Conduce cu viteză maximă pe drumurile cotite şi pustii dar nu-mi este deloc teamă. Ştiu că are permisul de numai şase luni însă conduce de cel puţin patru ani, are pădurea din spatele casei mereu la dispoziţie.
Mă întreabă brusc dacă-mi amintesc când a venit pe la noi cu un verişor şi le-am spus o poveste. Nu-mi amintesc deloc de ei. Ştiu că spuneam poveşti copiilor de la bloc dar de ei nu-mi amintesc nimic.
-Dar povestea ţi-o mai aminteşti? Era o poveste a fericirii...
-Parţial, nu toată. Ţi-o spun cum mi-o amintesc sau o adaptez timpurilor noastre?
-Adapteaz-o.
Închid ochii şi încep să povestesc.
-A fost, n-a fost, unii spun însă c-a fost. A fost cândva un bătrân, nu chiar bătrân, ci doar ajuns la criza vârstei mijlocii, într-un mare oraş, cu potenţial...nu ştiu, bătrânul sau oraşul? Oricum, ajuns la o oarecare vârstă, omul acesta a lăsat totul în urmă, familie(nimic serios, doar nevasta care se săturase de el), prieteni(puţini, ca în viaţa fiecăruia), a vândut cam tot ce avea, a împărţit cu fosta şi a plecat într-un oraş pe malul marii, cu speranţa că nemărginirea marii îi va aduce fericirea în suflet. Dar cel mai mult spera ca marea să-i aducă un copil, un băiat, nu ştia de unde să i-l aducă marea şi acesta era un aspect asupra căruia reflecta serios când sticla de vin rose se golea după cina de la ora 6.
-De unde să-mi aducă marea un copil, vai, vai, de unde, de unde? Îmbătrânesc, bietul de mine, ce mă fac?
Şi aici ar mai fi tras un fum sau două dar vezi tu, nu fuma... nu mai înveţi cal bătrân la ham!
-Dar era aşa bătrân sau nu?
-Ei, câţi ani ai tu acum? Nu ţi se par ăştia de 40 de ani în vârstă?
-Ba da, mi se par.
-Să mai vorbim şi peste 10 ani căci asta e frecvenţa cu care ne întâlnim şi-mi spui atunci ce părere ai.
Pe domnul îl chema Cadâr. Într-o noapte de iulie, s-a dezlănţuit o furtună. Cadâr dormea de la ora 9, căci golise cu un prieten două sticle de vin. Vântul şuiera din toate părţile, tremurau termopanele, nu alta! Apa se scurgea nemiloasă prin geamul de la baie care stătea tot timpul deschis, avea Cadâr o prietenă zăludă care atunci când îl vizita în interes de serviciu, fuma în baie căci el nu suporta mirosul de tutun. Buimac încă de vin şi de somn şi de nesomn, Cadâr a strâns apa din baie şi a ieşit să se plimbe pe faleză. Furtuna încetase brusc, doar câteva picături de ploaie îi răcoreau fruntea ridată.
Cadâr mergea încet, sperând să găsească nici el nu ştia ce dar oricum uitase papucii acasă aşa că se cam înţepa ceea ce-l enerva teribil. Exact când se gândea să se întoarcă, s-o dea dracului de plimbare, se împiedică de un stâlp de piatră. Acoperit de alge scârboase, la lumina lunii, stâlpul părea un cadavru în putrefacţie.
-Ooo, doamnă, eu nu aşa îmi amintesc povestea!
-Spunem ce ne amintim, nu, crezi că am mai citit povestea de acum 14 ani sau ce? Adaptare, honey, adaptare! Ascultă :
Cadâr era cam încăpăţînat, cu năravuri şi năravul lui cel mai mare era curiozitatea. Uneori nici nu-şi amintea de ce era aşa de curios. "O fi naiba vreo sirenă!", îşi spunea Cadâr, ba uimit, ba speriat, ba plin de speranţă ca atunci când eşti pus în faţa unei situaţii neaşteptate şi nu ştii dacă să te bucuri sau nu.
-Doamne-Dumnezeule!(în original, a spus Allah dar să ştii că-i totuna). Stâlpul nu era stâlp, nu era nici sirenă, ci era un om de piatră, de-o frumuseţe rară şi drept ca o trestie(una gânditoare) şi tânăr ca fiul pe care şi-l dorise întotdeauna Cadâr. Şi gândul că va avea un copil, adus de ape, chiar şi din piatră, l-a făcut să plângă cu lacrimi mari şi fierbinţi care picurau, pic, pic pe stâlpul de piatră şi piatra a prins viaţă pe jumătate.
-Îţi mai povestesc?
-Mai povesteşte-mi, îmi răspunde dar să păstrezi finalul pentru seara asta.
-După ce-a tot plâns, i-au secat lacrimile şi de ciudă că stâlpul era doar pe jumătate om, l-a tras deoparte, l-a băgat sub nişte stânci şi s-a dus într-o fugă la apartament, a luat papuci şi o ceapă cu care să se frece la ochi. Să vezi atunci plânsete de sărea cămaşa de pe el ca de pe Smărăndiţa popii dar lacrimile lui toate au transformat stâlpul într-un tânăr minunat, gen Pablo Alboran, de s-a şi gândit Cadâr că se vor isteriza adolescentele şi octogenarele care se plimbau la ora aceea pe plajă. Noroc că era îmbrăcat tânărul căci astfel şi lui i s-ar fi părut ciudat să plângă aşa cu lacrimi fierbinţi pe pieptul unui bărbat când numai el ştia cât de straight era.
N-a mai plâns Cadâr şi cu vocea strangulată de emoţie l-a întrebat pe Pablo(deja îl botezase) dacă vrea să fie copilul lui, să-l înveţe tot ce învăţase el până la vârsta aceea.
Pablo i-a zâmbit şi a răspuns:
-Numai Scufiţa Roşie nu vreau să fiu. Plângi înainte...
A bocit iar Cadâr, de fericire acum şi Pablo a prins viaţă cu totul.
-Tare am mai înţepenit, a spus el. Bă, tată, bă, de când te aşteptam să mă aduci la viaţă!
Cadâr, de fericire, a început să sară pe plajă ca un ţap, uitând şi de durerea de genunchi. N-avea nicio teamă, cum să-ţi fie teamă de ceva ce n-ai trăit niciodată?
-Spune-mi, Pablo, ce e cu tine?
-Tată, a spus tânărul, eu sunt fiu al mării, mama mea e Aisha, tot fiică a mării şi neamul nostru e nemuritor. Un vrăjitor duşman m-a prefăcut în stană de piatră şi secole de-a rândul am stat sub ape, adus de ele pe plaje pustii şi stană de piatră rămâneam dacă nu plângeai tu(sper că nu de la vreo licoare a lui Bachus) şi mă dezlegai de vrajă. Vrăjitorul intenţionat mi-a legat soarta de lacrimile unui om fiindcă pe fundul mării, unde e casa noastră, nu sunt oameni. Dar mama mea, Aisha, s-a folosit de furtuna de azi-noapte şi m-a trimis aici...unde suntem?
-La Mamaia suntem. E o staţiune de fiţe din România. O să te apuce şi pe tine plânsul când o să vezi preţurile şi sirenele siliconate de pe aici. Nimic autentic.
Pablo zâmbeşte şi se întoarce spre mare, bate din palme şi strigă de trei ori:
-Ibadul, deschide poarta!
Noroc că nu mai era nimeni pe plajă căci astfel cineva sigur suna după o ambulanţă, să ducă nebunii la spital.
Dar la al treilea strigăt, apele marii s-au mişcat şi s-au desfăcut în lături, dezvăluind tot misterul adâncurilor albastre. Mă rog, cam gri, căci fusese furtună. Şi era noapte...
Va urma :)
