Cea mai importantă e iubirea

Zice princess. Asta după o mică izbucnire :

-Adică e ziua modei la C&A și noi nu mergem? O să lipsesc de la petrecere? Nu merg la petrecerea modei?

Îi explic că e doar o strategie de-a atrage clienții și a-i face să dea banii pe haine de care n-au nevoie. Iarna a fost lungă, primăvara uite-o, nu e, îmi aduc aminte de un bărbat de-o vârstă incertă, blocat pe la 40 și ceva, când încep câte unii să capete trăsături feminine și văzându-l, m-am uitat în altă parte pentru că la prima vedere nu mi-am dat seama ce e iar el, neînțelegând sau poate tocmai de aia, că a înțeles, m-a întrebat dacă în pasajul de la Universitate mai plouă fiindcă aveam încă umbrela desfăcută și i-am spus că plouă peste tot, it's raining cats and dogs and my heart goes on, nu era însă răspunsul așteptat și n-a mai zis nimic, asta e, să nu pui întrebări la care n-ai curaj să auzi răspunsul.

 I-am spus că nu mergem fiindcă nu sunt așa de importante hainele.

-Da, da, mai importantă e iubirea! 

Au fost, sunt câteva cărți pentru care Alice e în vacanță și dezactivez periodic cronofagul Facebook, Sticletele de Donna Tartt, Why we sleep de Matthew Walker și chiar Cronicile din Narnia dar cel important motiv este legat de faptul că trecem prin cea mai frumoasă perioadă, cu o Andre pur și simplu fabuloasă, cum probabil este sau ar trebui să fie orice copil pentru părinții lui și nu mă mai satur s-o ascult, s-o privesc, să mă pierd în ochii ei. 

Mă întreabă de ce e mereu umed în gură și dacă ni se usucă gura, limba și buzele, ce se întâmplă cu noi? Murim? Fiindcă ei i se usucă buzele noaptea. Crede că de foame, cine mănâncă noaptea? 

Stă prea aproape de televizor și taică-său îi spune că nu stă unde trebuie, îl întreabă dacă ea trebuie să stea toată viața unde vrem noi? Ulterior când taică-sau și-a găsit sub colțar papucul pe care-l căuta de ceva vreme iar eu am mimat dezamăgirea că n-a găsit un diamant, Andre mi-a spus sec:

-De unde diamant, mamă? Mamă...de la Gorj? De obicei, îmi spune Mărie de la Gorj.

Câteva zile mai târziu, îi pregătește un cadou lui Eric. 

-Putem, mama, să-i dăm cartea asta lui Eric?

-Putem! Cineva a mâncat puțin din ea dar nu-i nimic! Și eu mâncam cărți când eram mică!

-Eu nu manânc cărți fiindcă au un gust teribil! 

De curând:

-Mama, când se termină anurile?

-Anii, vrei să spui?

-Da, anii?

-Când se termină lumea, oamenii cu totul, se termină și anii! Pentru că nu mai are cine să le țină socoteala!

-Dar când?

-Nu știu. Acum suntem în 2019, la anul vom fi în 2020, peste 100 de ani vom fi în 2119 și tot așa. Dar noi nu vom mai fi. 

-O să ne întâlnim în cer! Știi de ce ? Fiindcă am dat cioc! Cu ouăle roșii! Și cea mai importantă e iubirea! 

Cam așa. Și va mai ploua. O să am tot mai multe fire albe și n-o să mai pot păcăli timpul deși nu de-asta mi-e frică mie. Cea mai importantă e iubirea. 

O alint înainte de somn:

-Floricica mea! 

-A ce miroase floricica asta?

-Care floricică, Andre?

-Eu, mami! A ce miros? N-ai zis tu că sunt floare?

-A Dumnezeu. Cred că așa miroase Dumnezeu.
                                                                   

Pregătiri de sărbătoare

Atât a bătut vântul zilele astea că de multe ori m-am întrebat dacă nu cumva le-a bătut și unora prin minte și le-a răsfoit-o atât de tare că vorbesc cu tot mai multă răutate, cu mai multe resentimente, cu accente lascive, cu accent moldovenesc: Îl pui pi ăsta în?(Da, în vreo gaură, una neagră sau poate doar vreun pod) sau eu te-am chiemiat ca să nu ți-l arunci că dupi aia îți păria rău(sau poate nu dacă sunt șanse să scap de accent), cu alinturi ciudate: gogoșică, populică (?).

Se pregătesc oamenii de sărbătoare. Cumpără, gătesc, fac curățenie. Ca și cum n-au mai făcut-o de la Crăciun, ca și cum n-o s-o mai facă până la Sânziene sau ceva pe acolo. 

-Oare ce să cumpăr? Vreau un produs care să curețe rapid! 

-Uite-l pe acesta!

-Dar are timp de acționare! Eu vreau să dau cu el și să-l șterg imediat nu să-l las să acționeze!

-E bun acesta! 

-Nu e bun, e spumă, eu nu vreau spumă, nu vreau degresant! Vreau să curețe, să spele bine!

-Dragă, tu după ce-ai venit aici?

-Ajută-mă și tu!

-Nu te ajut deloc! Nu vrei nimic!

Îmi vine să-i spun că nevastă-sa vrea doar apă. Probabil din aia vie.  Care să învie tot felul de chestii, de la grâu neîncolțit și plușuri ponosite și roase de timp, la iubiri moarte și vieți mizerabile, profund nefericite, mici de tot. La sutele de întrebări pe care le primesc, de la odorizante cu miros de bubble gum(sunt?), la degresante care să distrugă toată mizeria lumii, la invitații tot mai agresive(au înnebunit cu toții și nici măcar n-a venit căldura deci vântul e de vină sau e doar o scuză), mai am și eu întrebări că om sunt. Iar răspunsurile pe care le primesc, cu putere, cu îndârjire, cu lasă-mă naibii în pace să-mi trăiesc nefericirea(sau poate sunt doar fricile mele pe care le proiectez asupra lor) mă lasă fără scut, fără apărare și-mi pun repede masca ca să nu se vadă. Și apoi văd eu, mă văd pe mine și îi las așa, fiecare e responsabil pentru situația în care este. Liliacul mov, mai fragil, se încovoaie de frig. Ca multe altele. Narcisele mor în ele, ca atâtea și atâtea ce-ar fi putut să fie dacă s-ar fi înțeles de la bun început. Iar princess mă întreabă unde e Dumnezeu în baterea asta violentă a vântului? Că el controlează totul, nu controlează și vântul? 

Tot ce putem controla sunt gândurile noastre.

                  

Aprilie pe repede înainte

Vouă cum v-au trecut aceste luni din 2019? 

Când ești fericit, nu simți trecerea timpului, zboară c-o viteză amețitoare. După cum, când ești nefericit, simți fiecare minut cum te apasă, cum se scurge în infinit neluând cu el decât clipele existenței tale, nu și amărăciunea. 

Sunt lucruri și oameni de care uităm brusc și pe care trebuie să le aruncăm ca să nu ne strice echilibrul. 

Ieri, în timp ce mergeam spre codru, princess mă întreabă:

-Mami, oamenii seamănă cu păpădiile?

-Cum adică, princess?

-Adică sunt verzi de pleznesc, apoi se îngalbenesc când sunt copți și la final, albesc! 

-Știi că ai dreptate? Albesc și se sting! 

-Întâi se ofilesc, mami! Apoi fac chestia asta...cum ai zis tu că se sting! Adică mor! 

Depinde de noi câtă viață trăim. Verzi, galbeni, albi. Și...stingerea. Risipirea în vânt, în ploaie. Depinde de noi ce iubim, pe cine și cât. Se întorc toate la noi, sub diverse forme. Cu asta rămânem. Nu plecăm cu nimic. Am mai spus-o. 

Chiar...pentru voi cât de fericite au fost aceste luni din 2019?

    

Atât a fost

Povestea continuă cu alte personaje.

Salată de ceapă roșie

Pe principiul că viața e prea scurtă să-ți faci griji și să n-o trăieșți, mai mănâncă din când în când și salată de ceapă roșie. Cu alte cuvinte, să faci ce-ți place. Einstein spunea că(toată)nebunia este să faci mereu aceleași lucruri și să te aștepți la alte rezultate. Clar. Nebunie.

Desigur, ceapa s-ar putea să-ți repugne cum ne repugnă câte unul/una fără dinți. Partea bună este că efectul salatei de ceapă se duce. În vreo trei zile. Lipsa dinților, mai rar. Lenea, finanțele. Suntem o țară săracă. Ne luăm rujuri sau fonduri de ten scumpe și nu ne reparăm dinții. Sărăcie, cum spuneam. 

O mai dăm în bară. Câteodată. Nu înțelegem sau nu înțelegem la timp. Ne plângem și nu facem nimic. Ne văităm. Că sunt șefii răi, că sunt clienții nebuni, libidinoși, perverși, că ne trezim devreme, că e frig iar, că bate vântul, că uite ce salarii au bugetarii(chiar, ce salarii au?), că X sau Y trăiește sub papucul nevestei(mai rar al bărbatului dar deh, asta-i viața), că n-a fost cafeaua bună, că nu sunt lize, că nu sunt cărucioare, că se trece la ora de vară, că nu sunt verile din vremea copilăriei noastre, că nu(mai) sunt oameni de calitate. Da, sărăcie. 

Suntem aici să evoluăm. Să creștem. Fiecare în sufletul lui. Fiecare responsabil pentru el, pentru creșterea lui, pentru evoluția lui. Nu știu când vreodată, în evoluția omului, văitatul prelungit și oftatul, plânsul și victimizarea au ajutat pe cineva. La răstimpuri, suntem atât de înfrânți. Dar înfrângerea nu-i decât un prilej de-a merge mai departe, de a ne urma inima. Drumul celălalt n-a fost bun. Te uiți în oglindă și n-o s-o vezi pe Alice și să te gândești ce naibii o fi vrut să spună, ci te vezi doar pe tine. Cu tot cu înfrângeri. Care sunt doar un prilej de-a continua. Și să-ți faci o salată de ceapă roșie. Al cărei efect oricum o să se ducă aproximativ în trei zile. Nu scapă unii, oricât s-ar strădui, de urâțenie. Aia morală, camuflată după te miri ce haine.  Sau chiar dinți mari, puși de un dentist nepriceput. Sunt afecțiuni și defecte pe care nu le corectează  nici dracul. Nici chiar ceapa roșie. Dar și pe dracul îl poți păcăli, dându-i impresia că el e dracul cel mai frumos. Efectul salatei...trei zile. Și un somn bun. După. 

După ce-ai luat cea mai bună decizie. 

                                                      

Foto: ceapă. Evident. 

Paznic(II)

Am cincisprezece minute la dispoziție să mănânc. Ce oripilat am fost la început! Cum naiba, cincisprezece minute? Eu care aș fi stat o o oră să savurez fiecare aromă, fiecare textură, să stau și să mă bucur de fiecare moment! Dar asta era odată. Ca niciodată. Mi-am calculat timpul. Acasă, singur cuc, mâncăm în zece minute. Fără să știu ce și cum. Multe sunt acum fără să știu ce și cum. (Alice - Paznic)

Sunt iar copil, cu părinții la masă. Mama, tăcută, ne întinde pâinea. Apoi ne pune ciorbă în castroane. Nu binecuvântează nimeni nimic, mama zicea că nu există nimeni sus și eu o credeam. Îi tremură mâinile și după muțenia totală, necaracteristica, ghicesc că iar a supărat-o tata și de gât mă strânge o teamă. Acea teamă. Că se vor despărți,  știu un copil  cu părinții despărțiți. Tata, un om înalt, slab și foarte vorbăreț, ocupă tot spațiul și aerul din jurul lui când povestește câte o istorioară. De data asta, e mut și el. Ar vrea să-i spună ceva mamei, s-o certe oare? Poate s-o împace, s-o mângâie. N-am aflat-o niciodată. Mama însă l-a oprit:

-Nu la masă. Mâncarea e pentru suflet. Nu ne  îmbolnăvim mâncând. 

Două zile mai târziu, timp în care mama n-a mai scos nici un cuvânt, m-a pus să-mi iau puținele haine într-o plasă, ea și le-a luat pe ale ei într-o valiză de lemn și duși am fost. Tata nu ne-a găsit niciodată. Nici nu știu dacă ne-a căutat. Eu mă mulțumeam cu bucuriile mamei, cu zâmbetele ei, cu mulțumirea ei nedisimulată. Era împăcată. Îmi spunea că cine răspunde neîntrebat și dă explicații necerute, a făcut ceva de care vrea să scape. Să nu cred niciodată astfel de oameni. Știam că se referă la tata dar n-am întrebat-o. Mai zicea să nu lingem niciodată unde am scuipat. S-a înnorat brusc afară. Am apucat să mănânc rapid un sandviș și un ardei. Colegul meu a băgat și-o ceapă care duhnește în sala de mese. Apoi o să duhnească în jurul lui, în magazin. E un hâtru. Trage și-o dușcă de rachiu pe ascuns. Eu m-am lăsat de mult dar simt orice miros de alcool și pielea se înfioară pe mine. După ce că e tot mai uscată și mai pătată, se mai și strânge când simt orice urme ale vieții pe care am dus-o. 

Sunt cuminte acum. În geantă am Solenoidul lui Cărtărescu, l-am cumpărat o dată de la unul, în tren. Îl furase. I-am dat 10 lei pe el, el și-a luat țigări, eu mi-am luat o cărămidă. Ca și greutate, desigur. Sper s-o termin cândva.  Începutul m-a scârbit, cu descrierea păduchilor pe care-i avea protagonistul și a diverselor părți ale corpului pe care le lasă în cadă, după ce se spală. Dar, na, o fi ceva și în aceste descrieri, oameni suntem, nu? Că și Dragnea o fi prezentând ceva interes pentru fata aceea care-ar putea să-i fie nepoată. În afară de cel financiar. Sau mai sigur fata are ceva daddy issues. Sunt în măsură s-o înțeleg, am avut wine issues, women issues, money issues, self esteem issues etc. Dar nu știam pe vremea aia. Eram doar defect. Nici asta nu știam. Prăpădit, se zicea. Îmi ziceau oamenii, pe la spate. Dar sunt cuvinte care ți se spun pe la spate și le știi foarte bine și cuvinte care ți se spun în față și nu le întrevezi sensul. Ca fata asta pentru care scriu, zice că acum vreo 15 ani, timp vreo 2 ani n-a văzut și n-a simțit nimic, n-a crezut nimic din toate sensurile ce-i se arătau. Dar și când le-a văzut...s-a mirat cum a trăit așa, moartă. Eu știu. Am fost alcoolic. Trăiam în sticla de vin. 

                                                        

Paznic

Sunt un paznic hodorogit. Fata care m-a rugat să scriu ce urmează îmi spune că sunt ceea ce-mi spun eu că sunt. Că sunt afirmațiile mele. Mi-a spus că o să-mi corecteze și greșelile în caz că am deși ea are îndoieli că aș face prea multe. Zice că toți greșim...Îmi place de ea. Mi-a spus că o să lase și asta scris fiindcă simte că acesta-i adevărul și nu se teme de el. În viață, zice ea, căsătoriți sau nu, în concubinaj sau te în miri ce fel de relații, e normal să-ți mai placă și altcineva. Unele atracții devin derapaje, altele devin obsesii. Iar unele doar vise pe care le uiți dimineața la trezire fiindcă altă posibilitate n-ai. 

Pe ecuson scrie "agent de securitate". Ce nobil! Paznic, tot dracul ăla! Când mă trezesc, la ora 4, să plec la serviciu, să păzesc magazinul, mă cuprinde scârba. Ce bărbat mai sunt și eu...dar trebuie să mai lucrez câțiva ani până să ies la pensie. Nu credeam când eram tânăr că apuc pensia. Trăiam ca și cum aș fi murit a doua zi, fumam ca un turc și nu-mi era frică de nimeni și nimic. Și timpul a trecut. Munceam pe unde apucam și la sfârșit de lună nu mai aveam nimic. Am învățat la școală. Mult. Am citit și mai mult dar în van. M-am trezit într-o zi că iubesc cu disperare o femeie care m-a iubit mult înainte s-o iau razna de tot. Iar când m-am deșteptat și eu că nu mai pot fără atingerea ei și fără glasul ei, nu mai era deloc. Și eu care credeam că le-am avut pe toate și că le cunosc pe toate, că sunt la fel...S-a stins lumina în mine. În ea se stinsese dorul mai demult dar a avut grijă să nu-mi dau seama. Eram orgolios, pe orice puneam mâna se tranforma în aur și mă mândream al dracului cu asta. Dar era un aur fără valoare. Nimic nu dura. Nu țineam cont. Construiam. Cu cap dar fără coadă. Țin minte că în acele ultime zile, dinaintea plecării Ei, îmi revenea continuu în minte începutul romanului Anna Karenina și îmi spuneam, schimbând puțin, că toate muierile îndrăgostite seamănă între ele, sunt niște pisici fără discernământ dar că alea care nu mai sunt îndrăgostite, sunt toate diferite. Mă tot călca pe nervi una, Aritina, o țin minte și acum. Ea cu numele ei...Voia să stau doar cu ea, să-mi las femeia cu care stăteam în casă, să fiu cu ea, în brațele ei, în visele ei. Era atât de apucatoare, de hrăpăreață, că după ce mă întâlneam cu ea câteva ore, beam cu zilele să mă uit. Aia de acasă știa și nu zicea nimic. N-o iubeam pe Aritina. Stai, trebuie să-mi iau postul în primire. Câte unul mă tratează de parcă aș fi un nimic. Câte unul, mai educat, mai domn, salută și mulțumește. Dar un șef mai mic, care se laudă că are, auzi la el, două facultăți, una fiind după părerea mea, facultatea de-a pupa  fundul unor șefi mai mari, e un gunoi. De-ar linge și scările….Că trebuie, ocazional, zice-se, să le mătur și să le spăl, deși nu e în fișa postului. Dar câte nu îndură omul până își dă seama ce se întâmplă! Unii trec din coșmar în coșmar, din alegere proastă în alegere și mai proastă. Fata asta pentru care scriu, mi-a spus că e posibil pentru fiecare să meargă pe alt drum, unul mai bun. Doar comoditatea nefericirii și frica de posibila fericire îi face să  aleagă mereu prost. Suntem fricile noastre, îmi spune. Și-am vrut s-o întreb dacă îi e frică de ceva, oare nu-i este?  Mi-a spus  fără s-o întreb, aducându-mi aminte de Ea: doar de uitare. 

Copiii ăștia care lucrează pe aici, unul mai obraznic și mai nerăbdător ca altul, toți îmi amintesc de mine. Închid ochii la toate măgăriile lor. Cred că au timp. 

Termin aici, trebuie să fac ditamai raportul, să scriu și să tot scriu, de parcă ar citi cineva, uneori mai scriu și câte o fantezie. Că mai am și eu, ce dacă sunt cam bătrâior. Sunt paznic și potrivit tuturor preconcepțiilor, sunt prost ca noaptea. Să profit, zic.   

                                             

Foto: meserii