Îngheţată

Când ai îndoieli, mergi în centrul Sibiului. Dispar. Nu ca prin minune(există?) dar dacă tot procrastinezi, măcar să procrastinezi cu folos.

Mă gândesc cu plăcere la textele Anei Barton(fata asta scrie pe sufletul meu, atunci când o înţeleg, nu înţeleg mereu tot, are dreptul să fie evazivă, nu?) şi îmi iau o îngheţată. E plin de turişti. O doamnă drăguţă, într-o iie simpatică, explică unui grup de ce Valahia, de ce România, de ce Dracula. Accentul ei e mirabolant şi turiştii se uită fascinaţi la ea. Domnişoara care îmi da îngheţata mă întreabă de câteva ori de care vreau şi de fiecare dată îi spun altceva şi când mi-o întinde, îi tremură mâna. Nu fac decât cinci paşi şi îngheţata, alunecoasă , tinde să plece pe mine. O prind în ultimul moment, ce înseamnă să fii merchandiser şi să nu-ţi cadă marfa pe jos(puncte de suspensie). Sau nu. Nu-mi plac.

Fac nişte fotografii, amintindu-mi de soră-mea când a susţinut lucrarea de diplomă şi ne-am oprit în centrul Sibiului să mâncăm o îngheţată şi să ne facem nişte amintiri. Cred că sunt printr-un laptop, prin Vâlcea. Fotografiile. Sibiul e la fel.

Mă aşez pe o bancă să savurez liniştită dulcele. Din nou se decide să plece şi n-o mai prind. E pe fusta mea cea nouă, pe telefon, pe ochelari. Scot şerveţelele umede, şterg tot şi plec în oraşul vechi. N-am mai fost de o veşnicie. Am procrastinat. Era un moment bun să merg după furtuna de astăzi. Un neamţ abţiguit sau poate doar şugubăţ îmi face cu ochiul şi mă întreabă pe limba lui dacă îi dau contul de feisbuc şi îi spun în limba lui Shakespeare că n-am. Insistă. Instagram? Tumblr? Tinder? Whatever, Sir, n-am cont pe nicăieri. Auf Wiedersehen! Sunt atâtea neînţelegeri şi când vorbim aceeaşi limbă fiindcă cei mai mulţi oameni doar vorbesc, fără să asculte, fără să se bucure pur şi simplu de prezenţa şi de vocea celuilalt, preocupaţi doar de ei înşişi(iar puncte de suspensie).

Cobor prin pasajul meu preferat din oraş, mă plimb fără niciun scop şi mă îndrept spre Podul Minciunilor. Nu înainte de-a face o fotografie în locul în care în primul an de facultate vizionam filme antropologice şi de unde mi-a rămas întipărită în minte concluzia lui Claude Levy Strauss că nu recunoaştem decât ceea ce cunoaştem. Aici e deja toamnă.

De pe Podul Minciunilor, Sibiul se vede mirific. O mică parte din el. Are farmecul lui acest oraş. Nu pot decât să mă bucur.

Mereu

Fiecare apropiere a însemnat în mod ciudat o îndepărtare şi mai mare iar apropierea finală a însemnat inefabilul, circumvoluţia a tot ceea ce este. A tot ceea ce a fost. O scară care urcă şi atât. Spre locul unde toate conversaţiile îşi pierd din sensuri, dacă le-au avut. Unde câte unii se dezic de prieteni iar alţii nu-i au deloc. Locul unde toate conversaţiile mor. Fiecare cu nesiguranţele lui, fiecare cu dorurile lui. Te trezeşti apoi judecând ceea ce nu înţelegi sperând că nu vei trăi niciodată asta, că te va păzi cineva. O să te păzească cineva să nu te asumi după ce ţi-ai asumat ceea ce nu-ţi asumasei înainte. Când nu ai pe cineva în minte. Căci tu eşti cineva. Şi astăzi eşti. Mereu. 

                                               

Vremea somnului

Totul a început brusc şi total la întâmplare, aşa cum se petrec toate şi cum ne petrecem toţi.

Vremea somnului.

Întâi le-a cuprins somnul pe femeile care abia născuseră. Extenuate fiind oricum, nu au ridicat niciun semnal de alarmă că ar fi ceva în neregulă. Cu cearcănele atenuate de maglavais şi cu pornirile de cloşcă îmblânzite, cu nicio teamă de vreun microb(deşi asta ar fi dat de bănuit), mămicile au căscat toate prelung şi la intervale regulate până au început să adoarmă una câte una. Au fost înlocuite ba de mame, ba de soacre, de bunici active, de îngrijitoare sau de mătuşi la pensie, dornice de-a mai fi de folos.

Apoi le-a venit vremea îndrăgostiţilor, aceştia erau oricum cu capul în nori şi adormeau pe unde apucau, la şcoală, la birouri, în maşini, în tramvai, în metrou, cu telefoanele în mână, tastând sau trimiţând rapoarte. Unul, mai răsărit, vag arogant, a mirosit ceva şi a dat buzna în Carrefour, cumpărând baxuri întregi de Red Bull, cu zahăr, fără zahăr, chiar şi ediţiile limitate le-a încercat, în speranţa că somnul îl va ocoli. Deja toţi îl bănuiau că e dus cu pluta, chiar şi iubita lui. Nimeni nu se gândea că ar fi ceva în neregulă cu somnul unora, de mămici nu ştiau nimic(se ştie că atunci când nu eşti sau nu urmează să devii părinte, nu observi prea bine sau deloc viaţa celor care au copii). Iubita lui l-a chemat la ea şi l-a îmbiat cu o minunată limonadă cu ghimbir pe care au băut-o împreună după care au adormit tun. Să tai lemne pe ei, nu alta.

Cei în vârstă au urmat, unul câte unul, de ţi-era mai mare mila. Cu veşnicele sacoşe şi cărucioare de cumpărături, cu pălăriile de paie pe cap, cu mişcări tremurânde şi vânturile pe care nu mai puteau să şi le reţină, se închinau lui Moş Ene rând pe rând, la prima oră a dimineţii când plecau de acasă te miri unde, la periculoasa oră a amiezii când îi mânca undeva să se plimbe pe străzi, în răcoarea serii, pe bănci, în parcuri, în biserici. Ba pe unul l-a luat somnul pe role, era noua lui pasiune de la 70 de ani, cu ţigara în mână şi cu făcătura de şapcă Tommy Hilfiger aşezată şmechereşte pe-o parte. Uimitor a fost cazul unui bătrân care s-a strecurat în leagănul pentru bebeluşi dintr-un parc şi a adormit zâmbind încât nu l-a trezit nimeni de teamă să nu-i strice visele.

Nimeni nu se mira de nimic, toţi, ceilalţi adică, îşi vedeau în continuare de treburile lor, nu observi nimic până nu ţi se întâmplă ţie.

Treptat i-a cuprins somnul pe cei căsătoriţi. Cu numeroase responsabilităţi, precauţi, ezitanţi, cabotini, performanţi, cu iubite imaginare sau reale, cu slujbe de rahat sau nu(acestea mai rare), majoritatea băgându-şi plua la fiecare zece minute în vreo situaţie în lipsă de altceva, cu soţii  puternice şi mai puternice ca ei, căsătoriţii au adormit dând ordine sau la volanul maşinilor personale sau ale firmelor la care lucrau, cu ochii-n patru după oportunităţi. Dar vezi tu, somnul nu alege, nu te întreabă. Când e să dormi, dormi, cazi lat şi nu mai ai nicio funcţie care să valoreze vreun pic.

 Ceva semnale de alarmă au apărut când copiii mici şi mari au început să se ceară singuri la somn. Să viseze mult, spuneau ei, căci copiii spun adevăruri şi nu-i crede nimeni. O fetiţă de 3 ani şi-a luat perna de la grădiniţă şi s-a pus să doarmă pe un covoraş de la intrarea în bloc şi părinţii s-au amuzat foarte, fotografiind-o şi postând pozele pe Facebook, să se mire toţi de drăgălăşenia micii făpturi. De parcă ar interesa pe cineva plodul altcuiva.

În unele oraşe era deja un miros greu şi o linişte amară, ca dinaintea unei furtuni dar toţi cei care nu dormeau, au dat vina pe instabilitatea vremii. Totdeauna e altceva sau altcineva de vină. Sau responsabil. Nu prea e totuna dar înţelegi tu, cel care citeşti aceste rânduri şi încerci să(mă)descifrezi. De parcă. Sau ca şi cum. Totuşi, dacă ai ajuns aici cu cititul, ai citit ceva.

Se mai trezeau adormiţii mai sus menţionaţi doar să mănânce pe fugă câte ceva, pentru necesităţi şi apoi se abandonau iarăşi, ca drogaţi, somnului cel dulce.

Un pofticios şi-a cumpărat o grămadă de cornuri, cu ciocolată, cu vanilie, cu  fructe, cu alune de pădure, ciocolată de toate felurile, de la cea mai proastă până la singura adevărată, Lindt cu multă cacao, îngheţată cu nuci, cu cireşe, cu mentă, cu frişcă şi popcorn cu unt şi sare, hotărât să facă o combinaţie deosebit de periculoasă atât pentru el cât şi pentru ceilalţi dar n-a apucat să se înfrupte din nimic, s-a dus întâi la toaletă, mâncase pepene cu pâine, vai, Doamne, ce amestec! A adormit pe budă dar nimeni nu s-a sesizat, au crezut că a băut mult vin de proastă calitate.

Parlamentarii dormeau oricum, chiar şi câte o doamnă deputat care-şi făcea selfie-uri şi le retuşa cu photoshop-ul, unde suntem cam toate frumoase.

Mai rău a fost de cei care aşteptau cu înfrigurare să vină cineva sau ceva, Dumnezeu ştie de ce, căci nu avem timp să aşteptăm pe nimeni şi tot o facem. Dracu'ştie mai bine, el are experienţă mai mare, căci la el ajung ăştia care aşteaptă în zadar şi trece viaţa pe lângă ei. Au adormit şi ei în poziţiile cele mai ciudate, unii cu ochii pe uşă, alţii pe drumuri pustii, unde-şi mâncau durerile, câte unul trimiţând inimioare, like-uri şi pupici pe reţelele sociale.

N-am idee când au început insomniile. Sau pentru cine. Cred că pentru degrabă emiţătorii de răutăţi gratuite, oricând şi la orice oră. Sau pentru cei singuri, care au adormit şi ei într-un final, când s-au săturat de singurătate.        

Foto : vreme bună.              

 

Linişte la Vidraru

După ce-am reuşit să dorm cele 5 minute pe care le dorm zilnic de un timp încoace(nu ştiu de ce fix cinci minute dar cui îi mai pasă?), beau şi ce-a de-a doua cafea a zilei, mult mai bună decât prima. În mai puţin de douăzeci de minute, plec după princess la grădiniţă şi până atunci scriu ce-a însemnat anul acesta Vidraru. Pentru că în fiecare an înseamnă altceva.

Anul trecut am rămas cu amintiri chiar neplăcute fiindcă am făcut Transfăgărăşanul în cel puţin 5 ore, într-un tunel de aproximativ 800 de metri am stat 40 de minute şi nu ne-am întâlnit cu oameni dragi nouă(am trecut în tunel unii pe lângă alţii, în maşini, desigur) şi atunci am dat frâu liber lacrimilor căci neîntâlnirea atât de aproape de-a fi întâlnire m-a bulversat. Dar aşa stă treaba cu aşteptările, sunt iad când nu se materializează.

Ne-am făcut un selfie cât timp îmi aşteptam jumătatea mai bună.
                                                                      
Drumul a fost bun, neaşteptat de bun. Mi s-a părut şi scurt, mai ales că-mi plac foarte mult drumurile lungi. Nu conduc eu, poate de aceea.

A fost frig, frig. Ca la munte. Iar noi, ca fetele, îmbrăcate de vară. 

Mi-a fost rău. N-am mai făcut nicio fotografie. Când am rău de mişcare, nu vreau să ştiu de nimic.


Vidraru ne aştepta. Tulburător, ca de obicei. Am pescuit şi-am pescuit încât la un moment dat soţul a zis că o să-mi o undiţă, mă duce undeva pe Olt dimineaţa şi mă lasă acolo, vine seara să mă ia. N-aş zice nu. M-au sfătuit să pun undiţele pe crăcane dar le-am spus că tot ce contează sunt rezultatele, peştii prinşi, nu unde şi cum stau undiţele. Am plecat după flori, cu fetele. Mă iubeşte, nu mă iubeşte.  

A început să plouă din senin, cu soare.
Am întrebat-o pe princess dacă nu vrea să stea cuminte, să asculte liniştea valurilor când pescuiam. A spus că nu.

-Dar nu-ţi place liniştea? 

  

-Nu, mie-mi place distracţia!

Seara ne-a învăluit, îmbrăţişându-ne tiptil.

Deasupra apei, o lună mare, numai bună de căutat comori. Dacă ar fi fost. S-a lăsat frigul şi ne-am băgat la somn. Noaptea a început să plouă. Un copac s-a rupt, trosnind teribil. Ne-am trezit înspăimântaţi. Cineva a zis că speră că nu sunt maşinile noastre, prăvălindu-se. Nu erau. Nu erau nici urşi, deşi eu m-am speriat la gândul acesta, văzând peste tot imaginea lui Leonardo di Caprio în The Revenant.

Răsăritul m-a prins adormită. 

Nici soarele nu părea convins că ar trebui să ne încălzească. Totuşi a făcut-o. Era atât de linişte că mă temeam că o să mi se audă gândurile. Princess sigur a fost auzită când striga ca o leoaică : Vreauuuuuuu în apă, vreauuuuuuu în apă! Şi până la urmă s-a răcorit în Vidraru. Ca-n fiecare an. Am vorbit cu cumnatul meu despre ce înseamnă să fii părinte astăzi. Toate-s vechi şi nouă toate, vorba poetului.

Am plecat şi am mai fotografiat câte ceva. Nu mi-a mai fost rău. Drumul la întoarcere a fost tot scurt. 

Astăzi

Selfie-ul de astăzi a fost la cererea ei. Unicei. Magicei. Fiindcă ieri a văzut o fotografie cu taică-său şi cu mine, îmbrăţişaţi, s-a uitat lung la ea, s-a supărat foarte tare că nu era şi ea acolo şi a decretat că trebuie să facem un selfie pe care să-l postez unde vreau eu. Asta fiindcă am dezactivat inutilul cont de facebook, total neinteresant, exact ca persoana mea, cum mi s-a spus în repetate rânduri şi eu n-am vrut să aud. Merg mai departe cu blogul meu neinteresant şi cu viaţa mea ciudată. Asta e. Nu putem fi toţi genii. Nu ne mai ajunge timpul. N-avem ocazii. Nu suntem.



Am avut ieri următoarea discuţie cu magica(era pe seară, aşa):

-Mama, îmi dai corn cu ciocolată?

-Îţi dau mâine dimineaţă, acum e târziu.

-Dar acum e dimineaţă, nu observi? (trage o perdea demonstrativ)

-Nu e dimineaţă, magico, e aproape noapte!

-Nimic nu înţelegi! Dacă nu vrei să înţelegi, o să te duc înapoi de unde te-am luat! 

-Şi de unde m-ai luat, mă rog???

-Aaa, de la...biserică te-am luat!(aşa credeam şi eu)

-Şi ce-o să faci fără mamă?

-O s-o iau pe Lumi să fie mama mea şi-o să am şi frăţior, pe Nicolas!



Apoi astăzi îmi cere o pastă de dinţi uriaşă. Aşa era în reclamă.

-Moaţo, e pentru adulţi, nu e pentru copii! 

-Atunci eu vreau să fiu "adulţi"!

-"Adult" se spune, un adult e un om mare! Şi la plural e "adulţi".

-Atunci hai să fim amândouă adulţi! (of, cred că mai are de aşteptat)



Săptămâna asta m-a atins întâi imaginea unui altfel de coleg, care a ieşit dintr-un market şi s-a oprit câţiva metri mai încolo. Pentru a trage o duşcă. S-a întors cu spatele şi a început să bea însetat din bere. Cu disperare. Sau poate aşa am perceput eu întreaga situaţie. Poate asta am vrut să văd. Poate îi era doar sete. Sete amarnică. Nu ştiu.


Am visat că mă îmbrăţişează un om care a plecat pentru totdeauna din viaţa mea. Era atât de linişte că-mi venea să plâng şi să râd în acelaşi timp. I-am mulţumit pentru toate clipele frumoase şi mi-a zâmbit. Apoi, ca prin magie, eram în curtea bunicii şi le spuneam fraţilor mei că pot să zbor şi ei, ca de obicei, nu m-au crezut. Dar le-am arătat cum se face. Mi-am dat jos papucii, sandalele adică, ridicându-mă uşor în zbor. Cel mai frumos vis pe care l-am avut în ultimii 9 ani căci de atunci n-am mai visat că zbor. E ceva atât de magic să simţi că te înalţi, că eşti uşor ca un fulg dar ai control în acelaşi timp asupra ta. Magic. 

 Ce m-a atins ulterior e poveste.

Un bărbat pe nume Ove

Doar n-o să fac acum o recenzie tipică cărţii lui Fredrik Backman, apărută la editura Art, colecţia "musai" în mai 2017. Ar fi culmea din partea mea.

Deşi am unele reticenţe faţă de literatura contemporană după "Fata din tren", "Înainte să adorm", "Biblia pierdută" etc, m-a convins începutul cărţii. Un mare plus a fost faptul că am putut s-o citesc liniştită pe telefon. Sau marele plus. Ador tehnologia.

Cartea începe aşa : Ove are cincizeci şi nouă de ani. Conduce un Saab. E genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-aşa, de parc-ai fi un hoţ.
După un asemenea început, te aştepţi fie ca Ove să fie genul antipatic, profund antipatic, mai ales că are 59 de ani şi pare să nu-i placă nimeni(ceea ce spune ceva despre el, nu despre ceilalţi) şi să se schimbe miraculos(că aşa e-n cărţi, nu în viaţă), fie să continue în stilul lui antipatic şi să fie şi mai antipatic(că aşa e-n viaţă, nu în cărţi).

Ove e un bătrân ursuz, morocănos şi teribil de singur. Îi plac regulile stricte, îi place rutina şi judecă oamenii după maşinile pe care le conduc. Îi repugnă tehnologia şi birocraţia iar aceste aversiuni îl fac atât de uman şi ni-l apropie cumva căci nimănui nu-i plac birocraţii şi câteodată tehnologia chiar ne sperie, atunci când n-o înţelegem şi nu reuşim să ne-o apropiem.

Viaţa lui Ove şi regulile lui atât de stricte sunt date peste cap când pe strada pe care locuieşte se mută o iraniancă gravidă deschisă la minte, soţul ei "tolomac"(în viziunea lui Ove) şi cele două fetiţe ale lor. Încercând să-i îndepărteze, nu reuşeşte decât să şi-i apropie, dând naştere la tot felul de situaţii care de care mai absurde, pline de umor şi de farmec. Deşi ursuz, aproape bătrân şi singur, Ove nu este intolerant, nu este prost şi, mai ales, nu este rău. "Calităţi" pe care le au tot mai mulţi. Dar nu şi Ove.

Capitol după capitol, aflăm că Ove şi-a pierdut soţia. Pe Ove nu-l întrebase nimeni, înainte să o întâlnească pe ea, care era viaţa lui. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi răspuns că nu trăise până atunci(...)Şi nici după. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu.  Nu sunt cea mai raţională fiinţă din lume.

Şi oamenii cei mai deştepţi se pot păcăli în viaţă, pot fi păcăliţi de oameni aparent frumoşi, aparent buni, aparent fermecători. Fix aşa i se întâmplă şi lui Ove. Fix aşa ni se întâmplă şi nouă, tuturor. Câteodată. Dar asta nu spune despre noi.

Încercând să scape de o pisică insistentă care vrea să facă parte cu orice preţ din viaţa lui, Ove încearcă de mai multe ori să se sinucidă pentru a fi cu iubita lui, Sonja. De fiecare dată îl împiedică ceva. Retrăiesc alături de el momentul în care Sonja, însărcinată, în urma unui accident, pierde copilul  şi rămâne surghiunită în scaunul cu rotile. Asta nu înseamnă deloc că Ove se îndepărtează de ea ci dimpotrivă. Dar "durerea asta avea să rămână cu el pentru totdeauna". Aşa e cu unele dureri.

"Orice om trebuie să ştie pentru ce se luptă. Aşa se zice. Ea se lupta pentru ce era bine. Pentru copiii pe care nu îi avusese. Iar Ove se lupta pentru ea". Asta iubire. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu. Ştiţi continuarea.

Ove, ursuz, ghidându-se după reguli stricte, reuşeşte să se certe şi cu prietenul lui de-o viaţă, fără să ştie bine de unde a pornit cearta. "Dar, când un conflict ţine deja de ani buni, devine imposibil să-l rezolvi, din simplul motiv că nimeni nu mai ştie cum a început". Trist. Adevărat.

Mai aflăm că"toţi oamenii sunt optimişti în ceea ce priveşte timpul. Cu toţii credem că avem suficient timp să facem anumite lucruri. Că avem timp să spunem tot ceea ce avem de spus şi-apoi se întâmplă ceva şi, dintr-o dată, nu ne mai rămân decât cuvintele precum <dacă>".
Ca să am şi ceva din limbajul de lemn al rezumatelor şcolare, sunt dezbătute în carte temele universale ale literaturii: dragostea, moartea, timpul: "Dragostea e un lucru de mirare. Te ia prin surprindere". Inevitabil, aş putea spune.

Viaţa e un lucru de mirare. 

Verile devin toamne şi toamnele ierni.

Ove nu pleacă deocamdată la iubita lui Sonja dar devine bunicul prin adopţie al fetiţelor iraniencei, salvează un om de la moarte, salvează şi pisica, îşi salvează şi prietenul de-o viaţă de viaţa la azil,  se salvează pe el de ani grei de singurătate. Pentru că e capabil de iubire după iubire. De care nu suntem capabili mulţi dintre noi, încă tineri, încă neapăsaţi de atâtea dureri.

Uneori e greu de explicat de ce unii oameni fac brusc lucrurile pe care le fac. 

                            

Mi-a crescut copac

Regret s-o spun dar mi-a crescut un copac. Bine, la început a fost doar o crenguţă. M-a amuzat. Aşa cum te amuză lucrurile şi oamenii noi atunci când te plictiseşti în oarecare măsură. Nici nu m-am preocupat prea mult. Adică ce? O creangă, acolo. Era şi mică. Şi nouă, şi interesantă. Nu mă deranja. Am lăsat-o să crească. Mai mult, din proprie iniţiativă, ca atunci când te plictiseşti peste măsură şi vrei să-ţi faci de lucru(ştiţi bancul cu limbricii) m-am gândit s-o ud. My bad. Aia, adevăr vă spun, a crescut câţi alţii în zece clipe. Zece momente. Că unii pot să trăiască în zece momente aka minute câţi alţii în zece ani. Sau vieţi. Că depinde ce trăiesc, e altă poveste. Divaghez. Crescu crenguţa. Într-o zi, exasperată de insistenţa ei, am tăiat-o cu un cutter găsit prin dulapul din Narnia al bunică-mii. Are şi ea un dulap din ăsta magic. Cutter-ul nu era magic deloc. Doar ruginit. Şi-am tăiat cu el crenguţa cum ai tăia din carne vie. A durut aşa de tare de-am căzut leşinată. După ce mi-am revenit din leşin, am observat că era o creangă de stejar. Picura seva din ea, părea un sânge verde. O vreme am ignorat-o aşa cum ignori gândurile care nu-ţi dau pace, obsesiile pe care  nu vrei să le ai, viciile cu care ne luptăm unii dintre noi, dependenţele cărora trebuie să le afli cauza ca să le schimbi soarta. Apoi, în faţa unor elevi de-a noua, a trebuit să explic cum stă treaba cu dependenţele. Râsu'-plânsu'. Creanga îmi tot foşnea pe la coaste, pe sub cămaşă, înţepându-mă de-a binelea. I-am dat mesaj lui bărbatu-meu să vină să mă ia, am lăsat prezentarea altcuiva şi-am plecat acasă. Am căutat înnebunită pe internet oameni cărora le-au crescut copaci sau flori în corp sau în...cap. Gugăl-ul nu mi-a dat niciun răspuns şi m-am gândit s-o întreb pe una de la lucru care pare a avea un răspuns la orice chiar dacă n-o întrebi nimic. Mai ales atunci. Dar mi-am dat seama repede ce nebunie ar fi. După nebunia cu stejarul din mine ce-ar mai fi nebunia cu socializarea? Am lăsat-o baltă, hotărâtă să mă las pe mâna Universului, se ştie că are el nişte chestii subtile cum ar fi alinierea planetelor, beţii, brize, magneţi  şi ploi de vară care schimbă sensul vieţii unui om prin simplul fapt că în loc s-o ia la stânga, o ia la dreapta şi când îşi dă seama e prea târziu să se întoarcă de unde a plecat căci uneori nu mai e timp. Sau apă. Sau benzină. Sau cuvinte. Tot pe acolo. Câte insomnii şi câte dureri de la prăpădita de creangă! Adică îmi plac mie stejarii dar ce să fac cu toate frunzele şi foşnetele şi aroma de pădure? Îmi legam disperată crengile cât mai strâns de mine, între timp creanga se înmulţise şi eram toată numai crengi. Câte cineva mă mai întreba unde sunt cu gândurile, ce visez, pe unde mă plimb cu mintea, prin ce păduri? Şi atunci mi se părea că mai au şi alţii copaci în ei. Căci altfel cum ar întreba una ca asta? Mă strângea atât de tare stejarul care mă împrejura că într-o zi mi-am luat ţigări şi am fumat în neştire, sperând să-l usuc, ce naiba! De-al naibii şi de demonic ce era, stejarul meu a crescut şi mai puternic. M-a cuprins disperarea. Săptămâna trecută, la vizita medicală anuală, am observat că doctorul se uită fix la mine. Prea fix. Am scos limba la el, să văd cum reacţionează. Dacă reacţionează. Mi-a zis că  el are un nuc. Că nu trece.