Dar nu primesc dragoste. Nu primesc afectiune. Nici atentie. Nici timp dedicat lor si numai lor. Nu primesc respect. Primesc doar multe jucarii atunci cand ei vor sa se joace cu parintii. Primesc doar "lasa-ma si pe mine 5 minute" sau chiar o urecheala sau "palmuta la fund din care n-a mai murit nimeni" atunci cand au o criza de furie. Si in loc ca parintele sa se aplece la copilul furios si inlacrimat si sa-l ia in brate, sa-i sopteasca cat de mult il iubesc atunci si mereu, ii urla "ti-am luat de toate si tu asa ma rasplatesti? esti un rasfatat!". Am facut si eu asta, cu regret imi amintesc. Dar timpul si vorbele spuse nu se mai intorc. Ce pot sa fac acum este doar sa fiu o mama mai buna clipa de clipa, incepand de acum, nu de maine. Nu mi-e teama ca mi-as putea iubi prea mult copilul, nu cred ca exista asa ceva, nu cred ca iubindu-l foarte mult i-as putea dauna cumva. I-as putea dauna daca in loc s-o iubesc un infinit si sa-i si dovedesc asta fiind alaturi de ea mereu (fiindca ea m-a ales pe mine sa-i fiu mama), as indeparta-o de langa mine, as indrepta-o prin atitudinea mea sa iubeasca lucrurile si nu oamenii, as face-o sa se refugieze, neinteleasa fiind de mama ei, in vicii si relatii toxice, nesanatoase. Nu vreau sa indrept prin ea tot ce-a fost stramb in viata mea, nu vreau sa traiasca ea viata pe care n-am trait-o eu fiindca acum imi dau seama ca tot ce-am facut m-a indreptat spre intalnirea cu ea, spre intalnirea cu autentica iubire.
Uneori sunt intrebata daca n-o rasfat prea tare, daca nu mi-e teama ca o sa mi se urce-n cap. Nu mi-e teama. Poate sa mi se urce-n cap. Important este sa simta ca eu o voi tine sa nu cada, ca voi fi acolo tot timpul. Iar cand va cadea, mare fiind, eu voi fi langa ea s-o ridic, s-o sprijin si s-o iubesc. Caci copiii care primesc totul sunt copiii care primesc iubire si ofera iubire. N-avem nicio siguranta ca odraslele noastre vor fi medici, artisti de valoare sau bogati (in premisa ca bogatia ar asigura fericirea) dar daca-i iubim din toata inima si ne conectam cu ei atunci cand au nevoie, sunt toate sansele sa creasca frumos si sa ne iubeasca si mai tarziu, sunt toate sansele sa nu caute validare in like-uri pe facebook sau instagram, sunt toate sansele sa ne spunem ca am crescut un OM.
miercuri, 20 ianuarie 2016
marți, 12 ianuarie 2016
Viaţa merge înainte, tot înainte
Astăzi a mai murit un prieten din copilărie. El şi atâţia alţii. Cosmin, Cristi, Vasile, Vali. Fără a-i menţiona pe bunicii unora dintre noi, plecaţi şi ei, mult prea devreme. Andreea m-a întrebat de ce plâng şi i-am spus că a murit un prieten, că s-a dus la Doamne-Doamne. Şi întrebarea ei a fost: Te-a supărat Doamne-Doamne? Logic, nu?
Poate că moartea e în firea lucrurilor( Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte) dar durerea nu se estompează cu această conştientizare. Dimpotrivă. Doare şi mai tare. Şi doare şi când e greu, doare şi când nu e frumos, doare şi când iubeşti şi nu eşti iubit, doar şi când nu mai eşti îndrăgostit, doare şi când afară ninge, doare când e primăvară. Nu ştiu cum facem să nu mai doară. Poate doar trăind şi iubind frumos clipă de clipă. Fără garanţii incluse.
Nu te vom uita, prietene!
Poate că moartea e în firea lucrurilor( Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte) dar durerea nu se estompează cu această conştientizare. Dimpotrivă. Doare şi mai tare. Şi doare şi când e greu, doare şi când nu e frumos, doare şi când iubeşti şi nu eşti iubit, doar şi când nu mai eşti îndrăgostit, doare şi când afară ninge, doare când e primăvară. Nu ştiu cum facem să nu mai doară. Poate doar trăind şi iubind frumos clipă de clipă. Fără garanţii incluse.
Nu te vom uita, prietene!
joi, 8 octombrie 2015
Pe tine ce te face fericita?
In timp ce ne jucam, o intreb pe printesa mea: Cum te cheama pe tine? Dia, imi raspunde ea, bucuroasa. Dar pe mami cum o cheama, Dia? Mami, se alinta ea, si mai bucuroasa. Si pe tati cum il cheama, Dia? Taaatiii, tati, zice ea vesela. Continuam in acelasi registru si-o intreb: Dar mami pe cine iubeste cel mai mult pe lumea asta? Pe Dia! Dar Dia pe cine iubeste cel mai mult? Pe mami! Dar Dia si mami pe cine iubesc cel mai mult pe lumea asta? Pe tati, spune ea cu voce cristalina.
Apoi sta in brate la mine cu orele, fara sa ma lase sa fac nimic, doar s-o tin pe ea in brate, s-o alint, s-o mangai, sa-i sarut obrajorii si sa se uite lung in ochii mei, facandu-mi pe nevorbite cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care o poate primi un om in viata asta.
Pentru mine, asta este fericirea.
Am intalnit oameni profund nefericiti, sanatosi, cu putere de munca, cu familii sau nu, a caror singura satisfactie pare a fi critica celorlalti. De pe un scaun, fara sa gandeasca macar o secunda inainte de-a vorbi, arunca cu rautati : Ce urata e X, ce s-a ingrasat Y, ce urat ii sta lui Z in negru, ce slaba e T, ce urat ii sta in fusta lui C etc,etc. Nu ma mira doar rautatea gratuita din spatele acestor vorbe ci si frecventa lor, zi de zi, caci pare ca unora nu le mai ajunge timpul de 8 ore pentru a arunca cu noroi, fara a se observa o clipa. Daca fac asta tot timpul, fara nicio pauza, cand se bucura de viata? Ce-i face pe ei fericiti? Ce ii defineste pe acesti oameni care gandesc cu aceeasi minte de licean incorsetat de prejudecati si mentalitati de secol 20? Eu, una, sper ca n-am facut 35 de ani degeaba, ca n-o sa-mi educ fetita in spiritul judecarii dupa aspect, nu ma definesc nici kilogramele in plus, nici ochii, nici buzele, nici, nici. Nu ma bronzez fiindca unora li se pare ca sunt prea alba, nu ma imbrac cum ar vrea X sau Y...dintr-un simplu motiv: eu stiu cine sunt si ce vreau. Nu-mi caut fericirea in a fi pe placul celorlalti. Rautatea si nefericirea lor de aici provin, nemultumiti de ei si necunoscand adevarata iubire, critica la nesfarsit si judeca fara sa gandeasca.
Apoi sta in brate la mine cu orele, fara sa ma lase sa fac nimic, doar s-o tin pe ea in brate, s-o alint, s-o mangai, sa-i sarut obrajorii si sa se uite lung in ochii mei, facandu-mi pe nevorbite cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care o poate primi un om in viata asta.
Pentru mine, asta este fericirea.
Am intalnit oameni profund nefericiti, sanatosi, cu putere de munca, cu familii sau nu, a caror singura satisfactie pare a fi critica celorlalti. De pe un scaun, fara sa gandeasca macar o secunda inainte de-a vorbi, arunca cu rautati : Ce urata e X, ce s-a ingrasat Y, ce urat ii sta lui Z in negru, ce slaba e T, ce urat ii sta in fusta lui C etc,etc. Nu ma mira doar rautatea gratuita din spatele acestor vorbe ci si frecventa lor, zi de zi, caci pare ca unora nu le mai ajunge timpul de 8 ore pentru a arunca cu noroi, fara a se observa o clipa. Daca fac asta tot timpul, fara nicio pauza, cand se bucura de viata? Ce-i face pe ei fericiti? Ce ii defineste pe acesti oameni care gandesc cu aceeasi minte de licean incorsetat de prejudecati si mentalitati de secol 20? Eu, una, sper ca n-am facut 35 de ani degeaba, ca n-o sa-mi educ fetita in spiritul judecarii dupa aspect, nu ma definesc nici kilogramele in plus, nici ochii, nici buzele, nici, nici. Nu ma bronzez fiindca unora li se pare ca sunt prea alba, nu ma imbrac cum ar vrea X sau Y...dintr-un simplu motiv: eu stiu cine sunt si ce vreau. Nu-mi caut fericirea in a fi pe placul celorlalti. Rautatea si nefericirea lor de aici provin, nemultumiti de ei si necunoscand adevarata iubire, critica la nesfarsit si judeca fara sa gandeasca.
miercuri, 17 iunie 2015
Un vis despre timpuri ce-au trecut
Princess sta cuminte in carucior si eu trag bagajul dupa noi, intrand in aeroport. Bate un vant caldut, prevestitor de multe amintiri frumoase si de aventuri in tara pastelor, pizzelor, tiramisului si inghetatelor adevarate.Nu e asa de multa lume asa ca suntem amandoua mai linistite, ea nu e agitata de atata lume, eu nu sunt agitata de agitatia ei. Mergem la una din domnisoarele zambitoare sa ne ia in primire, ne verifica actele, ne ureaza drum bun si mergem mai departe la un domn in uniforma. Ne zambeste si el, princess deja se intoarce spre mine, semn ca nu mai are rabdare si ii spun ca nu mai dureaza mult si ne urcam in avion, o sa zburam deasupra norilor. Domnul in uniforma se uita si el pe acte si ma intreaba unde mergem, de parca nu ar fi clar. Ii spun la intamplare Roma desi eu stiu ca mergem la Milano dar de ce sa stie toata lumea unde merg, pot sa dau check in cum ca as fi in Napoli, de exemplu, si eu sa stau degeaba pe Facebook. Ma intreaba de cenepe-ul fetitei in caz de...in caz de ce?, intreb, in caz ca se prabuseste avionul? Daca se prabuseste, nu va mai conta cenepe-ul niciuneia dintre noi, ii dau replica cu un zambet amar. El imi spune, neintrebat, ca au nevoie de un translator, ca a venit un individ , a trecut toate probele dar n-a venit, dom'le, la lucru si nici nu mai raspunde la telefon! Cata neseriozitate! Ii spun ca asta e lumea, eu lucrez unde lucrez si mi-e asa de greu cateodata ca zilele-mi par chin dar nu pot sa fac nimic acum, am alte prioritati dar sper din suflet sa fie doar temporar. Urmeaza etapa cantaririi bagajelor si a controlului cu infrarosu, dupa care nu mai urmeaza decat sa urcam in avion si o doamna draguta ne pofteste pe amandoua sa trecem printr-o usa dar cand imi strica numele cu voce tare, fara sa-l poceasca in vreun fel, princess tresare in somn si ma trezeste si pe mine din visul in care mergeam in Italia. Asa e in viata, in prezent, de multe ori, tindem sa nu apreciem ceea ce avem, suntem nemultumiti ba de aspectul fizic, ba de serviciu, ba de lipsa amicilor adevarati pentru ca peste 10 ani cand ne uitam in urma, cu nostalgie, la fotografii, sa ne spunem: "Ce bine era atunci! N-aveam nicio grija, imi ajungeau banii, n-aveam atatea kilograme in plus, atatea semne, atatea riduri!" Fiindca din momentul nasterii, ne indreptam cu totii spre ceea ce este absolut sigur ca se va intampla, tot ceea ce avem de fapt, tot ceea ce ne apartine cumva, este momentul prezent . Atat si nimic mai mult. Fie ca ne facem selfie-uri pe diverse plaje din lume, pe diverse varfuri de lume, in parcuri, in cluburi, cu funda pe cap, in pielea goala, in rochii de gala, la tara, la parinti acasa, cu sanii pe afara si asteptam sa fim catalogate drept doamne(desi nu stiu ca printesa Kate sa fi facut asta vreodata) cu buzele tuguiate sau nu, la birou, in bai, cu un banal fundal o gresie verde, fie ca suntem mamici obsedate de control, obsedate de a fi lingusite si apreciate pentru cat de super eroine suntem si pentru cat muncim, fie ca facem poze lascive in oglinda asteptand sa fie vazute de cel pe care-l iubim(si care nu ne vede), fie ca asteptam sa se implineasca un vis care nu se mai implineste, fie ca iubim fara speranta si ne inecam amarul in bautura, fie ca suntem un sef fara coloana, astazi bun si maine rau, fie ca ne certam din orgoliu si ca sa razbunam o greseala care nu ne priveste, fie facem rau zambind, convinsi/convinse ca am facut ceva bun sau amuzant, fie suntem cate un pic din toate acestea si citim acest text undeva pe un vas de toaleta in brate cu un smartphone sau o tableta, gadget-uri care au luat locul vietii sociale, toti/toate nu avem decat clipa de acum. Restul sunt pareri.
miercuri, 20 mai 2015
Cand vreau sa dorm
Cand vreau sa dorm, beau cafea. Si pentru ca mai mereu as vrea sa dorm, sa recuperez aproape 3 ani de somn numai in reprize si nu se mai poate, beau cafea. Dar e si asta o bucurie. Cand nu putem avea ce vrem, trebuie sa voim ce putem. La ceva distanta de mine, in fata oglinzii, micuta se imbraca cu un tricou roz de-al meu si zice mereu : mami, inves? mami, inves? Da, e invers, vino sa ti-l dau eu cum trebuie! Dar ea continua pe limba ei si in ritmul ei. Si asta cred ca e cea mai mare bucurie. A mai trecut o saptamana fara dulciuri, as fi vrut sa scriu in fiecare zi cum a fost dar timpul-mi este limitat. Nu prieten, nu dusman, limitat.
Unele lucruri nu le intelegi decat daca esti parte din ele, daca le fragmentezi, daca le traiesti. Din afara, pare totul mai usor, mai simplu. Dar pune-te un moment in mijlocul tornadei, mergi o zi in pantofii altcuiva si atunci vei intelege cate ceva si poate te vei opri din judecat.
Unele lucruri nu le intelegi decat daca esti parte din ele, daca le fragmentezi, daca le traiesti. Din afara, pare totul mai usor, mai simplu. Dar pune-te un moment in mijlocul tornadei, mergi o zi in pantofii altcuiva si atunci vei intelege cate ceva si poate te vei opri din judecat.
marți, 12 mai 2015
Copiii sunt tot ceea ce avem mai scump in lume
Dupa ce saptamana trecuta printesa mea a spus primele ei cuvinte legate("Nu-mi pase" adica "Nu-mi place" si numai ce o imbracasem cu o frumoasa rochie roz), astazi le-a rostit pe urmatoarele, in biserica, cand a vazut un om plangand. Luandu-mi fata in palmele ei mici, m-a intrebat: Mami, a pans? Si plangacioasa de mine a plans iar. De data asta, de bucurie. I-am spus ca pe acel om il ajuta Doamne-Doamne si de aceea a venit la biserica. Si-am iesit de acolo, cu gandul sa ne ajute pe toti, pe cei buni, pe cei rai, pe cei rai care se considera buni dar exista mereu conspiratii la adresa lor si n-au ce sa faca, trebuie sa fie rai, ranchiunosi, stresati mereu. Viata-i o lupta, nu? Cateodata simt asa :
vineri, 1 mai 2015
Dor şi doare
E puţin trecut de ora 23 şi ajung în staţie. O femeie înaltă, doamna Maria, mă aşteaptă cuminte într-o parte. Ştiu că are o durere adâncă din felul în care calcă şi se mişcă, parcă o dor toate, parcă o apasă şi genunchii nu mai vor să ducă povara dar drumul merge tot înainte şi acolo trebuie să meargă şi ea. Îi mulţumesc fiindcă mă aşteaptă mereu şi ne îndreptăm spre casă. Îmi mărturiseşte că are probleme cu genunchii , că trebuie să facă o infiltratie dar nu mai ajunge să le facă pe toate.
-Când eşti singur, nu se mai leagă nimic. În doi, se leagă altcumva, reuşeşti să faci într-o lună ceva, în a doua lună altceva. Dar singur?
Oftez, îmi imaginez cât îi e de greu, singurătatea e în sine o boală grea şi-o întreb ceva legat de lucru că să nu deschid răni dureroase.
-Spune-mi Maria, te rog, îmi place atât de mult, nu-mi spune nici dumneavoastră, spune-mi tu. Îi promit că aşa o să-i spun deşi ştiu că-mi va fi greu şi îi spun că şi eu sunt Maria dar foarte rar mă strigă cineva pe acest nume.
-Ca soţul meu nu-mi spunea nimeni pe nume. Maria, Maria. Şi acum aştept să-mi spună aşa dulce : Maria! Dar nu mai e. M-a lăsat singură şi nu mă mai strigă deloc.
-S-a dus de multă vreme? Întreb cu voce stinsă, de teamă să n-o doară şi mai tare dar simt că ar vrea să mai spună cuiva, fie şi unui străin, durerea de neconceput a pierderii jumătăţii.
-Acum, la sfârşitul lunii mai, face un an, spune printre lacrimi şi simt c-o să plâng.
-Nici nu pot să redau în cuvinte cât de tare m-a durut, parcă nici nu-mi vine să cred că eu l-am ţinut în braţe când şi-a dat ultima suflare. Nu cred că cineva poate să spună cât doare când auzi sunetul acela specific înainte de-a muri, nu te pregăteşte nimeni pentru aşa durere.
Plânge încetişor şi ochelarii i se aburesc şi nu ştiu nici măcar dacă mai vede pe unde merge. Ajungem în faţa blocului şi-mi spune că-l caută prin casă, că se trezeşte de multe ori căutând câte ceva prin camere şi brusc îşi da seama că-l caută pe el, nu ceva, nu pe cineva, doar pe el. Nu vreau să plâng dar plâng pentru că durerea ei e prea mare şi-au fost rude şi prieteni pe care i-am pierdut şi i-am căutat în acest fel dar nu i-am mai găsit.
-Şi ne-am certat, ne-am împăcat, am crescut un copil dar şi el e departe. Am făcut un tablou cu fotografia lui şi când e aşa de greu, îl întreb de ce-a plecat, de ce nu mă mai strigă pe nume, de ce nu mai e lângă mine.
-L-aţi şi certat, doamna Maria? Fiindcă a plecat atât de devreme?
-L-am certat dar nu-mi răspunde, n-are cuvintele la el, zâmbeşte ea printre lacrimi. Şi eu îmi aduc aminte de toate clipele bune, îmi aduc aminte şi de cele rele şi mereu mă întreb dacă nu cumva aş fi putut să fac altcumva, să-i spun altceva, să nu ne certăm atunci când era în viaţă. Lucram când eram tineri cu nemiluita, 12 ore, 16 ore pe zi şi eram departe de copil, departe de el, pentru bani, pentru o viaţă mai bună şi acum îmi dau seama că plecând, nu iei nimic cu tine, că nu rămâi cu nimic, că tot ce contează e să iubeşti şi să fii lângă cei dragi cât poţi de mult. Dar de ce, de ce ne certăm, de ce nu putem fi mai buni? Plecăm dincolo dintr-o dată şi rămânem certaţi, rămânem neîmpăcaţi. Dar de ce, de ce? Mi-e atât de dor de el că doare.
-Pentru că suntem oameni şi oamenii greşesc, pun orgoliul în faţa iubirii, uită că există o singură clipă, cea de acum.
-Uităm, uităm, îşi şterge doamna Maria lacrimile şi-şi cere scuze că m-a făcut să plâng dar e un plâns bun, purificator. Mâine...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Cameră
Cărți peste tot, Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate. Flori speranță și o l...
-
Am citit cândva, acum vreo doi ani, să fie, zic, o carte care m-a tulburat atunci, când trăiam amorțită(să nu simt, să nu mă mai doară real...
-
Sunt la final, mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final. Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cu...
-
Mi-a spus Miron, mi-a dat în scris(cum altcumva?) că s-a înscris la facultate și ar vrea să-mi povestească câte ceva, poate vă era dor. Poat...

