luni, 16 octombrie 2017

Creveţi cu dragoste

Nu mă bate gândul de-a fi food blogger-iţă. Doar îmi place din când în când să încerc câte ceva ce n-am mai încercat. Dacă tot mergem o dată pe an în locuri în care n-am mai fost, încercăm şi feluri noi de mâncare, nu? Până şi princess mănâncă kiwi deşi nu se atingea de el până acum. 

Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A  mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită.  Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu?  Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta  pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.

Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot. 

Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi.     Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.                
                    

miercuri, 4 octombrie 2017

Respect

Sunt Adriana. Sunt merchandiser. Pentru că meseria asta nu există în nomenclatorul CAEN de meserii, înseamnă că sunt lucrător comercial. Departe de mine gândul să-mi fie ruşine cu ceea ce fac. Îmi place. Nu mă deranjează ce facultate cu dublă specializare am terminat. Nu mă raportez la studiile nimănui şi nu mă compar cu nimeni, e inutil. Nu titlurile strică totul. Oamenii fac asta. Oamenii, cu sau fără studii, împut lucrurile şi pe alţii în jurul lor. Oameni toxici, nemulţumiţi de propriul rol, tind să facă asta, să atribuie altora trăsăturile lor negative.

Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.

Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:
 -Dar mai dă-o dracu'! 
A urmat o tăcere din partea mea. M-am uitat lung la ea şi i-am spus că nu era nevoie de asta. Că nu era cazul. 
-Eşti tu prea sensibilă, ce să-ţi fac?!?
Ştiu. Nu vreau să-mi facă nimic. Poate doar să nu mai vorbească cu mine niciodată, să-şi otrăvească viaţa personală cu răutăţile ei verbale. Nu e problema mea lipsa ei de respect dar e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des la oamenii din jurul meu, dacă nu cunosc ceva sau pe cineva înjură, se bagă pe ei în faţă, să se vadă cât sunt ei de buni, de cunoscători, de pricepuţi.

Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.

Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.

Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el.  Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.

Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Dulce septembrie

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

N-am mai trăit  de mulţi ani un septembrie aşa de rece dimineaţa şi atât de cald la orele după-amiezii. Atât de cald pe străduţe proaspăt reabilitate şi atât de rece pe străzile din centrul Sibiului, veşnic ocupate de maşini, unde găseşti cu greu un loc de parcare.

A fost un septembrie în care am intrat într-o biserică ortodoxă fiindcă a cerut-o princess şi ca niciodată m-a uimit liniştea de acolo, e un vacarm în bisericile astea care mă miră mereu. Dar acum nu. Era surprinzător de linişte. Eu doar m-am uitat lung la imagini, princess s-a rugat. Chipurile. Se uita în jur şi imita ce făceau puţinii oameni prezenţi. Am întrebat-o ce vorbeşte cu Dumnezeu. A zis că se roagă să stau cu ea acasă, să nu mă mai duc la serviciu, să n-o mai duc la grădiniţă şi să nu mor niciodată. Am întrebat-o de ce s-a gândit la moartea mea.

-Păi toţi oamenii mor, nu-i aşa?

-Aşa e, mor toţi.

-Atunci o să mori şi tu şi eu mă rog la Dumnezeu să nu mori. Stai încă puţin să mă rog şi pentru tati, să nu moară nici el.

A fost un septembrie în care am putut să râd de mine, de barierele şi de constrângerile la care m-am supus singură. De greşelile pe care le-am făcut voit. Nu să rănesc ci să aflu.  Fără să ţin cont de ceilalţi. Ca să rănesc nu să aflu. O fi târziu să spun că-mi pare rău? Că mi-am dat seama cât am lovit de tare? Că am apăsat tare pe durerile altora, pe fricile şi complexele lor? Deşi nu voiam nimic de la nimeni? Aşa septembrie a fost. Cel mai frumos şi bun septembrie în care puteam să fiu.

A fost luna în care am descoperit(din întâmplare, oare?) Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach şi Cea mai frumoasă carte din lume de Eric-Emmanuel Schmitt. Le-am citit pe nerăsuflate. Revin la ideea că citim unele cărţi doar când le vine timpul şi unora nu le vine niciodată timpul.  Că nu există din întâmplare. Că totul se întâmplă cu un rost. Şi că vedem unele experienţe drept tragice când ele sunt de fapt cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Ca o poveste...Doar scrisă, doar relatată, doar intuită, povestea e aici, în faţa tuturor. Fără imagini, fără desene, fără proiecţii, ca un dor care nu se stinge niciodată, nu se vindecă. Nu e durere. E doar următorul nivel. 

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

vineri, 29 septembrie 2017

De ce ne plac genţile mari?

Pentru că sunt încăpătoare.
Poţi să bagi într-o geantă de dimensiuni mari: acte, portofelul, un tricou, o pereche de balerini. Şerveţele demachiante, şerveţele matifiante. Speranţe mai mari sau mai mici. Tragedii, adică. Cartea "Speranţa : o tragedie" de Shalom Auslander. N-am terminat-o niciodată. Nu cred că e chiar genul meu de  umor în ea.



Pentru că sunt practice. 
Dacă sunt din piele moale, de calitate, o să stea comod pe umăr sau în mână, în timp ce îndeşi în ele păturica, opincuţele şi apa fetiţei. Fructe, o carte sau mai multe, un card sau două, o spumă pentru volum, o pudră. Pe care nu le vei folosi niciodată. Dar să fie acolo. Ce, bărbaţii nu-şi cumpără maşini mari? Deşi n-au decât un copil sau nici măcar unul?



Pentru că ne oferă siguranţă. Sunt în trend genţile mici sau medii, crem, roşii sau bordeaux, turcoaz sau negre care însă nu se închid decât cu un buton de siguranţă, nu au fermoar. Iar noi, femeile, căutăm siguranţă. Oricât de frumoasă ar fi o geantă mică, dacă nu se închide, e egală cu zero. De-o nuntă, acolo, merge. Dar de toată ziua nu sunt o investiţie. Pot să fie ele Chanel, Yves Saint Laurent sau Gucci. Nu e ca şi cum marca genţii s-ar vedea. Calitatea, da, se vede. Ca la un om. Oricât de domn/doamnă, intelectual/intelectuală va pretinde, insinua, afirma că e, la un moment dat, calitatea va ieşi la iveală. Se va observa în cusături, în fermoar, în scame, în buzunare, compartimentare. Nu încurcăm lucrurile, nu? Vorbim de genţi, nu de oameni.


Pentru că au compartimente multe. În care să pui secrete. Pentru că au mistere şi te întrebi câte chestii enigmatice ascunde o femeie într-o geantă mare. Poate un kit pentru un eventual cutremur, poate un reader cu peste 500 de cărţi(în cazul meu e adevărat, am un reader care a mers cu mine peste tot deşi în maşină şi în tren nu citesc niciodată fiindcă am rău de mişcare), creme de mâini, antialergice, o fotografie a lui Arsenie Boca(pentru că românii speră şi cred în alţii, nu în ei), un manual antistres(există?), absorbante zilnice, tampoane, prezervative(hai cu ipocrizia!), şurubelniţă(ce?), rujuri, parfumuri în miniatură, antitermice, pensete, pixuri, agende pe care nu le vom folosi niciodată, bonuri de cumpărături, reţete de slăbire, reţete de prăjituri cu miere, spray-uri nazale, doruri multe şi grele, neglijări de sine, urâte şi deprimante, reţete de fericire împrumutate de la alţii, fotografii ale unor culori de păr care să ne facă altele, numere de telefon ale unor manichiuriste, coafeze sau maseuze, gânduri care să ne facă să ne apropiem unii de alţii, să ne înţelegem, să nu ne depărtăm, să nu ne ignorăm. Nu contează ce pui într-o geantă mare. Contează să foloseşti la un moment dat ce ai în geanta aceea mare.                                            

duminică, 24 septembrie 2017

Cuvinte

Schimb câte ceva prin casă. Îmi cumpăr trei cărţi. Pe care le citesc în tot atâtea zile. Că tot a venit toamna. Nu ştiu de când îmi place. Îmi plăcea primăvara. Pentru liliac, lalele, ghiocei, pentru frezii, pentru pomii înfloriţi, pentru mirosul reavăn al pământului şi al ierbii. Şi iată-mă aici, să-mi placă toamna, pentru aleile înfrumuseţate de frunze galbene, roşii şi arămii, pentru linişte, pentru căldura care vine după unele zile reci şi ploioase  şi te face să apreciezi ceea ce ai atunci, pentru tot ce poţi să găteşti la cuptor fără să se facă, vai, atât de cald în casă, pentru că poţi să te întinzi pe un fotoliu cu două-trei cărţi în braţe şi să citeşti în neştire, pentru un pahar cu vin alb, dulce. Asta când nu construieşti, pictezi sau desenezi animale fantastice, prinţese, litere sau cifre cu magica.
Nici muzică nu mai ascult. Nu acum. Am vrut să plec acasă. Dar la întoarcere aş fi fost tot eu, cu gândurile mele, cu ale mele, cu serviciul...Nu mai plouă aşa că ies cu princess la plimbare. O mai iau şi în braţe destul de des. Dar când merge pe jos, mă ţine strâns de mâna dreaptă şi nu-mi dă drumul orice se întâmplă în jurul nostru. Asta-mi oferă o siguranţă şi o stare de bine şi de fericire pe care numai faptul că eşti iubit necondiţionat ţi-o poate da.  Mă privesc şi-mi spun în glumă "abracadabra" care-ar însemna "what I speak is what I create". Frumos, nu? Care-o fi formula magică pentru ceea ce tac să se împlinească, să devină realitate? Tac. Sperând că asta să-mi aducă răspunsuri, întrebări nu am. Ele erau de mult în mine, aşteptând. Cică timpul ar rezolva multe dileme. Am mai spus-o, nu cred că timpul rezolvă ceva. Alte cuvinte ar rezolva asta: "spune-mi mai multe". Dar nu suntem toţi pregătiţi să vorbim de teama de-a nu fi ascultaţi.
Fie-mea mi-a spus ieri că ea nu mai poate să-mi spună mereu să mergem undeva şi eu să spun că nu mergem nicăieri. Asta după trei ore de plimbări şi cumpărături, după ce-am întrebat-o dacă ar vrea să meargă în Lidl. Apoi astăzi mi-a spus că e foarte greu pentru ea să facă ce-i spun eu când ea vrea să facă ce-i trece ei prin minte, înţeleg? Şi să spună cu voce tare ce crede. Ca atunci când am fost să mâncăm într-un restaurant şi a remarcat uimită că un om avea bulinele de la ochi în direcţii diferite, una sus, una jos. Omul privea în genul lui Băsescu aşa că nu-mi dau seama dacă se uita la mine cu reproş când Andreea a spus asta sau se uita în propria ciorbă. I-am explicat magicei că omul are un defect dar că nu e frumos să sublinieze asta, că ni se putea întâmpla şi nouă şi ne-ar fi durut să facă oamenii aluzii la ochii noştri. Cu ei vedem. Iubirea ne orbeşte, nu vedem defecte, răutăţi, minusuri. Dar e singura care ne ţine tineri, care ne face să nu ne arătăm vârsta. Şi umorul. Şi împlinirea personală.

Doar mie îmi place toamna? Cu toate minusurile ei?
Sursa foto : Encyclopædia Britannica

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Drumuri

Am primit de la o bună prietenă un link cu un interviu cu Codin Maticiuc. Nu e neapărat genul de persoană despre care eu aş citi ceva, cumva. Nu i-am citit cartea, doar fragmente din ea, doar o postare citită şi aceea total întâmplător, când cineva care avea o părere proastă despre el s-a mirat că nu e omul care credea că e. Şi aşa e, ne înşelăm în privinţa oamenilor atât de rău că ajung la concluzia că mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu-l cunoşti. O să revin la partea asta cu înşelatul în privinţa calităţii oamenilor. Am citit interviul fiindcă link-ul mi-a fost trimis de ea, de prietena asta pe care o văd foarte rar şi fiindcă am încredere în judecata ei. Am parcurs tot interviul cu atenţie deşi de obicei citesc pe diagonală, foarte repede şi rămân doar cu ce mă interesează. Citind şi recitînd interviul, n-am fost lămurită ce anume credea ea că o să mă atragă. Mi-a spus în privat. Eu credeam că e cu totul altceva care oricum nu poate fi discutat decât între patru ochi, niciodată la telefon, niciodată pe diverse reţele de socializare. Şi probabil mereu e ceva ce nu se spune, detalii. În care se ascunde diavolul.

Am inventat cele mai multe poveşti scrise aici, pe blog. Uneori poveştile astea au plecat de la fapte reale, de la un om din carne şi oase care a trecut întâmplător pe lângă mine, care m-a întrebat ceva ce mi-a trezit amintiri sau reînviat dureri. Nu doar frumuseţea e în ochii privitorului, ci şi adevărul. Fiecare are adevărul lui, nu? Felul în care îşi reprezintă oamenii, lucrurile, relaţiile dintre oameni. În funcţie de ce-a învăţat la vârstă mică de la părinţi, de la ce i s-a tot repetat la şcoală, de la ce meserie a ajuns să aibă, de la familia pe care a reuşit să şi-o facă sau ţină, de la tot felul de norme şi reguli sociale care fac nefericiţi oamenii când nu li se potrivesc. Sunt toate drumuri. Uneori contează ce e la capătul drumului. Pentru cei mai mulţi, de fapt. Asta contează. Scopul atins, victoria. Uităm de traseu, de ce-am învăţat pe parcurs. Uităm de clipele frumoase, de recunoştinţa că un om a trecut prin viaţa noastră. S-a întâmplat ca o poveste scrisă de mine să se potrivească cu realitatea unei persoane cunoscută recent. Foarte recent. Nu ştiu dacă are rost să mă justific, eu sunt cea care spune mereu că cine se scuză, se acuză. Nu ştiu dacă omul respectiv va citi şi asta. Ca să ştie. Să ştie că nu ştiu despre ce vorbeşte. A fost doar o coincidenţă. Îi mulţumesc fiindcă mi-a spus că scriu frumos. N-am vrut să redeschid răni sau să arunc cu adevăruri în faţă când şi eu am drumul meu de parcurs, adevărurile mele pe care nu le crede nimeni şi poveştile în care cred toţi.

Cuvintele acestui om m-au readus pe pământ, atentă doar la durerea mea, nu am observat că şi ceilalţi pot avea dureri. Şi reacţia lor să fie rezultatul nehotărârii mele, lipsei de logică, nesiguranţelor. Doar n-o să ne etalăm toţi temerile şi punctele slabe. Le ţinem bine ascunse, simulăm şi disimulăm. Iar dacă simţim că suntem atacaţi, lovim noi înainte. Iar când ai încredere în cineva, ajungi să-i arăţi şi vulnerabilităţile tale. Oricum le va simţi, le va intui. Apoi te va lovi. Citeam în "La răsărit de Eden" că principalul motor a tot ceea ce fac oamenii, cu mic, cu mare, e dragostea, obţinerea şi menţinerea ei. Cam. Dar ce te faci cu frica? Frica de-a nu avea dragoste, de-a o pierde, de-a n-o menţine? Frica e mai mare decât dragostea. Am mai spus asta. Nu mi-a fost frică să-i spun unui om tot ce simt, acum câţiva ani. Apoi mi-am dat demisia. Am vrut să ştie că demisia mea a fost rezultatul comportamentului abuziv. Acum ceva timp iar am avut curaj să-i spun unui om ce simt. De data asta, omul asta s-a purtat aşa de frumos că tot nu-mi vine să cred. Nu mă interesează care va fi rezultatul, mă interesează doar relaţia care înainte nu era deloc şi acum există ca prin minune. M-am înşelat în privinţa lui.

Parcurgem multe drumuri. Unele n-au finalitate.  Pe unele drumuri rămânem fără apă, fără prieteni, fără vise, fără stele, fără repere. Dar singura busolă e în inima noastră. Pe asta n-o pierdem niciodată indiferent cu cât dispreţ ne vor privi unii.


joi, 21 septembrie 2017

E oficial, ne-am despărţit

Calvin Klein a ieşit din scenă, am altul, tot Calvin Klein, de dată recentă. De vechiul m-am despărţit, era prea-prea deşi am înţeles asta târziu. Probabil de la notele finale, zahăr, cocos şi nu mai ştiu ce. Bălării toxice. Mă aşteptam să păstrez o picătură cum fac de obicei cu toate parfumurile, mă aşteptam să am regrete dar NU. Unbelievable.

A fost frig săptămâna asta. Din anotimpul meu preferat. Iarna mă deprimă, sper să treacă ca prin farmec. Într-o dimineaţă, discut cu mult calm cu princess, explicându-i că e rece afară şi o s-o îmbrac mai gros decât de obicei. Înţelege, cum altfel? Când să plecăm din casă, îmi zice că ea vrea sandalele. Îi spun că nu se poate, de ce nu se poate şi ea mă imploră:
-Dar te rog, te rog, te roooooggggg, mama! 
Şi mă supăr instant.
-Atunci să faci ce vrei, te rog, ia ce vrei, dezbracă-te şi mergi nu în sandale, mergi desculţă, da? Dar să nu-mi spui mie că ţi-e frig!
Toate astea ţipate. Ştiu. Nu sunt perfectă. 
-Bine atunci! 
Spune astea şi se aruncă pe colţar, plângând dramatic. Se pricepe.
 -Of, of, ce mă fac? O să iau ce vrei tu atunci!
Intru în baie. Vine după mine, cu un carneţel pe care a desenat ceva.
-Vezi? Ştii ce e asta? E inima mea frântă! Mi-ai frânt inima! Ne-am despărţit, mama, să ştii!
Culmea că a împărţit-o-n patru. Pe toate le ştie. 
Mă aplec la nivelul ei să ne conectăm.
-Îmi pare rău că ţi-am frânt inima. N-am vrut. Am vrut să-ţi fie bine pe drumul spre grădiniţă, ştii că ieri ne-a fost frig fiindcă ne-am îmbrăcat amândouă ca de vară?
-Da, ştiu, înţeleg, of, of...
-Hai să-ţi desenez ceva!  
Şi-i desenez o inimă :
Ne-am împăcat. Îmi desenează şi ea o inimă :


Together again.

Astăzi mergem la dansuri şi cât timp o aştept, mă gândesc să mă duc la Billa să-mi cumpăr ceva de mâncare, n-am mâncat nimic toată ziua cu ocazia unei plasări şi altor chestii as sweet as chocolate. N-aveau prea multe, nici eu nu prea aveam chef de ceva consistent. Ajung la casă. Casierul, un pic blonduţ, un pic grăsuţ, un pic pisi:
-Îmi daţi mie măruntul ăla? Îi spune domnului din faţa mea. Aşa, mâţâit. În genul lui Solcanu. Domnul îi dă măruntul, Mircea numără banii, e cumva nemulţumit că sunt doar 29 de bani dar treacă de la el. Se uită la ce am eu în pungă. Am folosit mănuşă. El, nu. În loc să se uite doar, i-am spus că nu ştiu ce e, speram doar să nu fie ceva dulce, pipăie cu degeţelele cu care a pus mâna pe bani şi-mi spune filozofic:

-Da. Nu ştiu ce e, să pot să bag aicea. 
În gând îmi spun că poate să bage ce poate, oricum nu mănânc. 
-Ce scria acolo?
-Îţi spuneam eu ce scria, beibi, dacă scria ceva. 
-Am înţeles, e fie cu spanac, fie cu ciuperci. 
-Îmi place aia cu fie. Carrefour, mon amour.
Plec prin ploaie să-mi iau odorul de la dansuri. Îmi aduc aminte de-o doamnă, adevărată doamnă de la un serviciu anterior, puţin arogantă, puţin cumva. Am nimerit într-o zi amândouă la toaletă. A ieşit cu aceeaşi prestanţă de regină neîncoronată din budă şi dusă a fost. Vezi tu, spălatul pe mâini după ce te ştergi la fund nu-i pentru toată lumea. Cred că n-a avut curaj. Nici curajul nu e pentru toată lumea. Îţi trebuie sânge pentru asta. Dacă nu-l ai, ai doar otravă. Şi apoi mergi în lume ca şi cum n-ar fi nimic.


Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...