Regăsiri de octombrie

A avut şi acest octombrie partea lui de a fost cum n-a mai fost, cu momente şi oameni atât de schimbători, atât de oameni, atât de supuşi timpurilor, nu clipei. Şi n-au căzut toate frunzele, pe Valea Oltului sunt încă păduri verzi, de-un verde care-ţi ia ochii în puzderia de frumuseţi ruginii, arămii, galbene şi roşii. Asta era duminica trecută. Apoi a venit toamna. Iar de două zile a venit iarna. Pe neaşteptate.                   

 A avut octombrie partea lui de comparaţii. Urât obicei acesta, să tot compari vremea, vremurile, de pe un an pe altul. Nu obosim să ne măsurăm forţele, salariile, fericirile, dimensiunile, porţiile de...orice. Punctele de suspensie. Dar nici o comparaţie n-a făcut vreodată fericit pe nimeni. Doar dacă te-ai ridicat şi ai devenit mai bun, mai îngăduitor, mai tolerant, mai atent la ceilalţi, la ce simt, la ce fac ei înşişi pentru a deveni mai buni.


A fost un octombrie în care concentrarea dedicată unui singur proiect a fost înlocuită de altceva.  N-a mai fost concentrare, a fost doar iubire. Căci am simţit că doar asta (mă)salvează. Şi ca să vezi, aşa a şi fost. Nu e uşor să schimbi obiceiuri de ani dar uneori e nevoie de doar 21 de zile să(te)înveţi ceva nou. Nu accidental. Până şi în desenele preferate de acum ale prinţesei, Kung Fu Panda, se spune că nu există accidente şi totul este să crezi, să ai încredere în ceea ce poţi să faci, în ceea ce eşti. Oamenii nu vor înceta să-ţi spună că nu poţi, că nu este posibil, că dacă nu e pe tiparul minţii lor înseamnă că nu există, că nu se poate face.Tu mergi pe drumul tău. 

A fost un octombrie în care vorba asta "ceea ce condamni, vei deveni" mi-a revenit cumva obsesiv în minte. Tot observându-i pe ceilalţi condamnând şi devenind la rândul lor chiar asta, mi-am dat seama că am făcut la fel, condamnându-i...condamnând. Când mult mai simlu ar fi să nu ţii lumânarea nimănui. Dacă tot te lauzi că n-o ţii. Dar asta e altă discuţie.

A fost un octombrie al regăsirilor, al iubirilor de poveste. Cu a fost odată. Ca niciodată.

Despre dragoste

Cât s-o mai fi vorbit de dragoste până acum!  Dragostea, sub toate formele ei. Dragostea aia mare, care te înalţă şi care ridică munţii din loc. Exact ca şi credinţa.

 Astăzi vorbesc despre dragostea pentru copilul meu. Iar. Căci nu mă mai satur, din nou, să mă pierd în strălucirea şi magia ochilor ei. Nici ea nu se mai satură s-o ţin în braţe. Chiar mi-am făcut griji, de ce tot vrea în braţe de atâtea ori? Atât de mult am ţinut-o în braţe de când am născut-o încât la 4 ani încă mergea mai tot timpul cuibărită în sufletul meu. Nu-mi părea rău dar mă mai durea spatele, deh! Om şi eu, ca toţi oamenii. Iar ea creşte tot mai mult, tot mai repede. Şi eu preocupată să fiu mamă bună, nu perfectă, dar bună. Dar a venit o zi grozavă în acest octombrie, după o discuţie cu cineva care mi-a zis că va veni şi vremea când o să mă relaxez, când n-o s-o mai cocoloşesc atât de tare. O zi grozavă pentru că de abia atunci am început să mă relaxez tocmai fiindcă e ea fetiţa mea, tocmai fiindcă dragostea ei e constantă şi-mi dă puteri, fiindcă atunci când ne îmbrăţişăm de rămas bun la grădiniţă şi-mi spune că o să-i fie dor de mine ştiu cu siguranţă că există bine, dragoste şi frumos.

 Ştiu care e ţara în care trăim. Nu mă uit la ştiri, nu deschid televizorul decât să mă uit cu princess la Pisicile aristocrate sau Kung Fu Panda. Ştiu care e lumea în care trăim. Ştiu că există rău, mult rău, indiferent dacă deschid sau nu televizorul. Ştiu că deţinuţi sunt eliberaţi din închisori că urmare a ultimelor legi şi ei recidivează, ştiu că multe femei abuzate au ales să-şi spună ofurile în vederea catharsis-ului, am auzit că adolescente de clasa a noua au mimat sexul oral ca probă la Balul Bobocilor, probabil doar o glumă foarte prost regizată, uitând(dacă au ştiut vreodată) că sexul se practică în intimitate, doar în intimitate, ştiu adevăruri care par minciuni şi ştiu minciuni care par adevărul(depinde din ce perspectivă priveşti, dacă o ai). E o lume nebună, nebună de tot. Dar peste toate astea am dragostea copilului meu, singura necondiţionată. Şi sunt lângă ea, să crească mare şi să-şi împlinească visele, să creadă în ea şi că visele se împlinesc indiferent ce oameni va întâlni şi îi vor spune să renunţe la ele.


Tot încerc să termin şi această postare între zecile de îmbrăţişări şi dansuri, între şniţelele la care m-a ajutat şi ea cu atâta pasiune pentru ca să mă întrebe pe cel mai suav ton cu putinţă:

-Mama, ce înseamnă imobilizat?

-Uite, dacă eu îl strâng tare pe Mickey Mouse şi el nu se mai poate mişca, înseamnă că l-am imobilizat!

-Mama...hello, e pluş! Nu se poate mişca!


Fie-mea. Dragoste.                 

Aşa ne-a desenat ea. Semănăm puţin, nu?

Creveţi cu dragoste

Nu mă bate gândul de-a fi food blogger-iţă. Doar îmi place din când în când să încerc câte ceva ce n-am mai încercat. Dacă tot mergem o dată pe an în locuri în care n-am mai fost, încercăm şi feluri noi de mâncare, nu? Până şi princess mănâncă kiwi deşi nu se atingea de el până acum. 

Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A  mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită.  Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu?  Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta  pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.

Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot. 

Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi.     Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.                

                    

Respect

Sunt Adriana. Sunt merchandiser. Pentru că meseria asta nu există în nomenclatorul CAEN de meserii, înseamnă că sunt lucrător comercial. Departe de mine gândul să-mi fie ruşine cu ceea ce fac. Îmi place. Nu mă deranjează ce facultate cu dublă specializare am terminat. Nu mă raportez la studiile nimănui şi nu mă compar cu nimeni, e inutil. Nu titlurile strică totul. Oamenii fac asta. Oamenii, cu sau fără studii, împut lucrurile şi pe alţii în jurul lor. Oameni toxici, nemulţumiţi de propriul rol, tind să facă asta, să atribuie altora trăsăturile lor negative.

Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.

Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:

 -Dar mai dă-o dracu'! 

A urmat o tăcere din partea mea. M-am uitat lung la ea şi i-am spus că nu era nevoie de asta. Că nu era cazul. 

-Eşti tu prea sensibilă, ce să-ţi fac?!?

Ştiu. Nu vreau să-mi facă nimic. Poate doar să nu mai vorbească cu mine niciodată, să-şi otrăvească viaţa personală cu răutăţile ei verbale. Nu e problema mea lipsa ei de respect dar e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des la oamenii din jurul meu, dacă nu cunosc ceva sau pe cineva înjură, se bagă pe ei în faţă, să se vadă cât sunt ei de buni, de cunoscători, de pricepuţi.

Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.

Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.

Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el.  Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.

Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?

Dulce septembrie

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

N-am mai trăit  de mulţi ani un septembrie aşa de rece dimineaţa şi atât de cald la orele după-amiezii. Atât de cald pe străduţe proaspăt reabilitate şi atât de rece pe străzile din centrul Sibiului, veşnic ocupate de maşini, unde găseşti cu greu un loc de parcare.

A fost un septembrie în care am intrat într-o biserică ortodoxă fiindcă a cerut-o princess şi ca niciodată m-a uimit liniştea de acolo, e un vacarm în bisericile astea care mă miră mereu. Dar acum nu. Era surprinzător de linişte. Eu doar m-am uitat lung la imagini, princess s-a rugat. Chipurile. Se uita în jur şi imita ce făceau puţinii oameni prezenţi. Am întrebat-o ce vorbeşte cu Dumnezeu. A zis că se roagă să stau cu ea acasă, să nu mă mai duc la serviciu, să n-o mai duc la grădiniţă şi să nu mor niciodată. Am întrebat-o de ce s-a gândit la moartea mea.

-Păi toţi oamenii mor, nu-i aşa?

-Aşa e, mor toţi.

-Atunci o să mori şi tu şi eu mă rog la Dumnezeu să nu mori. Stai încă puţin să mă rog şi pentru tati, să nu moară nici el.

A fost un septembrie în care am putut să râd de mine, de barierele şi de constrângerile la care m-am supus singură. De greşelile pe care le-am făcut voit. Nu să rănesc ci să aflu.  Fără să ţin cont de ceilalţi. Ca să rănesc nu să aflu. O fi târziu să spun că-mi pare rău? Că mi-am dat seama cât am lovit de tare? Că am apăsat tare pe durerile altora, pe fricile şi complexele lor? Deşi nu voiam nimic de la nimeni? Aşa septembrie a fost. Cel mai frumos şi bun septembrie în care puteam să fiu.

A fost luna în care am descoperit(din întâmplare, oare?) Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach şi Cea mai frumoasă carte din lume de Eric-Emmanuel Schmitt. Le-am citit pe nerăsuflate. Revin la ideea că citim unele cărţi doar când le vine timpul şi unora nu le vine niciodată timpul.  Că nu există din întâmplare. Că totul se întâmplă cu un rost. Şi că vedem unele experienţe drept tragice când ele sunt de fapt cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Ca o poveste...Doar scrisă, doar relatată, doar intuită, povestea e aici, în faţa tuturor. Fără imagini, fără desene, fără proiecţii, ca un dor care nu se stinge niciodată, nu se vindecă. Nu e durere. E doar următorul nivel. 

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

De ce ne plac genţile mari?

Pentru că sunt încăpătoare.
Poţi să bagi într-o geantă de dimensiuni mari: acte, portofelul, un tricou, o pereche de balerini. Şerveţele demachiante, şerveţele matifiante. Speranţe mai mari sau mai mici. Tragedii, adică. Cartea "Speranţa : o tragedie" de Shalom Auslander. N-am terminat-o niciodată. Nu cred că e chiar genul meu de  umor în ea.



Pentru că sunt practice. 

Dacă sunt din piele moale, de calitate, o să stea comod pe umăr sau în mână, în timp ce îndeşi în ele păturica, opincuţele şi apa fetiţei. Fructe, o carte sau mai multe, un card sau două, o spumă pentru volum, o pudră. Pe care nu le vei folosi niciodată. Dar să fie acolo. Ce, bărbaţii nu-şi cumpără maşini mari? Deşi n-au decât un copil sau nici măcar unul?



Pentru că ne oferă siguranţă. Sunt în trend genţile mici sau medii, crem, roşii sau bordeaux, turcoaz sau negre care însă nu se închid decât cu un buton de siguranţă, nu au fermoar. Iar noi, femeile, căutăm siguranţă. Oricât de frumoasă ar fi o geantă mică, dacă nu se închide, e egală cu zero. De-o nuntă, acolo, merge. Dar de toată ziua nu sunt o investiţie. Pot să fie ele Chanel, Yves Saint Laurent sau Gucci. Nu e ca şi cum marca genţii s-ar vedea. Calitatea, da, se vede. Ca la un om. Oricât de domn/doamnă, intelectual/intelectuală va pretinde, insinua, afirma că e, la un moment dat, calitatea va ieşi la iveală. Se va observa în cusături, în fermoar, în scame, în buzunare, compartimentare. Nu încurcăm lucrurile, nu? Vorbim de genţi, nu de oameni.


Pentru că au compartimente multe. În care să pui secrete. Pentru că au mistere şi te întrebi câte chestii enigmatice ascunde o femeie într-o geantă mare. Poate un kit pentru un eventual cutremur, poate un reader cu peste 500 de cărţi(în cazul meu e adevărat, am un reader care a mers cu mine peste tot deşi în maşină şi în tren nu citesc niciodată fiindcă am rău de mişcare), creme de mâini, antialergice, o fotografie a lui Arsenie Boca(pentru că românii speră şi cred în alţii, nu în ei), un manual antistres(există?), absorbante zilnice, tampoane, prezervative(hai cu ipocrizia!), şurubelniţă(ce?), rujuri, parfumuri în miniatură, antitermice, pensete, pixuri, agende pe care nu le vom folosi niciodată, bonuri de cumpărături, reţete de slăbire, reţete de prăjituri cu miere, spray-uri nazale, doruri multe şi grele, neglijări de sine, urâte şi deprimante, reţete de fericire împrumutate de la alţii, fotografii ale unor culori de păr care să ne facă altele, numere de telefon ale unor manichiuriste, coafeze sau maseuze, gânduri care să ne facă să ne apropiem unii de alţii, să ne înţelegem, să nu ne depărtăm, să nu ne ignorăm. Nu contează ce pui într-o geantă mare. Contează să foloseşti la un moment dat ce ai în geanta aceea mare.                                            

Cuvinte

Schimb câte ceva prin casă. Îmi cumpăr trei cărţi. Pe care le citesc în tot atâtea zile. Că tot a venit toamna. Nu ştiu de când îmi place. Îmi plăcea primăvara. Pentru liliac, lalele, ghiocei, pentru frezii, pentru pomii înfloriţi, pentru mirosul reavăn al pământului şi al ierbii. Şi iată-mă aici, să-mi placă toamna, pentru aleile înfrumuseţate de frunze galbene, roşii şi arămii, pentru linişte, pentru căldura care vine după unele zile reci şi ploioase  şi te face să apreciezi ceea ce ai atunci, pentru tot ce poţi să găteşti la cuptor fără să se facă, vai, atât de cald în casă, pentru că poţi să te întinzi pe un fotoliu cu două-trei cărţi în braţe şi să citeşti în neştire, pentru un pahar cu vin alb, dulce. Asta când nu construieşti, pictezi sau desenezi animale fantastice, prinţese, litere sau cifre cu magica.

Nici muzică nu mai ascult. Nu acum. Am vrut să plec acasă. Dar la întoarcere aş fi fost tot eu, cu gândurile mele, cu ale mele, cu serviciul...Nu mai plouă aşa că ies cu princess la plimbare. O mai iau şi în braţe destul de des. Dar când merge pe jos, mă ţine strâns de mâna dreaptă şi nu-mi dă drumul orice se întâmplă în jurul nostru. Asta-mi oferă o siguranţă şi o stare de bine şi de fericire pe care numai faptul că eşti iubit necondiţionat ţi-o poate da.  Mă privesc şi-mi spun în glumă "abracadabra" care-ar însemna "what I speak is what I create". Frumos, nu? Care-o fi formula magică pentru ceea ce tac să se împlinească, să devină realitate? Tac. Sperând că asta să-mi aducă răspunsuri, întrebări nu am. Ele erau de mult în mine, aşteptând. Cică timpul ar rezolva multe dileme. Am mai spus-o, nu cred că timpul rezolvă ceva. Alte cuvinte ar rezolva asta: "spune-mi mai multe". Dar nu suntem toţi pregătiţi să vorbim de teama de-a nu fi ascultaţi.

Fie-mea mi-a spus ieri că ea nu mai poate să-mi spună mereu să mergem undeva şi eu să spun că nu mergem nicăieri. Asta după trei ore de plimbări şi cumpărături, după ce-am întrebat-o dacă ar vrea să meargă în Lidl. Apoi astăzi mi-a spus că e foarte greu pentru ea să facă ce-i spun eu când ea vrea să facă ce-i trece ei prin minte, înţeleg? Şi să spună cu voce tare ce crede. Ca atunci când am fost să mâncăm într-un restaurant şi a remarcat uimită că un om avea bulinele de la ochi în direcţii diferite, una sus, una jos. Omul privea în genul lui Băsescu aşa că nu-mi dau seama dacă se uita la mine cu reproş când Andreea a spus asta sau se uita în propria ciorbă. I-am explicat magicei că omul are un defect dar că nu e frumos să sublinieze asta, că ni se putea întâmpla şi nouă şi ne-ar fi durut să facă oamenii aluzii la ochii noştri. Cu ei vedem. Iubirea ne orbeşte, nu vedem defecte, răutăţi, minusuri. Dar e singura care ne ţine tineri, care ne face să nu ne arătăm vârsta. Şi umorul. Şi împlinirea personală.

Doar mie îmi place toamna? Cu toate minusurile ei?

Sursa foto : Encyclopædia Britannica