Doar un pas

Psihologic vorbind, ne despărţim greu de lucrurile/persoanele care ne fac rău. Ca o dependenţă. Dar cum orice călătorie începe cu primul pas, despărţirea trebuie să aibă loc. Doare un moment, indiferent de valoarea acestui moment dar schimbarea e bună. Pentru cine ştie/poate să accepte. Trebuie.

Zile înaintea numărului 36

Am găsit într-o amintire un plic. În plic era o floare uscată de acum 20 de ani. Şi-o singură întrebare: "Oare ce va fi pe 4 martie, peste 20 de ani?"

 Era adolescenţa, cu numeroasele întrebări dar şi cu mai multe emoţii. Era dor de copilărie dar era şi nerăbdare de-a experimenta, de-a trăi liber, de-a fi mai mult decât ce eram atunci. Nu mă gândeam niciodată că o să vină clipa când iubirea n-o să mai fie iubire, când neîncrederea o să ia loc încrederii, când viaţa n-o să mai meargă înainte, că se poate opri.

Sunt 20 de ani de atunci. Viaţa a fost bună cu mine şi-am avut noroc. Nicio tragedie prea mare nu mi-a însemnat anii. Am învăţat că minutele noastre sunt numărate, că n-avem ciornă la viaţă(Oana Pellea) şi că încrederea e că un castel de nisip construit pe covor în sufragerie. Se poate dărâma oricând şi mereu pot găsi fire de nisip prin firele covorului dar castelul nu va mai fi niciodată acolo, nu-l vom mai construi niciodată. E nevoie de doi în încredere la fel cum respectul este un drum cu două sensuri.

Postul ăsta este despre iertare

O anume iertare.

Andreea avea vreo 2 ani, ne plimbam şi ne jucam prin parcurile pentru copii, pe la blocurile din apropiere. Prinţesa sărea de pe un picior pe altul, se apleca pentru a admira frunze, pietricele, crengi şi boboci de trandafiri. La o bancă stăteau, povestind înverşunaţi, nişte bătrâni. Un tânăr, pe margine, vorbea la telefon. Andreea s-a apropiat de ei,  ţopăind şi cântând  în limba veselă şi fără limite a copilăriei fericite, moment în care o bătrână, genul de tanti comunistă, cu un halat unsuros pe ea tot de pe vremea comuniştilor a început să ţipe ca apucata să-mi iau copilul de acolo, să ne ducem să ne jucăm la bloc la noi. Am luat fetiţa în braţe şi i-am spus că plec dar nu e nevoie să ţipe, sunt modalităţi mult mai fine prin care poţi reproşa unui copil că se joacă şi cântă. Venele de gât şi de pe faţă i s-au umflat când m-a auzit şi mi-a replicat că sunt obraznică. "Doamnă, dacă eu sunt obraznică, dvs. sunteţi total lipsită de respect şi acesta nu e blocul dvs, luat pe persoană fizică, copilul e mic şi se joacă, cântă, nu face rău!" Ar fi vrut să se ridice dar nu putea fiindcă i se lipise fundul de bancă şi atunci a intervenit tânărul care vorbea la telefon şi îi era nepot şi a vrut să spună şi el ceva însă i-am spus cât se poate de calm să nu se pună cu o mămică nervoasă şi nedormită, cu copilul în braţe. N-a mai avut curaj să spună nimic, şi-a înghiţit vorbele, poate ştia el din alte situaţii câte poate face o mamă care-şi apără puiul.

Am plecat cu gândul la toate laudele adusele sibienilor, care, uneori, numai civilizaţi nu sunt şi acum s-au gândit că singura lor problema administrativă o reprezintă oltenii. Da, clar. Şi evreii au fost adevărata problemă a lui Hitler.

Nu de mult, la serviciu, sunt pusă fără drept de apel, în faţa unei sentinţe : am greşit, am făcut defecte fără număr, fără a avea cineva vreo dovadă. Nu m-a deranjat sentinţa, ştiam că n-am greşit, m-a deranjat doar tonul cu care mi s-a spus că am greşit. Plus bucuria din ochii unora, pentru care televizorul şi emisiunile lui măruţă şi capatos sunt repere morale în viaţă. Şi când trecusem peste, aud clar în spatele meu cum cineva mă dă dracului. Căci ceea ce spui atunci când îţi sunt atinse anumite resorturi şi ce faci ca să te aperi, chiar şi înjuratul sau răzbunarea si răutăţile gratuite doar fiindcă poţi dar nu poţi tolera, spune multe sau totul despre tine, nu despre cel căruia îi faci rău aşa. Asta este iertarea despre care vorbeam.

Doar o greseala

Aceasta-i fotografia facuta de fetita mea unei portii de mamaliga...facuta din plastilina din dotare. Asta dupa ce eu fotografiasem o portie de gulas cu mamaliga aferenta. Pentru copiii nostri suntem primele modele de comportament. Ne asumam greselile, ne recunoastem greselile, ne cerem iertare, asa vor face si ei, ajunsi adulti. Poate copiii sunt in stare de orice dar noi, adultii, suntem in stare de orice fara sa recunoastem ca am gresit, fara sa recunoastem nici in ochii nostri ca am gresit. Mai sunt si cei care stiu ca au gresit si se opresc in a mai da cu pietre dar nici nu-l opresc pe cel care da cu pietre. Din comoditate, din obisnuinta.

Lucrand de atatia ani intr-un loc cu multe femei inca nu ma pot obisnui cu atat de banala faza printre ele : cineva intreaba sau spune ceva si in momentul in care se intoarce cu spatele, cel putin alte doua femei se vor stramba sau rade.  Fara sa-si dea seama ca in alt moment, vor fi puse in aceeasi situatie. Nu tine doar de educatie, tine de bun simt. Dincolo de orice model de parenting, tin sa-i ofer fetitei mele acest bun simt.  Caci daca intri in troaca porcilor, nu inseamna ca nu esti margaritar. Inseamna ca te mananca porcii. Si la ce bun?

La noi se spune "Buna ziua!" si "Multumesc!"

Nu-ti insenineaza putin ziua sa citesti asta cand intri in sediul unei institutii bancare? Se face ger cumplit insa cand doar tu dai binete si tot tu multumesti dar din partea lor, nu se aude nici pas de te intrebi daca nu cumva sunt surzi.
In orasul meu, ii stiam aproape pe toti angajatii bancii de care vorbesc, ne stiau si ei pe noi, indiferent de cartierele unde erau bancile, tot gaseam o figura cunoscuta si daca nu era, nu era bai, erau operativi si sociabili, chiar daca nu aveau scris pe usa ca la ei se da buna ziua si se multumeste.
In Sibiu, acum vreo 3 saptamani, imi inchid un cont la ei si intreb despre alt tip de cont la aceeasi functionara dar imi spune ca ea nu se ocupa de asa ceva, sa intreb una din colege. N-aveam timp atunci, toate colegele ei aveau clienti numerosi, vin in alta zi. Ii dau buna ziua unei doamne si ma intreaba cu ce ma poate ajuta, fara sa-mi raspunda la salut(ce atata small talk, lady?) si ii spun ca as dori sa aflu detalii despre x tip de cont, ca m-a indrumat o colega la dumneaei. Face ochii mari la mine de parca i-as fi spus ca i-au scapat tampoanele pe jos si ma intreaba care colega. Imi inghit intrebarea daca e relevant acest aspect si ii spun ca as dori sa aflu detalii, sa nu mai lungim vorba. "Ati adus documentul?" si intinde mana dupa "document", retragand-o nemultumita cand ii spun ca NU stiu despre ce este vorba, am venit sa intreb conditii, drepturi, obligatii, chestii. C-o fata deja agasata, imi impinge un pliant pe care cu litere mici de tot sunt scrise niste amanunte din care nu inteleg decat o dobanda. Restul conditiilor sunt cu cate o steluta, stiti ce inseamna. Ii multumesc pentru amabilitate si plec, decisa sa nu revin. N-o intereseaza absolut nimic, nici la salut nu raspunde.
Saptamana aceasta primesc mesaj de la stimata banca sa merg sa-mi iau noul card. Nu mai aveam curaj dar cum afara nu mai era asa ger si cum trebuia sa scot putin fetita la aer, ma decid totusi sa ma duc sa-l ridic. Intru in banca, sunt indrumata catre un individ care pare nou angajat, ghinionul meu. Ii spun pentru ce-am venit, imi cere buletinul, verifica, imi cere si cardul vechi, i le dau, printesa mea se asaza comoda pe scaun, ii dau haina si caciula jos, eu raman asa, sperand ca e ceva de rutina si termin repede. Cand o angajata deschide un sertar plin de carduri, fetita se uita si ea si exclama : ce de buletine, mami! Ii spun ca nu sunt buletine, sunt carduri si ca n-are voie sa se uite. Ce intelege, doamna, ma intreaba functionarul, desi ea intelesese si nu se mai uita acolo. Intelege tot, ii spun dar el clatina din cap a neincredere. Apoi incepe sa-mi caute cardul, moment in care-mi dau seama ca ar trebui sa-mi dau si eu haina jos fiindca e clar ca tipul e incepator. Se uita incordat la buletin, la mine, se mai uita in lista de carduri si rasufla usurat cand ii sugerez ca poate mi-au emis card tot pe numele de fata desi eu am schimbat doua carti de identitate de atunci si era normal sa fie actualizate datele. Da, doamna, asa este, nu va putem da cardul astazi, este pe vechiul nume, imi spune. Adica am venit degeaba? Nu, zice, ati venit sa faceti cerere de reemitere insa momentan nu ne merge sistemul dar puteti sa-l mai tineti pe acesta vechi. O colega ii sugereaza ca ar trebui sa fac o cerere de mana fiindca astfel va mai dura pana imi emit noul card, pe noul nume, pe care-l aveam deja cand ei mi-au emis cardul si le spun si lor asta. Doamna, zice el incordat, dar nu e corect sa va cheme cumva si pe card sa fie alt nume. Domnule, ii spun, n-o fi corect dar nici pe acesta pe care-l am si acum nu l-am emis eu, ci colegii dvs care mi-au spus ca-l pot folosi asa. Se inroseste , se balbaie si isi framanta mainile, imi intinde o foaie pe care-mi spune ce sa scriu, ma grabesc sa scap. Plecam de acolo dar se gandeste sa ma intrebe cati ani are fetita si ii ureaza multi ani inainte si ii multumesc la fel, cu toata ironia in glas pe care-o puteam trasmite. Sau poate era sarcasm.
Ne asezam la o casa sa intrebam ceva si doamna de acolo, evident deja nemultumita ca nu le mergea sistemul, nu raspunde la buna ziua(la ce bun?) si imi raspunde "NU, NU, NU!" fara sa-mi arunce o singura privire sa stiu ca e om si nu robot, cu ochii in calculator. La alta casa, un casier care nu zambeste niciodata, vorbeste la telefon si ignora toti oamenii asezati politicos la coada la casa care nu este "momentan inchisa".
Vreau sa plec, sa scap de amabilitatea innascuta din aceasta banca DAR fetita decide ca-i este sete si vrea sa bea apa din pahar de plastic de la aparat, NU vrea din sticla din geanta. Ii dau paharul de apa sa bea si  ea bea. Se opreste dupa o inghititura sa-mi spuna ce buna e. Eu inghit cu noduri si mormai, cum numai cei din neamul nostru o fac, cat se poate de "incet" adica, cata amabilitate si cat profesionalism! Printesa mai bea, se  mai opreste, mai admira paharul, eu deja nu mai pot de cald. Hai, ii spun, sa mergem, nu vezi ce e aici? Miroase, mami, miroase, spune ea dulce si se stramba de miros. A cacau? A cacau? Si-mi arata noroiul de pe jos, momentul in care rad totusi in sinea mea de faptul ca atunci cand nu mai vreau sa stau undeva sau nu mai suport o situatie, ea ma intreaba daca-mi miroase ceva. Sa mai creada cineva ca minunatii nostri copii de 3 ani nu inteleg totul. Din usile care se inchid si deschid in ambele directii, printesa mea se intoarce si spune "La revedere!" si "Mutumim!"

Copiii care primesc totul

Dar nu primesc dragoste. Nu primesc afectiune. Nici atentie. Nici timp dedicat lor si numai lor. Nu primesc respect. Primesc doar multe jucarii atunci cand ei vor sa se joace cu parintii. Primesc doar "lasa-ma si pe mine 5 minute" sau chiar o urecheala sau "palmuta la fund din care n-a mai murit nimeni" atunci cand au o criza de furie. Si in loc ca parintele sa se aplece la copilul furios si inlacrimat si sa-l ia in brate, sa-i sopteasca cat de mult il iubesc atunci si mereu, ii urla "ti-am luat de toate si tu asa ma rasplatesti? esti un rasfatat!". Am facut si eu asta, cu regret imi amintesc. Dar timpul si vorbele spuse nu se mai intorc. Ce pot sa fac acum este doar sa fiu o mama mai buna clipa de clipa, incepand de acum, nu de maine. Nu mi-e teama ca mi-as putea iubi prea mult copilul, nu cred ca exista asa ceva, nu cred ca iubindu-l foarte mult i-as putea dauna cumva. I-as putea dauna daca in loc s-o iubesc un infinit si sa-i si dovedesc asta fiind alaturi de ea mereu (fiindca ea m-a ales pe mine sa-i fiu mama), as indeparta-o de langa mine, as indrepta-o prin atitudinea mea sa iubeasca lucrurile si nu oamenii, as face-o sa se refugieze, neinteleasa fiind de mama ei, in vicii si relatii toxice, nesanatoase. Nu vreau sa indrept prin ea tot ce-a fost stramb in viata mea, nu vreau sa traiasca ea viata pe care n-am trait-o eu fiindca acum imi dau seama ca tot ce-am facut m-a indreptat spre intalnirea cu ea, spre intalnirea cu autentica iubire.
Uneori sunt intrebata daca n-o rasfat prea tare, daca nu mi-e teama ca o sa mi se urce-n cap. Nu mi-e teama. Poate sa mi se urce-n cap. Important este sa simta ca eu o voi tine sa nu cada, ca voi fi acolo tot timpul. Iar cand va cadea, mare fiind, eu voi fi langa ea s-o ridic, s-o sprijin si s-o iubesc. Caci copiii care primesc totul sunt copiii care primesc iubire si ofera iubire. N-avem nicio siguranta ca odraslele noastre vor fi medici, artisti de valoare sau bogati (in premisa ca bogatia ar asigura fericirea) dar daca-i iubim din toata inima si ne conectam cu ei atunci cand au nevoie, sunt toate sansele sa creasca frumos si sa ne iubeasca si mai tarziu, sunt toate sansele sa nu caute validare in like-uri pe facebook sau instagram, sunt toate sansele sa ne spunem ca am crescut un OM.

Viaţa merge înainte, tot înainte

Astăzi a mai murit un prieten din copilărie. El şi atâţia alţii. Cosmin, Cristi, Vasile, Vali. Fără a-i menţiona pe bunicii unora dintre noi, plecaţi şi ei, mult prea devreme. Andreea m-a întrebat de ce plâng şi i-am spus că a murit un prieten, că s-a dus la Doamne-Doamne. Şi întrebarea ei a fost: Te-a supărat Doamne-Doamne? Logic, nu?

Poate că moartea e în firea lucrurilor( Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte) dar durerea nu se estompează cu această conştientizare. Dimpotrivă. Doare şi mai tare. Şi doare şi când e greu, doare şi când nu e frumos, doare şi când iubeşti şi nu eşti iubit, doar şi când nu mai eşti îndrăgostit, doare şi când afară ninge, doare când e primăvară. Nu ştiu cum facem să nu mai doară. Poate doar trăind şi iubind frumos clipă de clipă. Fără garanţii incluse.

Nu te vom uita, prietene!