa niciodată şi căutându-mi încă o sanda, într-un picior, m-am dus la bucătărie, unde Silvia, mama mamei mele, îmi pregătise deja o omletă şi un ceai de muşeţel, pentru toate bolile, zicea ea. Dar eu nu eram sigură, citisem pe undeva că pediatrii nu-l mai recomandă după ani de zile în care a fost proslăvit. Bunica mea era cu trei prietene, sporovăiau. Eu mâncam şi mă uitam în gura lor. Ele beau cafea şi din când în când se mai uitau la mine, mă întrebau cum e la şcoală şi dacă-mi place. Hmmm, mă întrebam eu în minte, oare şcoala sau omleta? Doar mormăiam câte ceva monosilabic, nu-mi aşteptau oricum răspunsul. Erau ocupate să facă disecţia celei mai noi vecine de pe stradă, care de ceva timp venea duminica la biserică dar nu se împărtăşea niciodată. 

-Păi dacă nu se spovedeşte?  

-Dar nici anafură nu ia, n-aţi văzut?  

-Are păcate, ce crezi?  

-Să vă spun eu, e de la zodie, vă spun sigur, sută-n mie.

-Da'de unde ştii tu ce zodie e?  

-Am întrebat-o eu, i-am spus că eu sunt Fecioară şi ea a râs. A zis că ea e Capricorn.    

-Aşa se explică că n-are nicio găină în curte?

-Dar de unde ştii tu sigur, Mărie, că n-are găini? Ce te interesează pe tine?  

-A cumpărat ouă de Paşti! Nu mă interesează dar...   

-Şi eu am cumpărat creier să fac creier pane! Înseamnă că n-am creier? Îţi place, mamă, omleta? Mai vrei pâine?    

Dau să răspund dar prietena cu zodiacul continuă, mestecând energic în cafea.

   

-Dacă vă spun că aşa sunt Capricornii...sunt duali!    

-Ce duali??? Cum adică, se agită toate deodată.    

-Nici ţâţele nu sunt ale ei! Şi ăsta e bărbatul ei al doilea, că primul cu care a stat, a fugit! Nu erau căsătoriţi! Şi l-a găsit pe prostul ăsta! Apoi şi-a pus silicoane!   

 -Ştii tu sigur?

 -Păi n-ai văzut ce tari sunt? Are vreo 50 de ani! Ar fi trebuit să fie pe undeva pe la buric! 
  

Aproape că mă înec cu mâncarea. Fiindcă eu eram prietenă pe furiş cu vecina aceea şi ştiam de la ea că suferise o operaţie dureroasă dar nu spusesem nimănui. Mama îmi spunea întotdeauna să nu repet nimănui ce aud de la oameni şi să nu fiu invidioasă fiindcă nu ştiu ce cruce duce fiecare. Dar bunică-mea mă ruga mereu să-i spun ce aud de la alţi oameni. Şi câteodată mă răzbunam pe acest obicei al ei şi-i spuneam de toate, chiar şi minciuni. Mai ales minciuni. 

    

-Dar ce, drob a gătit de Paşti?  Un cozonac, acolo?! Că am văzut că a adus la biserică un singur dulce, panetone din ăla, cum îi zice! 

-Capricornii nu gătesc, dragă! Că sunt foarte comozi!

-M-ai înnebunit cu Capricornii tăi! Ai băut ceaiul, puişor?   

-Voi m-aţi întrebat! Pe mine nu mă interesează! Dar dacă aşa spun stelele, eu asta vă spun!   

-E sigur? Că se uită copila asta la noi ca la nebune!   

-Păi tu chiar eşti nebună, Silvie! Nu e nimic sigur pe lumea asta! Vezi că fata e într-o sanda!    

-Mai bine ca tine, care eşti într-o ureche şi auzi numai ce vrei! 
  

Aş vrea să vă spun şi restul discuţiei dar babele, cum le spuneam eu în gând, s-au luat la harţă şi au plecat acasă după ce s-au hotărât că nu le interesează soarta vecinei. 

PS: dar le interesa.

A fost ultima dată cand am văzut-o pe vecina bunicii. De Crăciun, în acel an, a început o noua viaţă alături de o femeie, în altă ţară.

-Dacă v-am spus eu că aşa sunt Capricornii? Duali!

Foto : Dualitate

Dragă inimă,

Dragă inimă, ţi-am spus eu(Inima):o să te doară mai tare dar mai puţin. În timp. 
  

Uite că a trecut şi uneori te miri şi tu ce te mai strânge aşa, ce veşmânt, ce dor, ce aromă, să fie de salcâmi în floare, de teiul lui Eminescu, de nuci misterioşi, de păduri? Un dor? De dor? Şi-ţi faci liste după liste, cu ce-ai voie, cu ce n-ai voie. Aşa, ca să te doară tot mai rar. Iar când te apucă iar durerea, cu crengile sale lungi şi subţiri, ca firele de păianjen, tu numai stai nemişcată, inimă. Ai voie să te mai doară. Dar nu lăsa durerea acolo, deviază-i sensul, fă durerea lecţie. Căci timpul n-aşteaptă pe nimeni, n-are răbdare cu nimeni,  nu ştiu de unde a mai scos-o Marin Preda şi pe asta. Era înainte de războaiele iubirii.
 
  
  

Dragă inimă, ai voie să iubeşti. Pe cine vrei tu. Dar cel mai mult pe tine. Căci şi inimile celorlalţi bat,  bat, bat...Fiecare pentru el. Iar dacă nu te îmbrăţişează nimeni când ai mai mare nevoie, dragă inimă, îmbrăţişează-te singură. Tu eşti iubire, inimă. Dragă inimă, şopteşte-ţi aşa, cu iubire: draga mea dragă. Fii tu bună. Nu te da pe inimi toxice, din alea la mâna a doua. Că de inimă rea poate să moară oricine. De inimă bună, nimeni. Rămâi aşa, în inima oamenilor. Bună. Aşadar, dragă inimă, iubeşte pe cine vrei tu. 
 
  

Dragă inimă, ai voie să te joci, să te miri, să te cânţi. Cu dragoste şi uimire că eşti, că poţi să fii, că ai acces la toate, că toate sunt la un pas distanţă. La un gând distanţă. La mii de gânduri negre, eşecuri şi întrebări fără răspuns, e şi unul singur, unul bun, care luminează o viaţă, un destin. Sau poate numai un om, o zi. Dar e suficient, dragă inimă. Gândul cel bun. Lasă laşii să aştepte să trăiască altă viaţă, tu trăieşte acum, joacă-te acum. Fii bucurie acum. 
 
  

Dragă inimă, nu trăi cu niciun chip războiul altora. Fă tu pace cu tine însăţi şi războaiele altora pentru a(se) decima, ţi se vor părea doar zădărnicii. Orori ale oamenilor care nu ştiu cum e iubirea. De iubire, din aia adevărată, cu respect, încredere şi simţul umorului, n-a murit nimeni. De iubire, din aia falsă, cu frici, dependenţe şi condiţionări, vai, câţi au mai suferit! Fără să ştie nici ei de ce. Au murit în ei, puţin câte puţin. Şi şi-au învăţat şi copiii să iubească la fel. Iubeşte-mă, că de nu...Iubeşte-mă căci altfel...Iubeşte-mă că avem...Iubeşte-mă căci nu poţi pleca. Asta nu e iubire, dragă inimă. E război. Nu trăi niciodată războiul/iubirea altora. Inima fiecăruia bate, bate, bate...cum a învăţat. 
 
  

I-am citit textul şi celui mai sincer critic al meu(şi singurul declarat). Lui princess. M-a întrebat zâmbind:   

-Ai spus şi de durerea mea de măseluţă?    

Iar cele care nu se spun sunt mai puternice ca cele care se spun.    

Recunosc

Recunosc. În peregrinările mele cu trotineta, am ajuns şi-n cimitir. Judecând la rece, acolo ajungem cu toţii mai devreme sau mai târziu. Sunt cei care îşi îngroapă visele şi pasiunile din faşă fiindu-le frică să le urmeze. Sunt cei care merg la un serviciu care le face greaţă şi sunt veşnic încruntaţi şi nemulţumiţi. Sunt cei care aşteaptă sfârşitul de săptămână, o petrecere, un concediu, un om de care să se agaţe, ca să înceapă să trăiască. Măcar morţii, cu a lor nemişcare, au o scuză. Fără echivoc. Noi...doar pretexte. N-ai crede dar orice demers, oricât ar fi de greu, de dureros începe cu un prim pas. Să vrei. Să înveţi, să faci ceva, să trăieşti. Să pleci de rău.
  

Recunosc. Nu de puţine ori, mi s-a părut absurd câte un epitaf. Hilar. Căci sute de stane mortuare au inscripţionate şi funcţia defunctului. Inginer. Doctor. Director între anii 19..-19.. . Politician. Glumesc. N-am văzut niciuna de politician. Probabil fiindcă ăştia, exact ca veşnic nemulţumiţii, cârcotaşii şi turnătorii, nu mor niciodată. Mereu vin alţii. Tot mai corupţi, mai lacomi, mai venali. Mai orbi în a-şi repera greşelile dar teribil de vigilenţi în detectarea erorilor celorlalţi. Vorbesc desigur de ăştia vii. Morţii, cu tot cu funcţia lor, sunt practic nevinovaţi. Nu mai au lumină. Avem noi, cei în viaţă dar ne-o stingem singuri, votând strâmb. Sau deloc.
  

Recunosc. Am râs când m-am speriat de câte o panglică de mătase neagră care, bătută de vânt, se strecura insidios printre florile moarte. Am râs de mine şi de sperietura mea şi, ca să-mi dovedesc că nu mi-e frică, m-am uitat cu atenţie la deşertăciunea deşertăciunilor, stane funerare cât mai mândre. De parcă i-ar ajuta cu ceva pe morţi. N-am putut să nu mă gândesc că există o similitudine între aceste impunătoare monumente pentru oameni cât se poate de plecaţi dintre noi şi cei care muncesc din greu pe câteva sute de lei sau nu-şi permit o carte, ca să nu spun vacanţă dar în schimb se afişează prosteşte cu un telefon scump cu credit de 5 euro. 
  

Recunosc. M-au trecut fiori la vederea mormintelor de copii care au trăit câteva zile sau ani sau a celor care s-au stins la jumătatea vieţii. Nu e drept. Suntem doar clipe. Luminiţe care se sting într-o fracţiune de secundă. Şi nu contează ce posesiuni avem sau lăsăm în urmă, contează doar că într-o zi am făcut un bine cuiva, am zâmbit unui om, am alinat o durere, am primit pe cineva sub umbrelă, am susţinut fără să judecăm, fără întrebări, am dat iubire.  

Recunosc că n-am înţeles de ce "ziua se înclină", cuvinte care sunt scrise pe câte o cruce. Poetic, nimic de zis. Dar eu nu înţeleg nici cum unii oameni, loviţi în amorul propriu de...propriile aşteptări, aleg să se încline cu atâta nedemnitate, pupând şi lingând posteriorul şefilor. Justiţie poetică. La fel de poetic ca anunţul: Vând miere de salcâm. Postat la intrarea în cimitir, la buticarii care vând flori, coroane şi accesorii mortuare.    

                                                   

Foto: cer deasupra cimitirului.

Încă o zi de lucru(nebună)

A fost. Nu sunt toate zilele la fel. 

N-o duc pe princess la grădiniţă fiindcă astăzi e închis, deh, e liber de la stat(stăm că statul e la putere) şi-o las cu domnul taică-său acasă. Plec mai devreme la lucru, pregătindu-mă sufleteşte(da' de unde!)pentru nebunia din Vinerea Patimilor. Vinerea Patimilor pentru că-n vinerea asta a pătimit şi-a fost răstignit Iisus Hristos. Şi să vezi în hypermarket ce pătimire...Nu intru bine în magazin şi primul manager îmi spune cu amabilitatea-i înnăscută:  

-Piciule, te rog să ai grijă la ciocolată, să cosmetizezi display-urile şi la băutură, acolo să fie full! Dar full!    

Îi promit că mă ocup. Şi mă ocup întâi de ciocolată care dispare de sub ochii mei, în timp ce-o aranjez. N-o mai fi văzut lumea ciocolată, îmi spun. Apoi mă îndrept spre raionul de alcool dar mă opreşte un domn mai în vârstă, să mă întrebe dacă ştiu unde sunt scutecele pentru adulţi. Îi explic că-l conduc exact la raionul respectiv şi-n timp ce ne îndreptăm într-acolo, o femeie îşi strigă bărbatul din dotare să se oprească întâi la scutece. Domnul în vârstă se uită întrebător la mine fiindcă noi trecusem de acele scutece. Îi răspund că acolo sunt scutecele pentru bebeluşi şi de aceea noi mergem mai încolo. Mă urmează cu inima îndoită, îl simt. Iar când ajungem la scutecele pentru adulţi, se uită nedumerit la ele: 

-Păi nu sunt acestea! Era pachetul mai lung! Nu mai aveţi şi-n altă parte?  

-Acolo unde s-a oprit familia pe care aţi auzit-o vorbind de scutece, sunt scutecele pentru copii. Vă duc şi acolo, dacă vreţi...   

-Nu, dacă acolo sunt pentru din ăştia mici...Dar eu căutam un pachet mai mare! Nu mai aveţi şi-n alt loc?   

-Nu prea cred. Poate căutaţi altă marcă?

 -Nu, pe astea le caut dar nu e pachetul cum îl ştiam eu! Era mai lung! Dar las'că mă duc în Carrefour, că sigur au acolo!     

Şi eu care credeam că lucrez în Carrefour şi în această zi şi în această lume. Nu-i spun însă nimic. Poate domnul preferă alt Carrefour. 
  

Vreau să intru pe raionul cu energizante dar e prea plin. Trebuie să ocolesc, să ajung totuşi acolo. O femeie aleargă după bărbatul din dotare, cu capacul de la un balsam de rufe:   

-Iubi, ce zici de ăsta? 

 Iubi însă o ignoră. Ajunsese pe la bere, ceea ce plănuia el să bea în ziua de Paşti, după ce se înfrupta cu ouă roşii, carne de miel şi alte minuni pascale.  Hainele parfumate mai pot aştepta.

Un bărbat de etnie mă roagă să-i arăt unde sunt dulciurile fără zahăr şi dă să plângă.
  

-Pentru o fetiţă, domnişoară! Are diabet!   

-Îmi pare rău, domnule! De tip 2? 

-Nu, de tip 1. Dependentă de insulină toată viaţa! Şi are numai şase ani!

 Îi arăt unde sunt dulciurile fără zahăr şi se uită cruciş la ele. Apare şi nevasta.    

-Care e ciocolata? Dar cerealele? Cu ce-i îndulcim noi zilele acum? Şi îi dau lacrimile de ciudă. Nevastă-sa nici nu-l priveşte. Se vede ca e obişnuită cu văicărelile lui. Există şi cazuri din astea.

-Taci, mă, că au ăştia de toate! Îi luăm şi batoane din astea, ciocolată din asta, luăm şi cereale! 

-Mulţumesc, domnişoară, îmi spune bărbatul încă plângându-şi în barbă. Din tot magazinul se aud voci trăncănind despre preţul micilor, al berii, al prăjiturilor, sucurilor, hainelor, jocurilor pentru cei mici. Copiii plâng din răsputeri. E prea aglomerat. Un băieţel de câţiva anişori se uită lung la mine şi apoi desface cutia de Tic Tac, oferindu-mi o bomboană. Îi mulţumesc şi mama lui îmi spune că astăzi a oferit bomboane tuturor.  E modul lui de a-şi arăta afecţiunea. Apoi un străin cu un puternic accent rusesc mă întreabă care e ciocolata Lindt cu nu ştiu ce drăcovenie în ea. I-o arăt dar nu mă pot abţine să nu-i arăt şi ciocolata cu sare, ghimbir şi fistic. E siderat de cea cu sare şi ia una, mulţumindu-mi.
  

Alimentez rafturile dar e o muncă sisifică pentru că dispar toate cu viteză. Spre sfârşitul zilei de lucru, când mai am doar zece minute de stat şi încă nu am luat nicio pauză, din lipsă de timp, cineva se gândeşte, dintr-o lipsă de viaţă personală sau din existenţa uneia grea, împovărătoare, să-mi mai arunce încă o răutate. Că ea n-ar face, că ea nu. Mă uit lung la ea. I se citeşte fericirea pe faţă. Ştiţi cum e. Se vede când sunt oamenii fericiţi. Se simte în aerul de lângă ei. Se simte în vocea lor. Dar cu un teatru suntem toţi datori. Numai faţă de noi să nu-l jucăm.  

                                                   

Foto: castravete solitar. Din acea vineri.

Top 10

A fost odată ca niciodată o perioadă în care citeam mult mai mult ca acum şi atunci am descoperit câteva cărţi magice. Unele sunt în biblioteca mea, altele sunt pe e-reader iar multe sunt într-o bibliotecă în Râmnic, cea de la Palatul Copiilor, unde am început să merg imediat ce-am descoperit miracolul din spatele literaturii. 

Foarte mult mi-au plăcut Poveşti nemuritoare şi pe vremea lui Ceauşescu cumpăram câte un volum din aceste poveşti laolaltă cu vreo carte tehnică, despre te miri ce piuliţă sau altoirea pomilor fructiferi. Veneau la pachet. Acestea din urmă, "minuni" ale vreunor ingineri sau pomicultori agreaţi de regimul comunist au ajuns la maculatură. Sunt sigură că în această perioadă am descoperit şi fabulele lui La Fontaine şi povestirile populare ale lui Lev Tolstoi. De fapt, nu sunt sigură că atunci le-am citit dar îmi aduc aminte cu mare drag de o perioadă magică şi de nişte cărţi cartonate, cu pagini lucioase şi din care nu mă mai săturam să citesc, să le răzbat sensurile şi să visez cu ochii deschişi. Iar asta nu putea fi decât înainte de revoluţia din '89. Ce-a urmat a fost destul de trist şi de încâlcit însă mi-am revenit citind nu doar literatură obligatorie pe care n-am urât-o foarte mult, cum urâm tot ceea ce ne este impus, ci şi majoritatea romanelor lui Jules Verne. Nu mai reuşesc să-l recitesc dar am călătorit peste tot cu eroii săi din Căpitan la 15 ani,  am fost la Castelul din Carpaţi, m-am luptat cu răufăcătorii şi am supravieţuit în Farul de la capătul lumii, am jucat Un bilet de loterie, am făcut Ocolul pământului în 80 de zile şi O călătorie spre centrul pământului şi am mers Douăzeci de mii de leghe sub mari şi m-am bucurat deplin de Doi ani de vacanţă. Mă opresc să nu pară că mă laud dar n-aveam nici măcar televizor color, darămite plasmă, laptop, tabletă sau reader.  M-am îndrăgostit teribil de nuvelele şi teatrul lui I.L.Caragiale, de proza lui Liviu Rebreanu. Acum nu mai pot să-l recitesc pe acesta din urmă dar Caragiale e savuros mereu. Am găsit Basmele omului de Vladimir Colin, o carte groasă pe care o luam peste tot cu mine, în toate vacanţele, basmele lui Petre Ispirescu, ale fraţilor Grimm, Charles Perrault sau ale lui Andersen.

A fost odată ca niciodată o perioadă un care citeam mult mai mult ca acum şi atunci i-am descoperit pe Eliade, Camil Petrescu, Cezar  Petrescu, Marin Sorescu, Dostoievski, Emil Cioran(ce-o fi fost în capul meu?), Mihai Sadoveanu, Horia Lovinescu, Mihail Drumeş, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, surorile Bronte, Charles Dickens etc.
   

Trecând la topul 10 menţionat, acesta cuprinde: 
  

10. Enciclopedia zmeilor şi De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu.   

9. Necuvintele, Nichita Stănescu.  

8. Quo Vadis, Henryk Sienkiewicz. 

7. Aurul negru, Cezar Petrescu.

6. Citadela sfărâmată, Horia Lovinescu. 

5. Trei dinţi din faţă, Marin Sorescu.

4. Întoarcerea fiului risipitor, Radu Tudoran 

3. Dragostea în vremea holerei şi  Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. 

2. Puterea prezentului, Eckhart Tolle. 

1. La răsărit de Eden, John Steinbeck. 
 

Un loc special îl ocupă Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda şi Ce spui după Bună ziua? de Eric Berne.  Iar cartea de care nu mă mai pot despărţi este Pervazul lui Dumnezeu 75 a Anei Barton, a cărei slovă curge atât de frumos că nu de puţine ori am râs cu lacrimi sau am plâns. De fericire, de dor, de bun. Se prea poate ca eu să fiu cea mai iubită dintre pământence iar asta e cea mai mare fericire. Şi să nu uit de Iubita locotenentului francez si de Magicianul de John Fowles, de Stâlpii pământului de Ken Follett şi de Harry Potter a lui J.K.Rowling. Acestea, împreună  cu Micul Prinţ, sunt toate în inima mea.  Ca şi cum...   

                                                    

Foto: voxpedia.ro