marți, 13 decembrie 2016

Pin Pin şi alte pluşuri


Acum vreo lună, Andreea şi-a dorit foarte mult un puzzle. Avea unul acasă cu Albă ca Zăpada pe care-l făcea foarte repede şi mai voia unul. A venit cu taică-său, eu îi aşteptam în magazin, nu cu un puzzle, cu două chiar. Şi cu o păpuşă deşi nu prea se joacă ea cu păpuşile.

A trecut în viteză pe lângă mine şi s-a aşezat lângă pinguinul Pin Pin şi-a zis că ea pe ăla îl vrea. Prima dată ne-a zis aşa, mai calm, domol, ca ardelenii. Când am refuzat-o, calm, aşa, ca oltenii, s-a aprins:

-Dar eu pe asta îl vreau, ce voi nu înţelegeţi?

-Nu ţi-l luăm, Andreea, să te plictiseşti în 5 minute, cum te-ai plictisit de Mimi plimbăreaţa!

-Ba da, mi-l luaţi!!!

Eu am tras aer în piept şi ca să nu-i răspund pe acelaşi ton m-am dus să iau nişte fructe. N-aveam telefonul la mine dar ştiam unde-i găsesc după nivelul de decibeli. Mă întâlnesc cu Dudu, poliţistul, mă întreabă de buburuză şi de soţ, îi răspund să fie atent când şi unde se aud ţipete de genul : Eu pe asta îl vreau!, acolo sunt. Ne întâlnim cu toţii, princess urlă în continuare după Pin Pin. Că îl vrea şi gata! Nu i l-am luat, am convins-o că puzzle-ul e mult mai interesant, se va distra etc.Se şterge de lacrimi şi zice că înţelege. După două zile, mergem iar în magazin, ea din căruciorul de cumpărături, când trecem pe lângă raionul de jucării:

-Nu mai am nimic, vezi? Nu mai plâng. Nu-mi trebuie Pin Pin! Nu fac scandal!

Cam peste o săptămână, cu nebunia de Black Friday, i-am luat un microfon wireless, să cânte la el. A cântat cam 10 minute. Microfonul se umple de praf de atunci.

Îi tot povestim că o să vină Moşu', să-i scrie o scrisoare cu ce vrea să-i aducă.

-Un Pin Pin care se consulta!

Îi luăm un puzzle mare cu Elsa, o carte mare tip puzzle cu Tom şi Jerry şi îi sugerăm discret să-i spună Moşului că ar vrea aşa ceva...

-Puzzle cu Elsa, da, cu Tom şi Jerry, da! Şi un Pin Pin care se consultă, mama!

Nu se lasă. Mergem iar în magazin, nu se duce deloc la raionul cu Pin Pin dar ne spune că-i va scrie o scrisoare lui Moş Crăciun să-i spună de Pin Pin.

Noaptea visez că bag la raft Heidi, Sheridan's şi...mii de Pin Pin bolnavi.

Dansăm. Ea în braţele mele, îmi şopteşte suav:

-Mami, cred că o să-i scriu lui moşu' să mi-l aducă pe Pin Pin, înţelegi, mama?

Înţeleg.

Ieri, când o iau de la grădiniţă, are în braţe un iepuraş din pluş. O întreb ce e cu el.

-E al meu!

-Şi-l iei acasă? Lasă-l, Andre, aici, ai o grămadă şi acasă!

-Dar e al meu! N-o contrazic, e periculos. Acasă, o întreb cine i-a dat iepuraşul, că eu n-am înţeles!

-Aaa, mama, mi l-a dat o doamnă!

-Care doamnă, Andreea?

- Doamna Lidia!

-Dar cine e doamna asta Lidia, că eu nu cunosc nicio doamnă Lidia!

-Mi l-a dat o zână, mama!

O preferam pe doamna, totuşi. Parcă e mai reală!

Astăzi mi-a spus că i-a scris lui Moş Crăciun.

-Ce i-ai scris, Andreea?

-Să-mi aducă puzzle, o rochie cu Elsa, una roz cu buzunare gri şi un Pin Pin care se consultă! Şi scrisoarea :



luni, 12 decembrie 2016

Contraste

Câteodată ne salvează nişte cuvinte.
 Pentru cine ştie să le asculte, să le audă, să le înţeleagă.
Astăzi, "Contraste" de Virgil Carianopol, poet român, născut la 29 martie 1908, în Caracal.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.



Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.
Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...
Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

duminică, 11 decembrie 2016

Spune tot adevărul

Acum două duminici, ies cu princess la plimbare. Iarna-i grea, omătul mare...Andreea merge şi ea pe jos, ca un om mare.

-Mama, să ştii că tot drumul merg pe jos! Că am crescut!

-Bine, princess, mă bucur foarte mult!

Merge pe jos în viteză, nu mă ţine de mână, auzi la ea, ea e mare!

Din spate, ne depăşeşte o vecină, o doamnă mai în vârstă. Ne salutăm, o salută şi Andreea. Apoi doamna începe să se mire de cât a crescut Andreea, cât de cuminte e, ce ochi negri şi frumoşi are...

Nu după mult timp, princess se lasă pe genunchi şi-mi spune că nu mai poate de oboseală. O iau în braţe şi o duc aşa acasă. Intrată în casă, începe să plângă în hohote că a obosit tare rău de tot. O ţin în braţe şi o liniştesc. Mai în glumă, mai în serios, îi spun că doamna aia s-a mirat de ea şi de-aia plânge. Chestia asta pare s-o calmeze, nu spune nimic. Dar reţine.

Peste 2 zile, dimineaţa, în drum spre grădiniţă, ne întâlnim cu doamna.

-Fetiţă frumoasă, ce mai faci tu, micuţo...N-o lasă să vorbească, îşi încrucişează mâinile şi apoi cu un deget acuzator îndreptat înspre doamna, îi spune :

-Tu! Da, tu! A zis mama că te-ai mirat de mine! De ce te-ai mirat de mine? Spune!

Doamna se uită la mine şi încerc s-o dreg, spunându-i că Andreea e reţinut că doamna i-a remarcat ochii.

-Da, da, are ochii mari şi frumoşi...

-Mulţumim tare mult, o zi bună, noi mergem la grădiniţă şi la lucru, spun, înainte de-a mai zice Andreea ceva din casă.

Astăzi îmi spune că şi ea se poate uită în oglindă ca mine. Şi-mi arată cum. Speram să nu fie atât de evident. Dar asta sunt. Fără justificări.


La prânz, mergem să luăm aer şi să facem castele de zăpadă. Apoi mergem la mici cumpărături, la Kaufland. În faţă noastră, la case, un individ în pantaloni lungi, largi şi negri, genul fustă, geacă din piele(cum altfel?) şi fular cu motive geometrice, curcubeu de culori. O pereche de ochelari mari, negri, îi acoperă jumătate de faţă şi îl protejează de soarele orbitor din Kaufland şi de ochii muritorilor. O barbă blondă îi stă ţeapănă pe...bărbie.

Andreea se uită fără rezerve la el şi nu vorbeşte. Ea tace foarte rar. Se dă un pic în spate să se uite mai bine la el. Individul achită  ce şi-a cumpărat şi se dă un pas mai încolo, aşteptând pe cineva. Andreea se uită în continuare lung la el. În timp ce noi punem în cărucior cumpărăturile, începe să dea din mâini, arătând spre ipochimen :

-Mie nu-mi place deloc de el! Nu ştiu de ce dar nu-mi place!

Taică-său, cu faţa imobilă, se preface că nu aude. La fel, casiera. Individul, nu ştiu. Eu, cu spatele la el, râd.

Plecăm din magazin. La maşină, ne spune de ce nu i-a plăcut domnul.

-De la barba aia nu mi-a plăcut, mama!

-Dar şi naşul are barbă!

-Dar pe el îl iubesc!




sâmbătă, 10 decembrie 2016

Micul Prinţ

"Apoi reveni la vulpe:
-Adio, îi spuse el…
-Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
– Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
– Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.
– Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
– Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
– Sunt răspunzător de trandafirul meu… repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte."
Ionu' al meu, acesta este un fragment din Micul Prinţ de Antoine de Saint Exupery. Ce voiam să-ţi spun, spun aceste cuvinte atât de bine! Sara este trandafirul nostru. 

miercuri, 7 decembrie 2016

Nu sunt eu norocoasă?

Sunt zile şi zile la lucru.

Zile în care întâlnesc oameni frumoşi. Din toate punctele de vedere. Oameni, care, indiferent de funcţie, nu se dau "loviţi" când e vorba să mă ajute. Uneori mă ajută chiar şi fără să cer asta.

Dar sunt şi zile în care singurele arme ale unor "lideri" rămân bârfa, jignirea şi ameninţările. Vezi scandalul recent cu cei care rămâneau în funcţii fiindcă admiteau orice de la şefii lor, sub pretextul că au acasă familii. Şi îşi întreţin familiile dar nu şi respectul de sine. Eu sunt cu adevărat norocoasă fiindcă am prea puţin parte de asemenea specimene de şefi. Câte unul chiar nu contează. Pentru că există cei care-mi fac zilele la lucru atât de frumoase. Se ştiu ei. Şi le mulţumesc!

E o luna încărcată, clar. Dar asta n-ar trebui să ne răpească din calităţile umane. N-ar trebui să ne facă parte din "Ghidul nesimţitului".

Iubita mea fetiţă îmi spune că mă iubeşte.

-Te iubesc şi eu, princess!

-Dar eu te iubesc mai mult, mama!

-Cum aşa?

-Păi eu te iubesc aşa mult fiindcă tu eşti mama şi tu...tu faci atât de multe, mama! Şi pentru asta te iubesc eu mai mult, mama!

Nu sunt eu norocoasă?

Las aici aceasta :
Sursa : https://mariaisopescu.wordpress.com/tag/management/

vineri, 2 decembrie 2016

Aşteptări




Aşteptări de toate felurile :

Mici, crescuţi de bunici, când părinţii sunt plecaţi în străinătate sau la lucru, aşteptăm să se întoarcă cei care ne-au adus pe lume. Şi, mari, tot cu dorul în suflet şi cu aşteptările neîmplinite, aşteptăm să întâlnim iubirea cea mare şi el/ea să ne iubească aşa cum n-am fost iubiţi, apreciaţi, ascultaţi când era timpul. În mica copilărie. Şi punem alt preţ pe iubirea cea mare deşi ar trebui să-i dăm exact valoarea pe care o are, fără să o legăm de aşteptările noastre de când eram copii.

Aşteptăm de la educatori, învăţători şi profesori să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, să ne înveţe magia minţii lor, să vadă în noi ce avem mai bun. Şi nu prea se întâmplă...

Aşteptăm. Vara, să vină iarna, cu magia Crăciunului, cu zăpadă, cu vâltoarea căutarii cadourilor, cu bucuria şi speranţa unui an mai bun. Iarna, să vină vara, cu magia soarelui şi a luminii, a zilelor lungi şi plăcute la vreo piscină sau sus, la Vidraru.


Aşteptăm să nu ne mai doară când moartea cuiva drag ne ia prin surprindere, zvârcolind totul în noi. Aruncându-ne în tristeţe, în negare, în lacrimi fără sfârşit, în pustiu. Aşteptăm să nu mai doară, să mai auzim încă o dată glasul celui plecat, paşii pe hol, să mai simţim o mângâiere fină, un sărut. Un sărut care nu mai vine. Şi doare.

Aşteptăm împăcări eliberatoare, iertări şi uitări.

Aşteptăm să fie alţii mai buni deşi ar trebui să începem cu noi. Să fim noi mai buni cu alţii. Cu noi.


Ca să nu mai spun de aşteptările pe care le avem de la şefi. Dar şi ei au aşteptările lor legate de noi. Când nu se potrivesc, despărţirea e inevitabilă! Deşi ar fi aşa de simplu cu puţin respect reciproc!

Sunt aşteptările uneori otravă, alteori balsam pentru suflet. Depinde numai de noi ce şi cât balast lăsăm în urmă şi cum trăim frumos clipa de acum. Cum am mai spus.
Fotografii : arhiva personală

miercuri, 30 noiembrie 2016

Patul lui Procust

În mitologia greacă, Procust e un personaj care-şi obliga oaspeţii să se întindă pe un pat de aramă şi dacă patul era mai lung decât călătorii, le întindea corpul până se potriveau patului iar dacă erau mai înalţi, le tăia capul sau picioarele, tot pentru a se potrivi...Până când vine Tezeu şi-l supune aceleiaşi practici. Ceea ce semănăm, vom şi culege. În mitologia greacă, unii mai sunt şi pedepsiţi pentru răul făcut. Uneori, chiar cu aceeaşi monedă.

În realitate, nu prea se întâmplă. Sunt toţi un fel de Procust. Interpretează zâmbete, grimase, supărări, lacrimi în funcţie de realitatea intrinsecă. Indivizi cu sau fără educaţie taie, alungesc părţi din oameni pentru a fi pe potriva lor, pentru a se potrivi minţii lor. Când nu se potrivesc punctului lor de vedere, după ce-au tăiat în carne vie, dau verdicte. Apoi sunt supuşi aceluiaşi tratament de alţii.

Cel mai rău este când suntem Procust noi pentru noi. Tragem de noi pentru a fi...pe potriva cui? Sau tăiem din noi(figurat vorbind) pentru a ne conforma. În ambele cazuri doare. De parcă ne-ar ajuta conformismul, încadrarea în tiparele altora.

Princess se dezbracă, îşi ia o rochiţă fără mâneci şi stă cu picioarele goale. E cald în casă dar tot îi spun :

-Ţie ţi se pare că e cald, ca vara!

-Da, să ştii! Mi se pare!

Cam ceea ce era de demonstrat.

Sursa foto : adevărul.ro

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...