Vremea bolilor

Totul a început brusc și total la întâmplare, așa cum se petrec toate și cum ne petrecem toți. 

Vremea bolilor

Întâi și întâi s-au îmbolnăvit cei cu ani sporiți peste ani mult trecuți. Deși aproape toți aveau încă scântei în ei fiindcă nu degeaba se spune că vârsta e doar un număr, boala asta, încadrată inițial la afecțiuni temporare, sezoniere și fără anvergură, i-a decimat sistematic. Nu a rămas în locul lor nimic, nici morminte impozante, nici cenușă în urne ceramice. Nimic. Asta rămâne după toți. Poate puțină iubire, dacă am știi să(ne)iubim. 

Apoi s-au îmbolnăvit cei mai puțin puternici. Luptând cu viața zi de zi și până noaptea, permanent în modul supraviețuire și alerte de toate felurile, aceștia au primit lovitura în plin. Sau, mai degrabă, în gol și golul a devenit neant. Cei mai mulți nici nu au apucat să-și ia rămas bun, cum se întâmplă de atâtea ori. Și aceste despărțiri, tot un fel de morți incipiente. 

S-a nimerit apoi ca cineva care cunoștea pe cineva și pe altcineva, să le transmită și lor afecțiunea și fiind de felul lor generoși căci oamenii sunt generoși când iubesc sau își imaginează că iubesc, au propagat și ei cu nu știu cât de mare drag virusul care deja nu mai era afecțiune, ciudat joc de cuvinte, afecțiune-afecțiune. Nu te grăbi să-ți spui că nu înțelegi, limba română e o comoară. Și de când cu școala asta de modă nouă, comoara va rămâne...comoară. 

De-a valma apoi, cum vin cuvintele peste autoarea textului(căreia îi e dragă limba română), s-au pricopsit cu virusul vedete și influenceri(ce???), scriitori și artiști ai cuvintelor, ai formelor și imaginilor de tot felul. Ca într-un film mut, mulți au refuzat să poarte orice fel de protecție. De ce, mă, să purtăm noi botniță? Să mă îmbolnăvesc sub ea? Cum fumez eu cu masca? Nu-și mai poate face omul o amantă că se pricopseste cu afecțiunea, pardon boala! (Și boala asta, și-au spus mulți, cei mai mulți, tot ceva ce nu putem controla, așa și-au spus dar nu s-au auzit, au ignorat și această voce)

Iar oamenii au devenit tot mai dușmănoși, tot mai panicarzi. Tot mai ascunși. Nu au mai tușit, să nu se creadă că au ceva. O sinuzită ca lumea nu mai puteai face fără să fi reclamat la poliția bolilor. Pierzând simțul mirosului și, strâns legat de acesta, pe cel al gustului, oamenii au pierdut tot felul de punți către lume, către ei înșiși. Iar unii se găsiseră atât de greu pentru a se pierde acum pentru totdeauna. 

Nu s-ar putea spune că nimeni nu se mira de răul făcut deși toți colaborau la el dar nimeni nu-și asuma nimic, niciodată nu suntem noi de vină, mereu sunt ceilalți. Iar până nu ți se întâmplă ție, aproape nici nu crezi în rău. Chiar și așa, sunt diferite niveluri ale durerii și răului așa că unora nu le-a rămas să accepte decât nivelul cel mai scăzut, cel care provoca mai puține pierderi. 

Acum e acum.               

                                                          

Foto : perspectivă. Alice G. 

Nichita

 

Beznă

-Vom începe turul peșterii, doamnelor și domnilor, anunță ghidul cu voce sigură. Recomand să vă luați haine mai groase, e rece. De asemenea, vă recomand să nu consumați alimente sau băuturi, să nu aruncați ambalaje sau bani în ochiurile de apă ca să vi se îndeplinească dorințele. Amatorii de fotografii să plătească taxa până intrăm în peșteră. După ce intrăm, turul durează câteva ore. Vă  recomand, de asemenea, să mă urmați și să nu va duceți în alte direcții. Tot ce e în peșteră, rămâne în peșteră. Intrăm pe o parte și ieșim pe alta. Ca în viață, spuse el încet dar vorbele i se pierdură în vălmasagul de oameni care se grăbeau să mai ia câte ceva de îmbrăcat pe ei. Însă cei mai mulți trec detașați peste recomandarea ghidului.

-Nu există, dragă, curent în peșteri, cine a mai pomenit?

-Dar ai mai fost, să știi asta?

-Nu dar e la mintea cocoșului. În general nu există curent, numai românii cred în asta. Se mai aleg cu câte un medical.

-Dar ce, dragă, tu nu ești român?

-Câteodată aș vrea să uit că sunt.

Oamenii se liniștesc și grupuri, grupuri, pășesc în întunericul peșterii. Tac și fac pași mici până când ochii se adaptează treptat în obscuritatea înconjurătoare.

-Doamne, ce întuneric e, se vaită cineva! Așa o fi în iad?

-Nu, doamnă, îi răspunde o voce de bărbat. Acolo e și nevasta-mea. N-o văd pe aici. 

 Oamenii râd zgomotos. 

-Dar e frig, foarte frig! De ce n-oi fi crezut eu ce zicea ghidul? 

-V-am spus eu, doamnă, că nu e iadul? Acolo e cald, îi răspunde aceeași voce de bărbat.

-Dar dumneata de unde știi, maică, se aude glasul firav al unei femei care pare în vârstă. În loc să te închini la lumină, tot vorbești de întuneric. 

Nu i se răspunde pentru că cineva din față îi șâșâieste ca pe copiii mici, ghidul nu e pe nicăieri și nimeni nu știe drumul. 

-Dar nu a intrat cu noi?

-Nu l-a văzut nimeni?

-O fi cu nevastă-mea, spune aceeași voce de bărbat și iar se râde. 

-Dar dumitale ce o tot dai cu nevasta, nene? Ce ți-a făcut și dacă nu e aici, de ce te legi de ea? Nu ți-e puțin rușine? 

-Nu știu ce a făcut că nu am dovezi, doar așa, simt eu ceva...

-Atunci să-i zici chestiile astea pe lumină. Ei. Nu pe întuneric, altora, zice o voce de femeie care pare că ține în brațe doi copii. Unde-și găsesc unii să-și spele rufele...

O vreme, nimeni nu mai zice nimic. Frigul le pătrunde în oase și câțiva aprind lanternele telefoanelor. Cineva le spune că au rămas fără ghid și în absența lui, până vine următorul tur și se observă asta, ar fi bine să nu plece prea departe nimeni din grup. 

-Dar mă trece o nevoie, plânge cineva și oamenii râd. 

-Mai rabdă și tu! Nu e o veșnicie! 

-Câte mai trebuie să îndur? Ți-am zis eu să nu mă duci în peșteră, dragă soțior?

-N-ai zis tu că nu facem nimic împreună? Am vrut să simt cum e cu tine în inima pământului! Că tot acolo ajungem!

-Ce glumă bună! Mai ai și altele?

-Mai am, le notezi?

-Voi, dragilor, vorbește femeia cu copiii în brațe, trebuia să vă rezolvați problemele înainte să vă căsătoriți. 

-Nu le aveam dacă nu ne căsătoream, izbucnesc pe un singur glas cei doi glumeți după care se strâng suav în brațe. 

Va urma.                                            

                                                                 

Foto: speranță. Alice. 

O dragoste ca o pietricică în pantofi

Autobuzul nu vine la timp(timpul cui?) așa că deschid o carte. Simt că cineva se uită la mine și privesc în jur. E Lucia .

-Adriana, spune ea, surâzând. Ce bine că te văd! Chiar zilele astea m-am gândit la tine! Ca să vezi ciudățenie sau cum să-i zic, mă gândeam la tine și în timp ce mă gândeam, simțeam că te gândeșți și tu la mine și s-a zburlit pielea pe mine! Ce spui de asta? Să fie adevărat?

-E adevărat dacă vrei tu să fie adevărat, Lucia! Eu cred că avem cu toții o memorie comună și care se transmite...așa-mi explic eu senzația de deja vu. Sau faptul că sunt doar câteva orașe în care m-am simțit acasă, ca acasă... deși am fost acolo pentru prima dată. În Sibiu, de exemplu, mă simt doar în trecere și mulți ani au mai trecut de când stau aici! Ce mai faci tu? Ce spui după bună ziua?

-Știu, știu, zâmbește cu cel mai frumos zâmbet din lume. Știu de ce zici asta, ca să vezi că totul se leagă dacă vreau eu să se lege! Am plecat din Sibiu, mi-am făcut curaj să mă duc în Timișoara, la o fată ca mine. De la casa de copii, adică. Lucrează la o familie de bogătași de acolo, avea grijă de copiii lor și se purtau foarte frumos cu ea, avea și camera ei în casa lor! Și a zis să mă duc și eu, după ce a vorbit cu ei. Aceeași oameni mi-au găsit de lucru acolo. La o mică fabrică de încălțăminte. Mi-am și zis: Ia uite, Lucia, ai coborât de la genți la pantofi dar măcar sus, unde contează, ești bine! Ce autobuz aștepți?

-Unul care să vină, Lucia, nu e ca la oameni. Toate duc în centru. 

-Atunci vin și eu cu tine, să-ți mai spun. Îmi place mult să povestesc cu tine. 

-Povestește, Lucia. 

-Pantofii pe care-i făceam erau foarte scumpi, Adriana! Dar încetineala cu care lucram la ei, grija și migala depusă acolo, m-au făcut să-i apreciez și să mă uit altcumva la picioarele oamenilor. Acum înțeleg de ce se spune că cel mai mult la un om contează pantofii. Și degeaba ai pantofi sport nu știu ce marcă scumpă dacă sunt nespălați și prea purtați sau....oroare!, în dezacord cu ceea ce exprimă corpul tău. 

Pe lângă noi trece legănându-se o femeie robustă, cu o borsetă ieftină, din care se ițește căptușeala. Borseta, rău aleasă, îi scoate în evidență burta mare, ca a unui băutor înrăit de bere. 

-Vezi, spune Lucia, exact ce-ți spuneam. Ghete sport, kilograme în plus și borsetă ieftină! Și cu cât e omul mai sărac, cu atât va fi mai gras, căci va mânca mâncare proastă și ca să fie tacâmul complet, o să și fumeze! Se va căuta în orice dar nu în ce trebuie! 

La o distanță sigură de noi, femeia cu borsetă își aprinde o țigară. 

-Mă uimești, Lucia! Dar cine era patron acolo? Sau cu cine ai lucrat?

-Păi să vezi, mai voiam să fac ceva după program,  incredibil, nu? Nu e dacă stai să te gândești de câte fugeam! De toate abuzurile, fricile și neiubirile! Trebuia să uit cumva și să mă găsesc pe mine în același timp! 

-Să te împaci cu tine, cu alte cuvinte, da? 

-Exact! Și unde crezi că mi-au găsit bogătașii alt loc de muncă? La un psihoterapeut din ăla care vindecă la cap oamenii care vor asta! 

-Ce făceai acolo?

-Menajul, Adriana. O femeie la vreo 40 de ani, foarte caldă. Parcă vedea prin mine. Și ea mi-a spus că oamenii se exprimă inconștient prin tot felul de mijloace. Unele sunt doar instantanee dar puse cap la cap îți pot da o imagine mai reprezentativă pentru ce este acel om, într-un anumit timp al vieții lui. Dar, din păcate, cei mai mulți oameni abandonează terapia exact când se simt mai bine, când au depășit momentul care i-a adus la terapeut. Adică merg repede sau mai încet, în funcție de momentele pe care vor să le scoată la lumina iar la un moment dat, le intră o pietricică  în pantof. Același pantof de care spuneam mai înainte. Unul scump, că terapia e scumpă. Și unii ignoră pietricica, să nu piardă ritmul deși uneori le provoacă răni adânci...iar alții, ignorând aversiunea pe care o avem toți față de pierdere, se opresc și scot piatra  naibii iar asta îi face să meargă în ritm sporit și cu capul limpede. 

-Adică rău cu rău dar mai rău fără rău, cum e mentalitatea de victimă , nu? 

-Întocmai și precis...și precis atunci mi-am dat seama că spaimele pe care le țin în mine deși reale, nu sunt actuale, nu mai sunt ale mele, sunt doar pietre în pantofi! Adică nu pot ignora trecutul dar...pe bune, să-l fac mai bun ține de domeniul fanteziei. Și dragostea care e doar o piatră în pantofi, nu e dragoste. Fac curat la alții și acum, Adriana....și fac curat și în mine.Încerc să fiu bună. Când pot, sunt bună și cu alții. Nu postez pe Facebook că am dușmani fiindcă am valoare și ei sunt invidioși pe asta, ferește Doamne! Nu postez că sunt fericită fiindcă atunci când am postat, fericirea și-a pierdut valoarea și voi primi postări sponsorizate despre ce este viața asta și că suntem predestinați să ni se întâmple una sau alta! 

Autobuzul nu mai vine așa că  plecăm pe jos. Strada, presarată cu sute de frunze, ne invită la drum. 

                                         

Foto : Alice

                                                        

O zi de lucru nebună, nebună de tot(în pandemie)

Plec de acasă în grabă, cu tot felul de întrebări fără răspuns, cu zeci de nelămuriri și tot atâtea îndoieli. Dar stop, nu e timp de îndoieli. Soarele a răsărit și astăzi. După blocurile verzi, prima minune a zilei și-a făcut apariția, luminând și încălzind orașul, lumea. Gripa rezistă. Rezistăm și noi. Cine știe câți au murit de febră spaniolă în timpul primului război mondial? Câți au murit de ciumă bubonică în vremuri de mult apuse? Suntem statistici, până la urmă. Numere. Arunc gunoiul, sortez, hârtia la hârtie, plasticul...la plastic. Câte cineva se mai uită lung și aruncă tot cum știu ei de mult : "Gunoiul ajunge tot la gunoi!" Nu poți să le scoți aceste deșeuri din minte. E de înțeles atunci de ce suntem mereu la coada Europei. Ca Joițele nevenerate de la noi, cu pleata nespălată în vânt, care își aruncă gunoaiele unde apucă, unde le doare pe ele, pe la concurență.  Măcar vacile au o scuză. 

                                                          

Autobuzele nu mai întârzie mai deloc, sunt mai puțini călători și foarte mulți în vârstă. Bat magazinele în lung și-n lat, căutând oferte, verificând prețuri. Nu pot să nu mă gândesc că după ce efectele pandemiei se vor simți în plin, peste ani și ani, vom colinda și noi magazinele. Acum, vorba lui Zorba, le trăim toate ca prin vis. Dar visul ăsta e viața noastră. Câte un etnic, cu masca pusă doar pe gură privește ironic în jur. Altul, fără mască, își întinde piciorușul bronzat pe scaunul de lângă mine. Îi atrag atenția că nu  se face asta și mă întreabă "da'de ce?" Chiar așa, dacă întreabă, ori n-are habar, ori asta e viața. Nu știu ce să aleg așa că plec eu și mă întreabă suav: Da'te-ai supi?" Măcar vacile au o scuză. 

În magazine, de la intrare, suntem luați în primire, ni se verifică temperatura, ne semnăm, dăm declarații, numere de telefon, scriem, scriem...mulți n-au mai scris atât de mult de când copiau la școală. Sau poate ei nu copiau niciodată, e mult mai simplu să ne mințim, să nu ne spunem așa brutal adevăruri. În fond, numai pe noi ne avem. Noi, și nu clienții, stăpânii tuturor magazinelor, regi și regine imuni la Covid, suntem cei care pot lua gripă și o ducem peste tot. Clienții, atotplimbăreți, puternicii galaxiei afacerilor, vârstnicii și...elvețienii, nu?, nu se pot contamina și, prin urmare, nu au cum să dea gripa mai departe. Să fie atunci, liberi să se plimbe! Dar noi, cei care avem și noi familii acasă, cheltuieli și propria sănătate de luat în seamă, trebuie să fim verificați și supuși restricțiilor de tot felul. De parcă nouă nu ne-ar păsa de noi, de copiii noștri și vrem, prostește, să ne luptăm cu Covidul, un moft, o conspirație. 

Pe drumul spre casă, nu am cum să nu mă gândesc că a mai trecut o zi. Încă o zi nebună. Total diferită față de cea de ieri. Sau, stai, nu e așa,  sunt toate la fel. Zilele "nebune" de dinaintea pandemiei, par dulceață. Astea, de acum, dulceață de cireșe păsărești. Amare. Însă are și dulceața aceasta farmecul ei nespus, dincolo de cuvinte. Povestea din spatele poveștii.

                                                    

Oameni anxioși

Oameni anxioși este titlul ultimei cărți citite de mine și scrisă de Fredrick Backman și nu invers, dar asta e o altă poveste. 😇

Titlul cărții nu mi-a spus absolut nimic bun ci dimpotrivă dar recomandarea unui "prieten" de pe Facebook m-a făcut curioasă. Curiozitatea m-a făcut să caut și titlul original : Folk med angest care mie mi se pare departe de ceea ce este anxietatea, mai degrabă oameni cu mânie. Dar uite că nu sunt expertă în suedeză, nici măcar în engleză iar în tulburările emoționale nici atât. Doar un cititor cu atenție. Nu al oamenilor, nu. Pe ei nu-i citesc. Ascult poveștile pe care le spun ei înșiși, corpurile lor, hainele, mersul, părul și uneori zâmbetele.

Revenind la Oameni anxioși a lui Fredrick Backman(același Backman care a scris Un bărbat pe nume Ove, pe care o recomand, de asemenea), este o carte care-ți rămâne întipărită în minte multă vreme după ce ai citit-o. Pentru că este ușor de citit, cine mai are nevoie de Heidegger acum? Pentru că este despre iubire și prietenie și cine n-are nevoie de asta acum? Pentru că este vorba despre tot felul de greșeli prostești pe care le facem(greșelile pot fi și inteligente?, întreb pentru un prieten) și care fac să fim etichetați, care ne fac să ne certăm până ne iese inima din piept. De parcă numai idioții ar putea greși. Și cuvântul idioți e un cuvânt des întâlnit în carte. Oare Fred l-o fi citit pe Dostoievski? E o carte despre iertare, despre cum putem fi mai buni, despre vindecare. Și cine n-are nevoie de asta acum?

                                                         

Mi-am pus des ochelarii când am citit cartea mai ales că paragraful al doilea al cărții este fix așa:

Aceasta este o poveste despre multe chestii, dar mai ales despre idioți. De aceea trebuie spus de la bun început că e foarte simplu să-i faci pe alții "idioți" dar uiți că e stupid de greu să fii om. Mai ales când ai pe cineva de dragul căruia să încerci să fii, pe cât posibil, un om bun.

Iar în al treilea, am găsit asta:

Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două  milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în clipa în care ne destindem un pic,  se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. (...)N-avem niciun plan, doar încercăm să facem față încă unei zile, fiindcă mâine vine alta.

Iar al patrulea paragraf este incredibil de credibil dar nu-l pot reda aici însă al cincilea este despre iubire și îl redau întocmai:

Toți iubim pe cineva și toți am trecut prin nopți de disperare, în care n-am putut dormi și în care ne-am gândit unde să mai găsim resurse ca să putem continua să fim oameni. 

Povestea oamenilor cu mânie care fac lucruri disperare ce par de neconceput continuă...un jaf la o bancă fără numerar înfăptuit de un spărgător care nu este tocmai un spărgător, în perioada din an în care oamenii se simt incredibil de singuri...mai ales când sunt singuri sau nu, o poveste a doi polițiști, tată și fiu, a unei femei care se îndrăgostește când nu mai credea că este posibil și se iartă pentru ceva pentru care NU era ea de vină căci " Cei mai mulți adulți au trăit, vreodată, momente cu adevărat negre. Nici măcar oamenii cât de cât fericiți nu sunt chiar așa de al naibii de fericiți tot timpul, știi și tu". 

Viața nu e întotdeauna cum vrem noi, mai zice Backman dar nu trebuia să o spună el, știam și noi, copiii care ne-am făcut mari, mari...și curând copiii noștri vor fi chiar mai mari decât noi. 

 

Se spune că Dumnezeu râde de cei care își fac planuri. Dar se pare că nu ne învățăm minte niciodată.

Eu sper că măcar un om  nemânios va citi cartea. Nu spun mai multe. 

                                            

Paznic și pandemie

Servus, lume! Vă salut...după ce vă verific  temperatura, nu v-o iau, că nu am ce să fac cu ea! 

Așa grăi paznicul, cu chef de glume, cum altfel? Primăvară nu, vacanță nu, școală nici atât, nu erau românii destul de bine situați la coada lumii civilizate, acum mai avem și Coviduț. Și așa începe povestea de august  a lui Miron, paznicul. Vă amintiți? 

Dă-i, drace, ploaie, că soare a fost destul.

Iar anul ăsta va fi unul de care să-și amintească mulți. Ce s-o mai fi bucurând Veorica...cum se descurca ea dacă o scoteau voturile președinte? Ferește-mă, drace, de deștepți, că de proști mă feresc singur! De ce zic asta? Verific temperatura clienților și celor gură-cască de vin prin market și câte unul îmi zice, cu masca corect pusă pe mutră, că a fost și de dimineață. Zău?!? Cu masca pe față, ar putea să treacă și Angelina Jolie că nu aș recunoaște-o(te pup, Angie!) doar dacă îmi spune ea. Mă trec fiori de atâta prostie dar mă țin tare ca să nu creadă că am Covid. De altfel, cred că am avut. Prin februarie. Mi-a fost atât de rău că mă văitam singur, ia-mă, drace, că nu mai suport! Acum, să fiu sincer, mă rugam cumva tot la Dumnezeu de v-am spus eu cândva că l-am pierdut.  Și ce crezi? Mi-a răspuns: Bea, Miroane, benzină! Să vezi cum e! Dacă n-o simți, e clar că ai amigdalele varză. Se vede treaba că nu știa nici El, sărmanul, atunci, de Covid. Și băui. Nimic. M-am gândit la Ionel Brătianu, dați o căutare pe Google să vedeți cum a murit o feblețe de ale mele. Of. Stai să plâng un pic. Sar de la una la alta ca regionalul de o firmă de răcoritoare când nu e nevasta în preajmă. Cum v-am spus, nu am simțit nimic. Ce să fac? Am dat-o pe țuică fiartă cu piper și pe paracetamol. Eu nu-mi scot amigdalele. Tot ce e la mine în corp, la mine rămâne. Nu mai beau benzină în viață mea...dar de câte ori am spus chestia asta? Bine că nu există limită de promisiuni neținute. Auzi, 2020? Ne-ai dat țeapă...de ce să nu țepuiesc și eu?

O fetiță cam de șapte ani se uită cu dragoste la lacurile de unghii și o roagă pe maică-sa să-i ia și ei una roșie fiindcă o avantajează dar e refuzată :

-Nu-ți iau și nu ți le fac! 

-Dar ai zis cândva că faci orice pentru mine și nu faci! 

Cuvintele precocei mă duc înapoi în timp, într-o zi de august când un fir de toamnă se strecurase în ghemul verii. Prea devreme, îmi ziceam, culegând varza din grădină s-o bag la butoi. Nu mă plâng, doar mă mir că astea s-au mai întâmplat cândva și pe toate le trăim ca prin vis iar când au trecut douăzeci de ani peste alții și mi-e teamă să nu miros a bătrânețe și a veșted, toamna îmi așterne covor de frunze arămii la care mă uit cu jind. Știu că la iarnă va fi un covor alb, zăpada va scrâșni sub greutatea corpului meu și al Evei și gerul ne va îmbrățișa prea strâns. Dragostea adevărată trece dincolo. Dincolo. Nu mai am cuvintele la mine iar M. zice că dragostea adevărată nici nu se spune în cuvinte. Azi o vedem și nu e...Ce bine că ne mai salvează niște cuvinte spuse de alții când ale noastre sunt prea puține. 

                                   

Foto: Alice G.