vineri, 7 iulie 2017

Astăzi

Selfie-ul de astăzi a fost la cererea ei. Unicei. Magicei. Fiindcă ieri a văzut o fotografie cu taică-său şi cu mine, îmbrăţişaţi, s-a uitat lung la ea, s-a supărat foarte tare că nu era şi ea acolo şi a decretat că trebuie să facem un selfie pe care să-l postez unde vreau eu. Asta fiindcă am dezactivat inutilul cont de facebook, total neinteresant, exact ca persoana mea, cum mi s-a spus în repetate rânduri şi eu n-am vrut să aud. Merg mai departe cu blogul meu neinteresant şi cu viaţa mea ciudată. Asta e. Nu putem fi toţi genii. Nu ne mai ajunge timpul. N-avem ocazii. Nu suntem.



Am avut ieri următoarea discuţie cu magica(era pe seară, aşa):
-Mama, îmi dai corn cu ciocolată?
-Îţi dau mâine dimineaţă, acum e târziu.
-Dar acum e dimineaţă, nu observi? (trage o perdea demonstrativ)
-Nu e dimineaţă, magico, e aproape noapte!
-Nimic nu înţelegi! Dacă nu vrei să înţelegi, o să te duc înapoi de unde te-am luat! 
-Şi de unde m-ai luat, mă rog???
-Aaa, de la...biserică te-am luat!(aşa credeam şi eu)
-Şi ce-o să faci fără mamă?
-O s-o iau pe Lumi să fie mama mea şi-o să am şi frăţior, pe Nicolas!



Apoi astăzi îmi cere o pastă de dinţi uriaşă. Aşa era în reclamă.
-Moaţo, e pentru adulţi, nu e pentru copii! 
-Atunci eu vreau să fiu "adulţi"!
-"Adult" se spune, un adult e un om mare! Şi la plural e "adulţi".
-Atunci hai să fim amândouă adulţi! (of, cred că mai are de aşteptat)



Săptămâna asta m-a atins întâi imaginea unui altfel de coleg, care a ieşit dintr-un market şi s-a oprit câţiva metri mai încolo. Pentru a trage o duşcă. S-a întors cu spatele şi a început să bea însetat din bere. Cu disperare. Sau poate aşa am perceput eu întreaga situaţie. Poate asta am vrut să văd. Poate îi era doar sete. Sete amarnică. Nu ştiu.


Am visat că mă îmbrăţişează un om care a plecat pentru totdeauna din viaţa mea. Era atât de linişte că-mi venea să plâng şi să râd în acelaşi timp. I-am mulţumit pentru toate clipele frumoase şi mi-a zâmbit. Apoi, ca prin magie, eram în curtea bunicii şi le spuneam fraţilor mei că pot să zbor şi ei, ca de obicei, nu m-au crezut. Dar le-am arătat cum se face. Mi-am dat jos papucii, sandalele adică, ridicându-mă uşor în zbor. Cel mai frumos vis pe care l-am avut în ultimii 9 ani căci de atunci n-am mai visat că zbor. E ceva atât de magic să simţi că te înalţi, că eşti uşor ca un fulg dar ai control în acelaşi timp asupra ta. Magic. 

 Ce m-a atins ulterior e poveste.

marți, 4 iulie 2017

Un bărbat pe nume Ove

Doar n-o să fac acum o recenzie tipică cărţii lui Fredrik Backman, apărută la editura Art, colecţia "musai" în mai 2017. Ar fi culmea din partea mea.

Deşi am unele reticenţe faţă de literatura contemporană după "Fata din tren", "Înainte să adorm", "Biblia pierdută" etc, m-a convins începutul cărţii. Un mare plus a fost faptul că am putut s-o citesc liniştită pe telefon. Sau marele plus. Ador tehnologia.

Cartea începe aşa : Ove are cincizeci şi nouă de ani. Conduce un Saab. E genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-aşa, de parc-ai fi un hoţ.
După un asemenea început, te aştepţi fie ca Ove să fie genul antipatic, profund antipatic, mai ales că are 59 de ani şi pare să nu-i placă nimeni(ceea ce spune ceva despre el, nu despre ceilalţi) şi să se schimbe miraculos(că aşa e-n cărţi, nu în viaţă), fie să continue în stilul lui antipatic şi să fie şi mai antipatic(că aşa e-n viaţă, nu în cărţi).

Ove e un bătrân ursuz, morocănos şi teribil de singur. Îi plac regulile stricte, îi place rutina şi judecă oamenii după maşinile pe care le conduc. Îi repugnă tehnologia şi birocraţia iar aceste aversiuni îl fac atât de uman şi ni-l apropie cumva căci nimănui nu-i plac birocraţii şi câteodată tehnologia chiar ne sperie, atunci când n-o înţelegem şi nu reuşim să ne-o apropiem.

Viaţa lui Ove şi regulile lui atât de stricte sunt date peste cap când pe strada pe care locuieşte se mută o iraniancă gravidă deschisă la minte, soţul ei "tolomac"(în viziunea lui Ove) şi cele două fetiţe ale lor. Încercând să-i îndepărteze, nu reuşeşte decât să şi-i apropie, dând naştere la tot felul de situaţii care de care mai absurde, pline de umor şi de farmec. Deşi ursuz, aproape bătrân şi singur, Ove nu este intolerant, nu este prost şi, mai ales, nu este rău. "Calităţi" pe care le au tot mai mulţi. Dar nu şi Ove.

Capitol după capitol, aflăm că Ove şi-a pierdut soţia. Pe Ove nu-l întrebase nimeni, înainte să o întâlnească pe ea, care era viaţa lui. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi răspuns că nu trăise până atunci(...)Şi nici după. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu.  Nu sunt cea mai raţională fiinţă din lume.

Şi oamenii cei mai deştepţi se pot păcăli în viaţă, pot fi păcăliţi de oameni aparent frumoşi, aparent buni, aparent fermecători. Fix aşa i se întâmplă şi lui Ove. Fix aşa ni se întâmplă şi nouă, tuturor. Câteodată. Dar asta nu spune despre noi.

Încercând să scape de o pisică insistentă care vrea să facă parte cu orice preţ din viaţa lui, Ove încearcă de mai multe ori să se sinucidă pentru a fi cu iubita lui, Sonja. De fiecare dată îl împiedică ceva. Retrăiesc alături de el momentul în care Sonja, însărcinată, în urma unui accident, pierde copilul  şi rămâne surghiunită în scaunul cu rotile. Asta nu înseamnă deloc că Ove se îndepărtează de ea ci dimpotrivă. Dar "durerea asta avea să rămână cu el pentru totdeauna". Aşa e cu unele dureri.

"Orice om trebuie să ştie pentru ce se luptă. Aşa se zice. Ea se lupta pentru ce era bine. Pentru copiii pe care nu îi avusese. Iar Ove se lupta pentru ea". Asta iubire. Să nu plângi? Eu am plâns. Da, ştiu. Ştiţi continuarea.

Ove, ursuz, ghidându-se după reguli stricte, reuşeşte să se certe şi cu prietenul lui de-o viaţă, fără să ştie bine de unde a pornit cearta. "Dar, când un conflict ţine deja de ani buni, devine imposibil să-l rezolvi, din simplul motiv că nimeni nu mai ştie cum a început". Trist. Adevărat.

Mai aflăm că"toţi oamenii sunt optimişti în ceea ce priveşte timpul. Cu toţii credem că avem suficient timp să facem anumite lucruri. Că avem timp să spunem tot ceea ce avem de spus şi-apoi se întâmplă ceva şi, dintr-o dată, nu ne mai rămân decât cuvintele precum <dacă>".
Ca să am şi ceva din limbajul de lemn al rezumatelor şcolare, sunt dezbătute în carte temele universale ale literaturii: dragostea, moartea, timpul: "Dragostea e un lucru de mirare. Te ia prin surprindere". Inevitabil, aş putea spune.

Viaţa e un lucru de mirare. 
Verile devin toamne şi toamnele ierni.

Ove nu pleacă deocamdată la iubita lui Sonja dar devine bunicul prin adopţie al fetiţelor iraniencei, salvează un om de la moarte, salvează şi pisica, îşi salvează şi prietenul de-o viaţă de viaţa la azil,  se salvează pe el de ani grei de singurătate. Pentru că e capabil de iubire după iubire. De care nu suntem capabili mulţi dintre noi, încă tineri, încă neapăsaţi de atâtea dureri.

Uneori e greu de explicat de ce unii oameni fac brusc lucrurile pe care le fac. 
                            

luni, 3 iulie 2017

Mi-a crescut copac

Regret s-o spun dar mi-a crescut un copac. Bine, la început a fost doar o crenguţă. M-a amuzat. Aşa cum te amuză lucrurile şi oamenii noi atunci când te plictiseşti în oarecare măsură. Nici nu m-am preocupat prea mult. Adică ce? O creangă, acolo. Era şi mică. Şi nouă, şi interesantă. Nu mă deranja. Am lăsat-o să crească. Mai mult, din proprie iniţiativă, ca atunci când te plictiseşti peste măsură şi vrei să-ţi faci de lucru(ştiţi bancul cu limbricii) m-am gândit s-o ud. My bad. Aia, adevăr vă spun, a crescut câţi alţii în zece clipe. Zece momente. Că unii pot să trăiască în zece momente aka minute câţi alţii în zece ani. Sau vieţi. Că depinde ce trăiesc, e altă poveste. Divaghez. Crescu crenguţa. Într-o zi, exasperată de insistenţa ei, am tăiat-o cu un cutter găsit prin dulapul din Narnia al bunică-mii. Are şi ea un dulap din ăsta magic. Cutter-ul nu era magic deloc. Doar ruginit. Şi-am tăiat cu el crenguţa cum ai tăia din carne vie. A durut aşa de tare de-am căzut leşinată. După ce mi-am revenit din leşin, am observat că era o creangă de stejar. Picura seva din ea, părea un sânge verde. O vreme am ignorat-o aşa cum ignori gândurile care nu-ţi dau pace, obsesiile pe care  nu vrei să le ai, viciile cu care ne luptăm unii dintre noi, dependenţele cărora trebuie să le afli cauza ca să le schimbi soarta. Apoi, în faţa unor elevi de-a noua, a trebuit să explic cum stă treaba cu dependenţele. Râsu'-plânsu'. Creanga îmi tot foşnea pe la coaste, pe sub cămaşă, înţepându-mă de-a binelea. I-am dat mesaj lui bărbatu-meu să vină să mă ia, am lăsat prezentarea altcuiva şi-am plecat acasă. Am căutat înnebunită pe internet oameni cărora le-au crescut copaci sau flori în corp sau în...cap. Gugăl-ul nu mi-a dat niciun răspuns şi m-am gândit s-o întreb pe una de la lucru care pare a avea un răspuns la orice chiar dacă n-o întrebi nimic. Mai ales atunci. Dar mi-am dat seama repede ce nebunie ar fi. După nebunia cu stejarul din mine ce-ar mai fi nebunia cu socializarea? Am lăsat-o baltă, hotărâtă să mă las pe mâna Universului, se ştie că are el nişte chestii subtile cum ar fi alinierea planetelor, beţii, brize, magneţi  şi ploi de vară care schimbă sensul vieţii unui om prin simplul fapt că în loc s-o ia la stânga, o ia la dreapta şi când îşi dă seama e prea târziu să se întoarcă de unde a plecat căci uneori nu mai e timp. Sau apă. Sau benzină. Sau cuvinte. Tot pe acolo. Câte insomnii şi câte dureri de la prăpădita de creangă! Adică îmi plac mie stejarii dar ce să fac cu toate frunzele şi foşnetele şi aroma de pădure? Îmi legam disperată crengile cât mai strâns de mine, între timp creanga se înmulţise şi eram toată numai crengi. Câte cineva mă mai întreba unde sunt cu gândurile, ce visez, pe unde mă plimb cu mintea, prin ce păduri? Şi atunci mi se părea că mai au şi alţii copaci în ei. Căci altfel cum ar întreba una ca asta? Mă strângea atât de tare stejarul care mă împrejura că într-o zi mi-am luat ţigări şi am fumat în neştire, sperând să-l usuc, ce naiba! De-al naibii şi de demonic ce era, stejarul meu a crescut şi mai puternic. M-a cuprins disperarea. Săptămâna trecută, la vizita medicală anuală, am observat că doctorul se uită fix la mine. Prea fix. Am scos limba la el, să văd cum reacţionează. Dacă reacţionează. Mi-a zis că  el are un nuc. Că nu trece.

                                          

vineri, 30 iunie 2017

E despre final

Nici nu ştiu cu ce să încep. Atât sunt de grăbită. Aş vrea să scriu despre frumuseţea violetului acestui ultim apus de iunie. Căci de mâine, gata. E 1 iulie. Jumătate de an s-a dus. Nu mă întrebaţi unde. N-o să întreb nici eu pe nimeni. E ora prânzului când scriu aceste rânduri dar le postez numai pe seară când 30 iunie e aproape istorie cu aşteptările ei nerealiste. Dar n-a murit nimeni(sper)  din asta. Au fost dăţi cu dureri şi mai mari. Peste puţin timp va durea şi mai puţin nevrutul. Căci vremea vrutului a trecut. Sunt timpuri noi. Imediat e 1 iulie. Ştiu. Parcă toţi vă miraţi că a venit atât de repede.



Pe scurt: în cele şase luni scurse n-am schimbat serviciul(nici nu ţin neapărat acum), n-am slăbit(nici la asta nu ţin, spre disperarea  unora, wtf?), still not pretty(asta sunt, alta moacă mama nu-mi face şi nici eu nu ţin), n-am reuşit să fiu mama perfectă(am auzit că nimeni n-a reuşit dar pozează multe în asta), nici de cărţi şi de alte vicii n-am reuşit să mă ţin deoparte. Hai că am reuşit să nu-mi iau nici un ceas deşi săptămâna trecută am fost so fucking close. Nici de romgleză n-a murit nimeni. Nici de sute de selfie-uri cu urechi de câine şi de fotografii ale degetelor de la  picioare(suntem în plin sezon, ce naiba?) n-a murit nimeni. E posibil să fi murit de căldură căci iată e cod roşu de caniculă în mai multe judeţe din Românica.


Atât sunt de grăbită că nici nu ştiu ce/când să mai citesc. Dar citesc totuşi, printre picături, o carte care m-a impresionat atât de mult(sau tare?) că n-o devorez de teamă că s-ar termina prea repede(ha, ha).Şi aşa de mult aş vrea să aibă mai multe pagini...de ce nu poate să fie ceva ca The Pillars of the Earth?(1088 de pagini, în engleză). Are doar 440. O să scriu curând despre ea. Cel mai probabil marţi.



Încep iulie cu un final. Atât sunt de grabită deşi e utimul lucru pe care mi-l doream.

miercuri, 28 iunie 2017

Despre dragoste şi alţi demoni

Dragostea nu ne salvează de la nimic. Noi salvăm dragostea. Dacă merită. Astfel ne salvăm pe noi.

Nici în "Despre dragoste şi alţi demoni" (Del amor y otros demonios), Gabriel Garcia Marquez nu se abate de la liniile realismului magic. Şi bine face. Pentru cei cărora le place combinaţia. Mie îmi place. Desigur că mi-ar fi plăcut să fie un roman mai bogat(are doar 158 de pagini, ediţia din 2014 a editurii RAO) dar sigur va fi pe placul celor care se plictisesc repede sau nu prea au timp.(sic!)
Romanul este povestea imposibilă de dragoste dintre Sierva Maria, o fetiţă muşcată de un câine turbat şi bănuită de-a fi posedată şi exorcistul ei, Cayetano Delaura, om al bisericii.

De la început aflăm că dragostea, prietenia sau genul acesta de relaţii sunt demoni : "Astfel se înfiripă iar o prietenie interzisă care, cel puţin într-un rând, păruse a fi dragoste. Stăteau de vorbă până în zori, fără iluzii, dar şi fără duşmănie, ca o pereche bătrână condamnată la rutină. Credeau că sunt fericiţi şi erau, până când unul din ei spunea un cuvânt în plus, sau făcea un pas mai puţin, şi noaptea trecea într-o ceartă de vandali care demoraliza dulăii". Dar aflăm şi că  dragostea e în stare de orice:

-E adevărat, îi răspunse el, dar ai face mai bine să n-o crezi.

Hotărât să-şi salveze fetiţa muşcată de câine, marchizul de Casalduero o duce pe Sierva Maria mai întâi la doctor care, neputincios, îi spune să se încreadă în Dumnezeu.  Marchizul nu înţelege.

-Aş fi jurat că nu sunteţi credincios.
-Ce n-aş fi dat să fie aşa, domnule.

Marchizul duce fetiţa la mănăstirea Santa Clara, cu bucuria nouă că o iubea cum nu iubise niciodată pe lumea asta. Hotărât s-o salveze dar totul era în zadar : lipsa de credinţă este mai puternică decât credinţa, fiindcă se nutreşte prin simţuri. Stareţa mănăstirii, Josefa Miranda, în care "vocaţia autorităţii şi asprimea prejudecăţilor izvorau de dinauntru şi dintotdeauna", hotărăşte că fetiţa este posedată de diavol şi, prin urmare, trebuie exorcizată.

Cel căruia îi revine sarcina exorcizării fetiţei este Cayetano Delaura "conştient de stângăcia lui în a se înţelege cu femeile. I se păreau înzestrate cu un uz al raţiunii cu desăvârşire propriu, care le îngăduia să navigheze fără poticniri printre stâncile realităţii". Întâlnirea lui cu stareţa lasă următorul dialog:

-Aveţi grijă, spuse Delaura. Uneori atribuim diavolului anumite lucruri pe care nu le pricepem, fără să ne gândim că pot fi lucruri ale Domnului pe care nu le înţelegem.
-A spus-o  Sfântul Toma şi mă supun lui, zise stareţa. Nu trebuie să dai crezare diavolilor nici când spun adevărul.

Cayetano se îndrăgosteşte de Sierva Maria dar dragostea lui n-o mai salvează: "până atunci li se păruse amândurora că dragostea le era de-ajuns pentru a fi fericiţi(...)dar libertatea depindea numai de ei înşişi". 

În zadar l-a mai aşteptat Sierva Maria, neştiind de ce nu se mai întorsese cu coşul plin de bunătăţi din târg şi cu pasiunea-i din nopţile acelea fără saţ, uniţi şi dezbinaţi de acelaşi vis. "Gardiana care intră s-o pregătească  pentru cea de-a şasea exorcizare o găsi moartă de dragoste în pat, cu ochii strălucitori şi pielea de prunc nou-născut".

joi, 22 iunie 2017

Iunie

Se apropie Sânzienele. De cel puţin trei luni încerc să recitesc "Nopţile de Sânziene", cu gândul la Elena. Nu reuşesc să citesc decât maxim zece pagini. Îmi amintesc cum s-a apucat Elena iar de citit după ce a recitit "Nopţile..." şi citesc mereu aceleaşi pagini. O las apoi. O regăsesc pe te miri unde, nu ştiu pentru cât timp, abandonată în favoarea alteia. Parcurg primele rânduri, ştiu ce urmează, îmi aduc aminte de lucruri de acum mai bine de 20 de ani, citesc iar cu înfrigurare pagină cu pagină. O uit din nou. Ca şi cum n-ar exista.

Săptămâna asta mi s-a părut foarte lungă. Luni am crezut că e marţi, marţi că e miercuri, miercuri că e joi şi astăzi că e vineri şi gata săptămâna. Am sperat, am visat şi am crezut. Poate aşa şi e. Totuşi mâine merg iar la lucru. Sper să mă plătească dublu fiindcă e sâmbătă. Şi prinţesei i-am spus că nu mai merge la grădiniţă şi ea s-a bucurat foarte mult :

-Ura, mergem numai 4 zile!

-Cum aşa, 4?

-Luni, marţi, miercuri şi joi! Ce e, mama?

Atunci am ştiut cu siguranţă că sunt 5 zile în care trebuie să merg la lucru. Prea a venit vara şi nu mai am chef de şefi şi de vizite.

Mi-a plăcut mult paragraful asta dintr-o carte de Andrei Pleşu : "filozofia morală britanică din secolul XVIII îşi pune întrebări de tipul acesta : morala se bizuie, oare, pe sentimente, sau pe raţiune? Păi se bizuie pe amândouă, îţi vine să răspunzi, într-o primă instanţă, pentru că există decizii când preponderent afective, când preponderent raţionale, dar, în metabolismul unui om viu, lucrurile se suprapun". (Despre inimă şi alte eseuri, 2017). Sunt multe feluri de-a iubi mintea unui om.

Îmi dau seama că din cauza celor trei nopţi nedormite mi s-a părut săptămâna asta atât de lungă. Şi a veşnicelor cârcoteli de la lucru. De ce aşa, de ce nu aşa? Oamenii pierd timp preţios judecându-i pe ceilalţi şi alegerile lor când de fapt singura lor treabă ar trebui să fie legată de felul în care aleg să-şi petreacă scurtul timp pe pământ. Pe lună oricum n-ajunge nimeni. Aproape. 

Princess îmi aruncă nişte adevăruri în faţă, obligându-mă să fiu mai atentă. O duc în braţe până la maşină şi când mai sunt doar 3 metri până acolo, o pun jos şi se pune pe plâns. O iau iar în braţe, foarte supărată. La grădiniţă îi spun că nu e corect şi normal să meargă atât în braţele mele la vârsta ei.

 -O să merg pe jos toată viaţa, mama! 

Are dreptate. La un moment dat n-o s-o mai pot ridica. La un moment dat n-o să mai vrea s-o iau în braţe. Ăsta e mersul. V-am spus eu că e un iunie lung. Cu tot cu solstiţiul de vară.

Apoi m-am tăiat şi tot magica m-a întrebat în ce m-am tăiat. I-am spus că cel mai probabil într-o cutie, la lucru. M-a întrebat, nu ştiu cum, ironică, sarcastică, năucită:

-Mami, tu împachetezi cutii la lucru?

Are ea un dar. Darul inocenţei. Alte insomnii. 
                                                             
  Foto : Alice

duminică, 18 iunie 2017

Tipuri de şoferi

Observaţi de mine. Adică observaţiile făcute aici pot să fie lipsite de obiectivitate. E posibil să te regăseşti pe aici sau să găseşti pe cineva apropiat. Şofer. Nu lua textul prea-n serios. 👀👀



*Şoferul analist : la volan, analizează orice(a se citi : îi fug ochii) fuste  sau purtătoare de pantaloni strâmţi, kilograme, haine, mărimea cupelor la sutien, lungimea fustei, felul în care se mulează colanţii pe picioare, pe fund, pe retina lui. Uneori, i se mai atrage atenţia că prea se uită fără perdea(analistul, deşi şofer, n-are şi atenţie distributivă) şi atunci găseşte el o scuză : era tânără şi uite câte kilograme în plus are, păcat de ea, hainele acelea nu sunt potrivite sezonului, unde ai mai văzut tu poliţistă atât de tânără(şi ce legătură are cu sânii???), colanţii aia îi intrau în fund, n-ai observat? Doamne fereşte de asemenea oameni dar sigur ştii şi tu câţiva.


*Şoferul grăbit, veşnic grăbit(i se potriveşte bine virala conform căreia mai bine la 19 acasă decât la 17 la morgă): accelerează înaintea trecerii( semnalizată)de pietoni şi frânează brusc chiar acolo, să-ţi sară inima din piept. După care te înjură fără drept de apel, îţi spune gesticulând sau direct că maşina lui calcă, nu f.ute. După nervii lui şi nepriceperea la volan, bănuieşti că oricum nici el nu f.ute nimic. Niciodată. Am întâlnit şi femei aşa. Trist.


*Şoferul ştie tot : e foarte sigur pe el, pe aptitudinile lui de şoferache(fiindcă acolo l-a făcut mama lui, practic s-a născut cu carnetul şi toate calităţile de şofer), ştie toate manevrele înainte de a le face, ştie tot ce-ar trebui să facă şi ceilalţi şoferi, chiar şi unde ar trebui să meargă(ăilalţi) dar se întâmplă frecvent să semnalizeze stânga şi să facă dreapta "lasă, bă, că ştiu eu ce fac, ceilalţi să menţină distanţa, ce mama dracu', ce au învăţat la şcoala de şoferi?"


*Şoferul arogant, ori un pic de interlop, ori nesigur pe el, timiditatea şi aroganţa merg mână în mână, ce stă un pic încordat la volan, cu capul dat pe spate, foarte pe spate, cu nasul pe sus adică. De acolo, de sus, se uită dacă mai e cineva ca el, dacă mai are cineva BMW sau nu ştiu ce fierăraie din asta postmodernistă, care tot spre moarte te duce dacă n-o conduci prudent. Sau dacă se uită vreo fetişcană la el. De multe ori, mai ales vara, e cu o mână afară. Deşi e urât(urât gestul, să mai aibă si un maieu pe el si gata cârceii la ochi)şi are climă. Să i se vadă ghiulul. Sau bronzul neuniform.


*Şoferul grijuliu. Pentru el, maşina e ca o soţie, ca o amantă sau whatever. Pândeşte pe oricine se apropie de maşină, dacă stă la bloc, trage câte o flegmă înduioşătoare pe o eventuală pată după care o şterge mămos cu un şerveţel. Dar n-o spală. Să nu-i ia rugina.


*Şoferul sigur da'foarte sigur pe el : stă pe spate şi de-abia atinge volanul fiindcă îşi cunoaşte valoarea şi potenţialul maşinii, se supără rău când e depăşit regulamentar sau nu şi atunci se aşază cu amândouă mâinile pe volan şi apasă cu putere când accelerează, să-şi ia poziţia înapoi. Mda. E foarte sigur pe el.                                                    

Foto : ZiarMM.ro

*Şoferul care nu(mai)are permis dar dă indicaţii preţioase. Când are permis şi mai şi vorbeşte la telefon fiindcă el e al naibii de priceput, e foarte aproape să te omoare pe trecerea de pietoni dar nu-ţi face griji : nu te-a văzut fiindcă vorbea la telefon, dădea un sfat cuiva care murea fără sfatulenţa lui.


*Şoferul despacito sau oricare altă latino sau dance în vogă, relaxat, zâmbitor, pufos. Uneori îi bănuiesc pe aceştia că ar consuma ceva iarbă. Prea zâmbesc, prea sunt politicoşi. Prea normali. Obişnuiţi atât de mult cu ceilalţi, ăştia ni se par anormali. Rari.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...