Cică nu te lași niciodată de un viciu,
doar intri într-o altfel de perioadă. Una latentă. Un platou. Unde nu
avansezi, nu dai înapoi. Nu trăiești. Supraviețuiești. Am întrebat-o pe
fata asta de vicii și dacă e adevărat că nu ne lăsăm de ele. A zis că nu
știe, de unde am auzit asta? Că îi e și groază să mai citească și
despre asta sau să se documenteze. Nu știu de ce i-ar fi groază dar am
văzut o sclipire în ochii ei care s-a stins repede, repede și mi-a
întors vorba, zâmbindu-mi. Are ea chestia asta cu care știu că știe că
schimbă oamenii dar se face că nu știe nimic. O să zâmbească și când
citește asta. Cred că toți, în adâncul sufletului, oricât de tari ne
ținem sau în ce postăm, sperăm că cineva zâmbește cu tot sufletul, cu
toată inima, când se gândește la noi. Cum zic copiii: Fra', am luat-o
razna cu gândurile astea siropoase!
Nu
scot Solenoidul din geantă. Nu fiindcă mă scârbește descrierea
păduchilor ci fiindcă a venit vara în sfârșit. Ce-mi plac fustele și
rochiile unora...bătrân libidinos ar zice ele dar eu le iert. Se îmbracă să
fie văzute, observate, mângâiate cu privirea. Le-o fi și cald, nu zic
nu. Și mie îmi e dar uniforma nu-mi permite. Pantaloni și cămașă. De
parcă mi-ar sta bine în fustă! Nu mi-ar sta, ce gânduri am de la căldura
asta...așa, dă vina pe căldură, Miroane! C-am uitat să spun că mă
cheamă Miron. Miron, paznicul. Nu puteam să am și eu un nume mai de
sfânt, un Gheorghe, un Vasile acolo? Acum am observat că a revenit moda
asta printre părinți, le dau progeniturilor nume care mai de
care mai fistichii, cu rezonanțe latine și strecoară și un Arsenie,
Nectarie...Nectarie, serios acum, Nectarie?
Hopa
că vin fetele doamnei director. Le dau sărut-mâna, una de-abia salută,
cealaltă e foarte amabilă și mă întreabă ce fac astăzi. Eu aș face o
nefăcută, un chef cu multă bere și carne pe grătar dar asta e din altă
viață, nu de acum, așa că răspund corect dar nesincer cu bine,
mulțumesc. Îmi urează o zi bună și pleacă să-și aleagă dracu'știe ce.
Când ai bani, cumperi în neștire, uneori fără să-ți pese pe ce dai
banii. Vorbăreața familiei doamnei director își mai cumpără și câte o
carte, o dată a nimerit-o cu Homo Sapiens, a istoricului ăla tinerel
ce-a fost de curând invitat la un post de televiziune din România.
Ailaltă, taciturnă, numai haine. Tot felul de haine. Și, frate, o zic
din nou pe asta cu fratele, poate să-și cumpere oricâte. E urâtă.
Încearcă prea mult să atenueze asta. Merge la sală, își alege hainele cu
grijă, își face părul la salon. Chiar și eu îmi dau seama de asta. Are
gașca ei de pupacioase. În cur. Astea îi zic că e fermecătoare, că arată
tot mai bine. Eu nu pot să mă uit în ochii ei. Dar în unele momente mă
uit la mine în oglindă și mă văd cu ochii ei. Sunt și eu un urât și
încerc să compensez prin te miri ce. Mă caut și eu, caut să fiu mai bun,
mai clar cu mine. Când judec, nu-mi iese. Cum zicea ăla în cartea aia?
Fii lumină în întuneric și nu-l blestema. Hai să nu-l blestem, să mă las
de judecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu