Andreisme și Alice(continuare)

Căci de afară se aud niște zurbagii, perturbând liniștea cartierului, liniștea aia mare de dinaintea furtunii, strigând din răsputeri: Hai, România, hai, România!, care Românie, nu știu, probabil aia de tineret, de fotbal, las și eu aici câte ceva până-mi iese cartea la tipar, dacă se va hotărî vreodată s-o facă. 

Nu termin cărțile începute, la Sticletele am ajuns pe la vreo 900 și nu mai am mult dar m-am oprit când am schimbat telefonul și am început să-mi notez câte un vis, ca urmare a acestei doleanțe : să visez un vis vechi și prietenos(din Sticletele).Nu am vise recurente, cel puțin nu în ultimii ani. Nici nu mai visez ca înainte dar mi-am notat unul pe care acum nu mi-l amintesc dar e scrisul meu în agendă, unde scrie clar că am visat că voiam să merg la toaletă și toate erau pline de rahat și nu știam unde să intru, prea era mizerie. Concurența sau ce-o fi? Să întreb pe cineva care se pricepe mai bine. 

Acum vreo două seri, eram la cumpărături într-un magazin de cartier, cu Andre.

-Hai, princess, să aranjăm marfa aia de pe caschetă, o punem pe display sau la raft, n-ajunge nimeni la ea acolo! 

 Iar ea mă ajută, aranjează produsele, pune prețurile corect, aruncă ambalajele unde trebuie. La casă, vine replica:

-Te-am ajutat nu mult, extrem de mult! Ce-mi iei? Vreau asta!

-Ca să vezi, și eu vreau o mașină și nu primesc! 

-Nu primești fiindcă nu ai permis, mama! 

Apoi astăzi, cu ocazia căsuței din Carrefour, când iar m-a ajutat, îi spun să bage la raft câte produse încap. N-aveam decât 12, nu știu cine a calculat așa. Și Andre mi-a spus:

-Câte am, vrei să zici! 

Muncim din zor la căsuță, cu șeful. Ne-au trimis mai puține șuruburi dar ne-am descurcat, am fost eficienți, sper că nu chiar ca-n bancul acela de pe vremea comuniștilor, când orice făceau le ieșeau mitraliere(asta era sau nu mai știu eu?) și la un moment dat îmi scapă vorba asta:

-Fi-r-ar să fie! Mi-a căzut un șurub! 

-Ce urât, mama! Să spui vorba asta! Cere-le scuze celorlalte cuvinte fiindcă ai spus vorba asta! 

-Scuze, cuvinte, că am spus asta!
-Așa! Așa e mai bine! 

Din cartea The subtle art of not giving a fuck, selectez asta:

Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

Nu m-am bronzat cine știe ce în training-ul oferit de firmă dar m-am distrat când am intrat la toaletă și am întâlnit o foarte drăguță colegă brunetă, nu știu din ce oraș și am început să povestim câte-n lună și-n stele, de parcă eram prietene de-o veșnicie și apoi ne-am despărțit nu înainte să-i povestesc pățaniile mele când intru la toaletă la bărbați. Mi-a spus că a pățit-o și ea. Am râs cu lacrimi. Aproximativ după vreo oră, am revenit la toaletă ca să-mi dau seama că prima dată, când o întalnisem pe brunetă, eram chiar la baie la bărbați. A fost o seară minunată. 

Înainte de training, aranjez raftul cu mult spor. Un bărbat, din aceia care merg crăcănat, ușor cocoșat, cu un tricou lăbărțat, se postează în fața raftului:

-Asta e tot?

-Tot...ce? Căutați un produs anume? 

-Asta e tot ce aveți la raft? Mai aveți și altceva?

-Mai avem...în Carrefour! E un raion întreg acolo! 

A plecat. Cu tot cu întrebare. Ești tânăr cât mai ai întrebări. Curiozități. Una. Alta.

                                                         

Foto: Visând un vis. Prietenos. #FITS 2019

Paznic(III)

Cică nu te lași niciodată de un viciu, doar intri într-o altfel de perioadă. Una latentă. Un platou. Unde nu avansezi, nu dai înapoi. Nu trăiești. Supraviețuiești. Am întrebat-o pe fata asta de vicii și dacă e adevărat că nu ne lăsăm de ele. A zis că nu știe, de unde am auzit asta? Că îi e și groază să mai citească și despre asta sau să se documenteze. Nu știu de ce i-ar fi groază dar am văzut o sclipire în ochii ei care s-a stins repede, repede și mi-a întors vorba, zâmbindu-mi. Are ea chestia asta cu care știu că știe că schimbă oamenii dar se face că nu știe nimic. O să zâmbească și când citește asta. Cred că toți, în adâncul sufletului, oricât de tari ne ținem sau în ce postăm, sperăm că cineva zâmbește cu tot sufletul, cu toată inima, când se gândește la noi. Cum zic copiii: Fra', am luat-o razna cu gândurile astea siropoase!

Nu scot Solenoidul din geantă. Nu fiindcă mă scârbește descrierea păduchilor ci fiindcă a venit vara în sfârșit. Ce-mi plac fustele și rochiile unora...bătrân libidinos ar zice ele dar eu le iert. Se îmbracă să fie văzute, observate, mângâiate cu privirea. Le-o fi și cald, nu zic nu. Și mie îmi e dar uniforma nu-mi permite. Pantaloni și cămașă. De parcă mi-ar sta bine în fustă! Nu mi-ar sta, ce gânduri am de la căldura asta...așa, dă vina pe căldură, Miroane! C-am uitat să spun că mă cheamă Miron. Miron, paznicul. Nu puteam să am și eu un nume mai de sfânt, un Gheorghe, un Vasile acolo? Acum am observat că a revenit moda asta printre părinți, le dau progeniturilor nume care mai de care mai fistichii, cu rezonanțe latine și strecoară și un Arsenie, Nectarie...Nectarie, serios acum, Nectarie? 

Hopa că vin fetele doamnei director. Le dau sărut-mâna, una de-abia salută, cealaltă e foarte amabilă și mă întreabă ce fac astăzi. Eu aș face o nefăcută, un chef cu multă bere și carne pe grătar dar asta e din altă viață, nu de acum, așa că răspund corect dar nesincer cu bine, mulțumesc. Îmi urează o zi bună și pleacă să-și aleagă dracu'știe ce. Când ai bani, cumperi în neștire, uneori fără să-ți pese pe ce dai banii. Vorbăreața familiei doamnei director își mai cumpără și câte o carte, o dată a nimerit-o cu Homo Sapiens, a istoricului ăla tinerel ce-a fost de curând invitat la un post de televiziune din România. Ailaltă, taciturnă, numai haine. Tot felul de haine. Și, frate, o zic din nou pe asta cu fratele, poate să-și cumpere oricâte. E urâtă. Încearcă prea mult să atenueze asta. Merge la sală, își alege hainele cu grijă, își face părul la salon. Chiar și eu îmi dau seama de asta. Are gașca ei de pupacioase. În cur. Astea îi zic că e fermecătoare, că arată tot mai bine. Eu nu pot să mă uit în ochii ei. Dar în unele momente mă uit la mine în oglindă și mă văd cu ochii ei. Sunt și eu un urât și încerc să compensez prin te miri ce. Mă caut și eu, caut să fiu mai bun, mai clar cu mine. Când judec, nu-mi iese. Cum zicea ăla în cartea aia? Fii lumină în întuneric și nu-l blestema. Hai să nu-l blestem, să mă las de judecat. 

Va urma.                                       

Foto : Alice

I will survive

Pentru a suta oară în seara aceasta, vecinul de la patru ascultă I will survive. Nu se limitează s-o asculte, țipă și el, de cele mai multe ori pe lângă vocea Gloriei Gaynor, că o să supraviețuiască.

-I will survive, I will survive, I will surviveeeeeeeeee, eeee, ce naibaaaaaa, nu mă face ea pe mine!

Eu n-o să supraviețuiesc până dimineața, e clar. Atâtea clarități în viață, atâtea siguranțe și atâtea dileme, nu mai știu sigur dacă să râd sau nu când vecinul îi spune cuiva atât de tare încât pare că e lângă mine:

-Bă, vreau să fiu viu când mor! Ce crezi, cum vine asta? Să moară ea înainteaaaaa meaaaaaaaa!

Cred că cel interogat nu-și găsește cuvintele dar chiar și așa, să aibă răspuns, nu-l poate da fiindcă iar vecinul, căruia i se spune în secret prințul de Kacănsburg, își strigă iar oful:

-At first I was afraid, I was petrified, kept thinking I could never live without by my sideeee, ce mă?!? De ce să dau muzica mai încet? Vine poliția? Așa, și? Mă doare fix undeva! Ce, poliția n-a suferit?

Nu știu de poliție dar urechile mele sunt greu încercate. Apoi discuția continuă pe alt ton, sigur în cadru a apărut și-o femeie, prințul are și prietene, nu doar iubite. Prietena e o prințesă, din aceea care duce gunoiul în rochia de casă, uitând, evident, că e prea scurtă și, vai, n-are nici chiloți pe ea dar un pic de exhibiționism n-a omorât pe nimeni, nici chiar pe vecinii de la trei, pensionari cu totul și care se bucură ca niște copii când prințesa duce gunoiul și ce bine că a venit vara și-l duce și de trei ori pe zi, ba sâmburii de la cireșe, ba foile de salată. 

-Vino, fă, stai cu noi! Ce bei? Un Mohito? Dar fă-ți, dragă, știi unde-s paiele, știi unde-i gheața! But then I spent so many nights thinking how you did me wrong, ce spui, fă?

-Nu găsesc gheața!

-E-n congelator, ceapa mă-tii de panaramă, unde crezi că e? Ba, muie, știi ce i-am spus la fiță? Am avertizat-o de la început că eu sunt toxic, că sunt băiat rău dar ea nu și nu, s-a grăbit să mă repare, să mă facă mai bun! Și când cred că aproape mă reparase, ce sunt eu, piesă auto?, m-a părăsit! Cică îi put și îi pare rău că nu mi-a spus de la început! Că nu m-a văzut și acum trebuie să se repare pe ea, prea i-am făcut rău! Și eu ce fac acum? 

-Găsești alta să repare ce mai ai stricat! Poate și molarul ăla! Să fie dentistă acum! Sau și mai bine, vreun psiholog să-ți scoată fițele din cap! 

A vorbit prințesa dar prințul sigur n-a auzit-o, nu se aude nici pe el, cum să-i audă pe alții? 

-Oh, no, not I, I will survive, oh, as long as I know how to love, I know I'll stay alive! S-o sun, mă? C-aș vrea să-i mai spun câte ceva! M-a șters de pe Facebook, știți?

-Te-a și blocat, nu-ți face iluzii! 

-Dar ce-a mâncat, bă , așa, dintr-o dată? Că mai acum o săptămână, mă iubea! 

-O fi mâncat vreun măr stricat! Și i s-a luat și de tine! Cum era aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă? 

-Lasă, c-o fac eu să mă jelească! Nimeni nu mă părăsește pe mine! Eu le părăsesc pe toate! 

La ora asta, toți vecinii speră fie să nu mai fie părăsit, e deja a opta oară sau poate a noua, fie să se mute cu tot cu prieteni, în alt cartier, să-i terorizeze și pe ăia acolo.

-I will survive, I will survive, hai să punem și-o manea, să moară vecinii!

Și maneaua a fost mai puternică ca dragostea pierdută.

O preferam pe Gloria.   

                                            

Foto: Brad Pitt, dupa separarea de Angelina.

Cireșe de mai

Cald. E atât de cald încât în case, oamenii se topesc văzând cu ochii, perdelele și draperiile stau nemișcate cu orele, florile, frunzele și iarba cerșesc în van apă. Nu bate strop de vânt, nu cade pic de ploaie. Certurile plutesc în aer în fiecare familie. 

Se coc cireșele de mai. 

Îmi prepar salată de varză, gândindu-mă în același timp la o înghețată de căpșuni și iaurt de capră, ce-ar mai fi vara fără varză și înghețată? Bunică-mea e în grădină să-mi aducă frunze de mentă, aveam de gând să fac și o limonadă, asta dacă  apărea în vreo oră, chiar două, căci în  grădina din spatele casei era o potecuță care o ducea direct la o vecină cu care era prietenă bună câte o săptămână. Trei săptămâni din lună erau certate, te miri din ce pornea cearta, nu-și aduceau aminte niciodată, erau văduve amândouă și își îndulceau(acreau, după mine) zilele și nopțile. Erau în săptămâna de prietenie și ele vorbeau câte-n lună și-n stele, ba la noi, ba la vecină, ba la poartă, unde bunică-mea avea o băncuță. Cu o carte-n mână, rareori luam parte la discuția lor, prefăcându-mă că n-aud mai nimic. Îmi plăcea să tac.

-Copilă, îmi spune brusc bunica, apărută din senin în timp ce tocam liniștită varză, uite frunzele de mentă, să le speli, să nu fie pișat de câine pe ele! 

Mormăi ceva și înjur în gând câinii fără stăpân și bunică-mea o tulește tinerește din bucătărie, neatentă la vorbele mele. Mă uit pe geamul încins de soare, câteva babe se adunaseră la poartă, discutând cu aprindere. Nu aud tot așa că mă grăbesc să presar sare și piper peste varză, iau în viteză o furculiță și ies în zăpușeală cu castronul în brațe. 

O babă, cu o rochie cu imprimeu din al doilea război mondial și care astăzi este haute couture la Chanel, cu papuci din plastic, aproape topindu-se pe pielea ca pergamentul, vorbește precipitat:

-Eu am venit doar să întreb pentru noră-mea cum să repare maioneza!

-S-o țîpe, vine răspunsul molcom al unei babe de care știu că e de prin Ardeal, tanti Alexa.

Mă uit bine la ea, nu e chiar babă dar e atât de înceată încât pare că bătrânețea i-a intrat în oase imediat ce-a venit vara asta cumplită și timpurie. 

-Mănânci varză goală, copilă ? 

N-apuc să răspund căci se întorc la ceea le aducea bătrânețile la poarta bunicii. Se furase un castron de cireșe. Aparent, vinovată era o femeie gravidă. 

-Nu e vinovată, sare bunică-mea cu gura. O femeie gravidă are pofte. Poate să piardă copilul dacă nu mănâncă ce-i cere inima! 

-Dacă inima îți cere var, mănânci var, cumătră?

-Mănânci, cum să nu mănânci? Sunt borțoase care mănâncă var, scobesc câte un perete și se îndoapă ca curcanii! 

-Păi da, că tu iei apărarea și unui puradel care vine și-ți fură din casă!

-Dacă las ușa deschisă? Prost e ăla care dă, nu ăla care cere! 

-Adică admiți că ai fost proastă când ai lăsat ușa deschisă? 

-Admit, admit, ce mare lucru? Ciudat este însă cum oamenii deștepți pot să fie atât de proști în toate situațiile dar invers nu se întâmplă niciodată, un prost să fie deștept în vreo situație.

Deșteaptă bunică-mea, n-am ce zice. Mă uit cu drag la ea. Îmi face semn să mănânc. Babele își  văd de discuție, fiecare cu părerea ei.

-Gravidă, negravidă , nu trebuia să fure castronul! O cireașă-două, mai treacă-meargă! Să-și facă pofta ce-a avut! 

-Alexa, Alexa, dacă a furat, a furat! O cireașă sau un kil, tot aia! Tot hoață!

-Nu e tot aia, nu înțelegi? Dacă nu se vede lipsa, e ca și cum n-ar fi furat! 

-Adică dacă bărbatu-tău doar vorbea doar dulcețuri cu aia de la oraș fără s-o și pupe, știi tu, era ca și cum nu te-ar fi înșelat, aha? O împunge tanti Viorica pe venita de la oraș, tanti Alexa.

Cu aceeași lentoare, tanti Alexa, slabă doar la corp, îi răspunde aproape senzual:

-Ești...sigură? Ești...sigură că mai bine nu-ți lași mustață?

Îmi rămâne varza-n gât. Parc-ar da să plouă, nori grei s-au adunat sau poate m-a bătut soarele prea tare.

-Ce vorbeșți tu, Alexa!?

-Ce vorbești tu? Nu vorbeam despre cireșe? 

-Dar și tu, să te iei de mustața mea? Nu e...nu e..., zice tanti Viorica, negăsindu-și cuvintele.

-Multe nu sunt drepte, fetele, spune împăciuitoare bunică-mea. Dacă nu vorbim despre ele, nu înseamnă că nu există, uite, mi-a zis nepoată-mea că a citit că sunt mai mulți obezi decât cazuri de copii abuzați și oameni terorizați dar se vorbește mai mult despre ei, nu despre grași. Depinde de ce parte a baricadei ești. 

Babele se uită toate le mine, să le confirm. Le confirm.

-Așa am citit, spun. Chestia este că dacă n-ai dovezi în sprijinul cuiva sau la ceva, n-ai ce face. Iar uneori adevărul e la mijloc dar linia de demarcație e atât de fină că n-ai de unde să știi unde începe minciuna. Contează doar ce-ți spui tu ție.Viața toată e o metaforă pe care nu mai avem timp s-o descifrăm.

-Ce-i dai fetei, Silvie? 

-Varză! I-aș da și cireșe dar s-au furat! 

E cald. Atât de cald. Intru-n casă să-mi fac o limonadă. 

                                                           

Foto: Moară, Muzeul Satului-Sibiu.

Cea mai importantă e iubirea

Zice princess. Asta după o mică izbucnire :

-Adică e ziua modei la C&A și noi nu mergem? O să lipsesc de la petrecere? Nu merg la petrecerea modei?

Îi explic că e doar o strategie de-a atrage clienții și a-i face să dea banii pe haine de care n-au nevoie. Iarna a fost lungă, primăvara uite-o, nu e, îmi aduc aminte de un bărbat de-o vârstă incertă, blocat pe la 40 și ceva, când încep câte unii să capete trăsături feminine și văzându-l, m-am uitat în altă parte pentru că la prima vedere nu mi-am dat seama ce e iar el, neînțelegând sau poate tocmai de aia, că a înțeles, m-a întrebat dacă în pasajul de la Universitate mai plouă fiindcă aveam încă umbrela desfăcută și i-am spus că plouă peste tot, it's raining cats and dogs and my heart goes on, nu era însă răspunsul așteptat și n-a mai zis nimic, asta e, să nu pui întrebări la care n-ai curaj să auzi răspunsul.

 I-am spus că nu mergem fiindcă nu sunt așa de importante hainele.

-Da, da, mai importantă e iubirea! 

Au fost, sunt câteva cărți pentru care Alice e în vacanță și dezactivez periodic cronofagul Facebook, Sticletele de Donna Tartt, Why we sleep de Matthew Walker și chiar Cronicile din Narnia dar cel important motiv este legat de faptul că trecem prin cea mai frumoasă perioadă, cu o Andre pur și simplu fabuloasă, cum probabil este sau ar trebui să fie orice copil pentru părinții lui și nu mă mai satur s-o ascult, s-o privesc, să mă pierd în ochii ei. 

Mă întreabă de ce e mereu umed în gură și dacă ni se usucă gura, limba și buzele, ce se întâmplă cu noi? Murim? Fiindcă ei i se usucă buzele noaptea. Crede că de foame, cine mănâncă noaptea? 

Stă prea aproape de televizor și taică-său îi spune că nu stă unde trebuie, îl întreabă dacă ea trebuie să stea toată viața unde vrem noi? Ulterior când taică-sau și-a găsit sub colțar papucul pe care-l căuta de ceva vreme iar eu am mimat dezamăgirea că n-a găsit un diamant, Andre mi-a spus sec:

-De unde diamant, mamă? Mamă...de la Gorj? De obicei, îmi spune Mărie de la Gorj.

Câteva zile mai târziu, îi pregătește un cadou lui Eric. 

-Putem, mama, să-i dăm cartea asta lui Eric?

-Putem! Cineva a mâncat puțin din ea dar nu-i nimic! Și eu mâncam cărți când eram mică!

-Eu nu manânc cărți fiindcă au un gust teribil! 

De curând:

-Mama, când se termină anurile?

-Anii, vrei să spui?

-Da, anii?

-Când se termină lumea, oamenii cu totul, se termină și anii! Pentru că nu mai are cine să le țină socoteala!

-Dar când?

-Nu știu. Acum suntem în 2019, la anul vom fi în 2020, peste 100 de ani vom fi în 2119 și tot așa. Dar noi nu vom mai fi. 

-O să ne întâlnim în cer! Știi de ce ? Fiindcă am dat cioc! Cu ouăle roșii! Și cea mai importantă e iubirea! 

Cam așa. Și va mai ploua. O să am tot mai multe fire albe și n-o să mai pot păcăli timpul deși nu de-asta mi-e frică mie. Cea mai importantă e iubirea. 

O alint înainte de somn:

-Floricica mea! 

-A ce miroase floricica asta?

-Care floricică, Andre?

-Eu, mami! A ce miros? N-ai zis tu că sunt floare?

-A Dumnezeu. Cred că așa miroase Dumnezeu.
                                                                   

Pregătiri de sărbătoare

Atât a bătut vântul zilele astea că de multe ori m-am întrebat dacă nu cumva le-a bătut și unora prin minte și le-a răsfoit-o atât de tare că vorbesc cu tot mai multă răutate, cu mai multe resentimente, cu accente lascive, cu accent moldovenesc: Îl pui pi ăsta în?(Da, în vreo gaură, una neagră sau poate doar vreun pod) sau eu te-am chiemiat ca să nu ți-l arunci că dupi aia îți păria rău(sau poate nu dacă sunt șanse să scap de accent), cu alinturi ciudate: gogoșică, populică (?).

Se pregătesc oamenii de sărbătoare. Cumpără, gătesc, fac curățenie. Ca și cum n-au mai făcut-o de la Crăciun, ca și cum n-o s-o mai facă până la Sânziene sau ceva pe acolo. 

-Oare ce să cumpăr? Vreau un produs care să curețe rapid! 

-Uite-l pe acesta!

-Dar are timp de acționare! Eu vreau să dau cu el și să-l șterg imediat nu să-l las să acționeze!

-E bun acesta! 

-Nu e bun, e spumă, eu nu vreau spumă, nu vreau degresant! Vreau să curețe, să spele bine!

-Dragă, tu după ce-ai venit aici?

-Ajută-mă și tu!

-Nu te ajut deloc! Nu vrei nimic!

Îmi vine să-i spun că nevastă-sa vrea doar apă. Probabil din aia vie.  Care să învie tot felul de chestii, de la grâu neîncolțit și plușuri ponosite și roase de timp, la iubiri moarte și vieți mizerabile, profund nefericite, mici de tot. La sutele de întrebări pe care le primesc, de la odorizante cu miros de bubble gum(sunt?), la degresante care să distrugă toată mizeria lumii, la invitații tot mai agresive(au înnebunit cu toții și nici măcar n-a venit căldura deci vântul e de vină sau e doar o scuză), mai am și eu întrebări că om sunt. Iar răspunsurile pe care le primesc, cu putere, cu îndârjire, cu lasă-mă naibii în pace să-mi trăiesc nefericirea(sau poate sunt doar fricile mele pe care le proiectez asupra lor) mă lasă fără scut, fără apărare și-mi pun repede masca ca să nu se vadă. Și apoi văd eu, mă văd pe mine și îi las așa, fiecare e responsabil pentru situația în care este. Liliacul mov, mai fragil, se încovoaie de frig. Ca multe altele. Narcisele mor în ele, ca atâtea și atâtea ce-ar fi putut să fie dacă s-ar fi înțeles de la bun început. Iar princess mă întreabă unde e Dumnezeu în baterea asta violentă a vântului? Că el controlează totul, nu controlează și vântul? 

Tot ce putem controla sunt gândurile noastre.

                  

Aprilie pe repede înainte

Vouă cum v-au trecut aceste luni din 2019? 

Când ești fericit, nu simți trecerea timpului, zboară c-o viteză amețitoare. După cum, când ești nefericit, simți fiecare minut cum te apasă, cum se scurge în infinit neluând cu el decât clipele existenței tale, nu și amărăciunea. 

Sunt lucruri și oameni de care uităm brusc și pe care trebuie să le aruncăm ca să nu ne strice echilibrul. 

Ieri, în timp ce mergeam spre codru, princess mă întreabă:

-Mami, oamenii seamănă cu păpădiile?

-Cum adică, princess?

-Adică sunt verzi de pleznesc, apoi se îngalbenesc când sunt copți și la final, albesc! 

-Știi că ai dreptate? Albesc și se sting! 

-Întâi se ofilesc, mami! Apoi fac chestia asta...cum ai zis tu că se sting! Adică mor! 

Depinde de noi câtă viață trăim. Verzi, galbeni, albi. Și...stingerea. Risipirea în vânt, în ploaie. Depinde de noi ce iubim, pe cine și cât. Se întorc toate la noi, sub diverse forme. Cu asta rămânem. Nu plecăm cu nimic. Am mai spus-o. 

Chiar...pentru voi cât de fericite au fost aceste luni din 2019?