Dulce septembrie

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

N-am mai trăit  de mulţi ani un septembrie aşa de rece dimineaţa şi atât de cald la orele după-amiezii. Atât de cald pe străduţe proaspăt reabilitate şi atât de rece pe străzile din centrul Sibiului, veşnic ocupate de maşini, unde găseşti cu greu un loc de parcare.

A fost un septembrie în care am intrat într-o biserică ortodoxă fiindcă a cerut-o princess şi ca niciodată m-a uimit liniştea de acolo, e un vacarm în bisericile astea care mă miră mereu. Dar acum nu. Era surprinzător de linişte. Eu doar m-am uitat lung la imagini, princess s-a rugat. Chipurile. Se uita în jur şi imita ce făceau puţinii oameni prezenţi. Am întrebat-o ce vorbeşte cu Dumnezeu. A zis că se roagă să stau cu ea acasă, să nu mă mai duc la serviciu, să n-o mai duc la grădiniţă şi să nu mor niciodată. Am întrebat-o de ce s-a gândit la moartea mea.

-Păi toţi oamenii mor, nu-i aşa?

-Aşa e, mor toţi.

-Atunci o să mori şi tu şi eu mă rog la Dumnezeu să nu mori. Stai încă puţin să mă rog şi pentru tati, să nu moară nici el.

A fost un septembrie în care am putut să râd de mine, de barierele şi de constrângerile la care m-am supus singură. De greşelile pe care le-am făcut voit. Nu să rănesc ci să aflu.  Fără să ţin cont de ceilalţi. Ca să rănesc nu să aflu. O fi târziu să spun că-mi pare rău? Că mi-am dat seama cât am lovit de tare? Că am apăsat tare pe durerile altora, pe fricile şi complexele lor? Deşi nu voiam nimic de la nimeni? Aşa septembrie a fost. Cel mai frumos şi bun septembrie în care puteam să fiu.

A fost luna în care am descoperit(din întâmplare, oare?) Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach şi Cea mai frumoasă carte din lume de Eric-Emmanuel Schmitt. Le-am citit pe nerăsuflate. Revin la ideea că citim unele cărţi doar când le vine timpul şi unora nu le vine niciodată timpul.  Că nu există din întâmplare. Că totul se întâmplă cu un rost. Şi că vedem unele experienţe drept tragice când ele sunt de fapt cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Ca o poveste...Doar scrisă, doar relatată, doar intuită, povestea e aici, în faţa tuturor. Fără imagini, fără desene, fără proiecţii, ca un dor care nu se stinge niciodată, nu se vindecă. Nu e durere. E doar următorul nivel. 

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

De ce ne plac genţile mari?

Pentru că sunt încăpătoare.
Poţi să bagi într-o geantă de dimensiuni mari: acte, portofelul, un tricou, o pereche de balerini. Şerveţele demachiante, şerveţele matifiante. Speranţe mai mari sau mai mici. Tragedii, adică. Cartea "Speranţa : o tragedie" de Shalom Auslander. N-am terminat-o niciodată. Nu cred că e chiar genul meu de  umor în ea.



Pentru că sunt practice. 

Dacă sunt din piele moale, de calitate, o să stea comod pe umăr sau în mână, în timp ce îndeşi în ele păturica, opincuţele şi apa fetiţei. Fructe, o carte sau mai multe, un card sau două, o spumă pentru volum, o pudră. Pe care nu le vei folosi niciodată. Dar să fie acolo. Ce, bărbaţii nu-şi cumpără maşini mari? Deşi n-au decât un copil sau nici măcar unul?



Pentru că ne oferă siguranţă. Sunt în trend genţile mici sau medii, crem, roşii sau bordeaux, turcoaz sau negre care însă nu se închid decât cu un buton de siguranţă, nu au fermoar. Iar noi, femeile, căutăm siguranţă. Oricât de frumoasă ar fi o geantă mică, dacă nu se închide, e egală cu zero. De-o nuntă, acolo, merge. Dar de toată ziua nu sunt o investiţie. Pot să fie ele Chanel, Yves Saint Laurent sau Gucci. Nu e ca şi cum marca genţii s-ar vedea. Calitatea, da, se vede. Ca la un om. Oricât de domn/doamnă, intelectual/intelectuală va pretinde, insinua, afirma că e, la un moment dat, calitatea va ieşi la iveală. Se va observa în cusături, în fermoar, în scame, în buzunare, compartimentare. Nu încurcăm lucrurile, nu? Vorbim de genţi, nu de oameni.


Pentru că au compartimente multe. În care să pui secrete. Pentru că au mistere şi te întrebi câte chestii enigmatice ascunde o femeie într-o geantă mare. Poate un kit pentru un eventual cutremur, poate un reader cu peste 500 de cărţi(în cazul meu e adevărat, am un reader care a mers cu mine peste tot deşi în maşină şi în tren nu citesc niciodată fiindcă am rău de mişcare), creme de mâini, antialergice, o fotografie a lui Arsenie Boca(pentru că românii speră şi cred în alţii, nu în ei), un manual antistres(există?), absorbante zilnice, tampoane, prezervative(hai cu ipocrizia!), şurubelniţă(ce?), rujuri, parfumuri în miniatură, antitermice, pensete, pixuri, agende pe care nu le vom folosi niciodată, bonuri de cumpărături, reţete de slăbire, reţete de prăjituri cu miere, spray-uri nazale, doruri multe şi grele, neglijări de sine, urâte şi deprimante, reţete de fericire împrumutate de la alţii, fotografii ale unor culori de păr care să ne facă altele, numere de telefon ale unor manichiuriste, coafeze sau maseuze, gânduri care să ne facă să ne apropiem unii de alţii, să ne înţelegem, să nu ne depărtăm, să nu ne ignorăm. Nu contează ce pui într-o geantă mare. Contează să foloseşti la un moment dat ce ai în geanta aceea mare.                                            

Cuvinte

Schimb câte ceva prin casă. Îmi cumpăr trei cărţi. Pe care le citesc în tot atâtea zile. Că tot a venit toamna. Nu ştiu de când îmi place. Îmi plăcea primăvara. Pentru liliac, lalele, ghiocei, pentru frezii, pentru pomii înfloriţi, pentru mirosul reavăn al pământului şi al ierbii. Şi iată-mă aici, să-mi placă toamna, pentru aleile înfrumuseţate de frunze galbene, roşii şi arămii, pentru linişte, pentru căldura care vine după unele zile reci şi ploioase  şi te face să apreciezi ceea ce ai atunci, pentru tot ce poţi să găteşti la cuptor fără să se facă, vai, atât de cald în casă, pentru că poţi să te întinzi pe un fotoliu cu două-trei cărţi în braţe şi să citeşti în neştire, pentru un pahar cu vin alb, dulce. Asta când nu construieşti, pictezi sau desenezi animale fantastice, prinţese, litere sau cifre cu magica.

Nici muzică nu mai ascult. Nu acum. Am vrut să plec acasă. Dar la întoarcere aş fi fost tot eu, cu gândurile mele, cu ale mele, cu serviciul...Nu mai plouă aşa că ies cu princess la plimbare. O mai iau şi în braţe destul de des. Dar când merge pe jos, mă ţine strâns de mâna dreaptă şi nu-mi dă drumul orice se întâmplă în jurul nostru. Asta-mi oferă o siguranţă şi o stare de bine şi de fericire pe care numai faptul că eşti iubit necondiţionat ţi-o poate da.  Mă privesc şi-mi spun în glumă "abracadabra" care-ar însemna "what I speak is what I create". Frumos, nu? Care-o fi formula magică pentru ceea ce tac să se împlinească, să devină realitate? Tac. Sperând că asta să-mi aducă răspunsuri, întrebări nu am. Ele erau de mult în mine, aşteptând. Cică timpul ar rezolva multe dileme. Am mai spus-o, nu cred că timpul rezolvă ceva. Alte cuvinte ar rezolva asta: "spune-mi mai multe". Dar nu suntem toţi pregătiţi să vorbim de teama de-a nu fi ascultaţi.

Fie-mea mi-a spus ieri că ea nu mai poate să-mi spună mereu să mergem undeva şi eu să spun că nu mergem nicăieri. Asta după trei ore de plimbări şi cumpărături, după ce-am întrebat-o dacă ar vrea să meargă în Lidl. Apoi astăzi mi-a spus că e foarte greu pentru ea să facă ce-i spun eu când ea vrea să facă ce-i trece ei prin minte, înţeleg? Şi să spună cu voce tare ce crede. Ca atunci când am fost să mâncăm într-un restaurant şi a remarcat uimită că un om avea bulinele de la ochi în direcţii diferite, una sus, una jos. Omul privea în genul lui Băsescu aşa că nu-mi dau seama dacă se uita la mine cu reproş când Andreea a spus asta sau se uita în propria ciorbă. I-am explicat magicei că omul are un defect dar că nu e frumos să sublinieze asta, că ni se putea întâmpla şi nouă şi ne-ar fi durut să facă oamenii aluzii la ochii noştri. Cu ei vedem. Iubirea ne orbeşte, nu vedem defecte, răutăţi, minusuri. Dar e singura care ne ţine tineri, care ne face să nu ne arătăm vârsta. Şi umorul. Şi împlinirea personală.

Doar mie îmi place toamna? Cu toate minusurile ei?

Sursa foto : Encyclopædia Britannica

Drumuri

Am primit de la o bună prietenă un link cu un interviu cu Codin Maticiuc. Nu e neapărat genul de persoană despre care eu aş citi ceva, cumva. Nu i-am citit cartea, doar fragmente din ea, doar o postare citită şi aceea total întâmplător, când cineva care avea o părere proastă despre el s-a mirat că nu e omul care credea că e. Şi aşa e, ne înşelăm în privinţa oamenilor atât de rău că ajung la concluzia că mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu-l cunoşti. O să revin la partea asta cu înşelatul în privinţa calităţii oamenilor. Am citit interviul fiindcă link-ul mi-a fost trimis de ea, de prietena asta pe care o văd foarte rar şi fiindcă am încredere în judecata ei. Am parcurs tot interviul cu atenţie deşi de obicei citesc pe diagonală, foarte repede şi rămân doar cu ce mă interesează. Citind şi recitînd interviul, n-am fost lămurită ce anume credea ea că o să mă atragă. Mi-a spus în privat. Eu credeam că e cu totul altceva care oricum nu poate fi discutat decât între patru ochi, niciodată la telefon, niciodată pe diverse reţele de socializare. Şi probabil mereu e ceva ce nu se spune, detalii. În care se ascunde diavolul.

Am inventat cele mai multe poveşti scrise aici, pe blog. Uneori poveştile astea au plecat de la fapte reale, de la un om din carne şi oase care a trecut întâmplător pe lângă mine, care m-a întrebat ceva ce mi-a trezit amintiri sau reînviat dureri. Nu doar frumuseţea e în ochii privitorului, ci şi adevărul. Fiecare are adevărul lui, nu? Felul în care îşi reprezintă oamenii, lucrurile, relaţiile dintre oameni. În funcţie de ce-a învăţat la vârstă mică de la părinţi, de la ce i s-a tot repetat la şcoală, de la ce meserie a ajuns să aibă, de la familia pe care a reuşit să şi-o facă sau ţină, de la tot felul de norme şi reguli sociale care fac nefericiţi oamenii când nu li se potrivesc. Sunt toate drumuri. Uneori contează ce e la capătul drumului. Pentru cei mai mulţi, de fapt. Asta contează. Scopul atins, victoria. Uităm de traseu, de ce-am învăţat pe parcurs. Uităm de clipele frumoase, de recunoştinţa că un om a trecut prin viaţa noastră. S-a întâmplat ca o poveste scrisă de mine să se potrivească cu realitatea unei persoane cunoscută recent. Foarte recent. Nu ştiu dacă are rost să mă justific, eu sunt cea care spune mereu că cine se scuză, se acuză. Nu ştiu dacă omul respectiv va citi şi asta. Ca să ştie. Să ştie că nu ştiu despre ce vorbeşte. A fost doar o coincidenţă. Îi mulţumesc fiindcă mi-a spus că scriu frumos. N-am vrut să redeschid răni sau să arunc cu adevăruri în faţă când şi eu am drumul meu de parcurs, adevărurile mele pe care nu le crede nimeni şi poveştile în care cred toţi.

Cuvintele acestui om m-au readus pe pământ, atentă doar la durerea mea, nu am observat că şi ceilalţi pot avea dureri. Şi reacţia lor să fie rezultatul nehotărârii mele, lipsei de logică, nesiguranţelor. Doar n-o să ne etalăm toţi temerile şi punctele slabe. Le ţinem bine ascunse, simulăm şi disimulăm. Iar dacă simţim că suntem atacaţi, lovim noi înainte. Iar când ai încredere în cineva, ajungi să-i arăţi şi vulnerabilităţile tale. Oricum le va simţi, le va intui. Apoi te va lovi. Citeam în "La răsărit de Eden" că principalul motor a tot ceea ce fac oamenii, cu mic, cu mare, e dragostea, obţinerea şi menţinerea ei. Cam. Dar ce te faci cu frica? Frica de-a nu avea dragoste, de-a o pierde, de-a n-o menţine? Frica e mai mare decât dragostea. Am mai spus asta. Nu mi-a fost frică să-i spun unui om tot ce simt, acum câţiva ani. Apoi mi-am dat demisia. Am vrut să ştie că demisia mea a fost rezultatul comportamentului abuziv. Acum ceva timp iar am avut curaj să-i spun unui om ce simt. De data asta, omul asta s-a purtat aşa de frumos că tot nu-mi vine să cred. Nu mă interesează care va fi rezultatul, mă interesează doar relaţia care înainte nu era deloc şi acum există ca prin minune. M-am înşelat în privinţa lui.

Parcurgem multe drumuri. Unele n-au finalitate.  Pe unele drumuri rămânem fără apă, fără prieteni, fără vise, fără stele, fără repere. Dar singura busolă e în inima noastră. Pe asta n-o pierdem niciodată indiferent cu cât dispreţ ne vor privi unii.

E oficial, ne-am despărţit

Calvin Klein a ieşit din scenă, am altul, tot Calvin Klein, de dată recentă. De vechiul m-am despărţit, era prea-prea deşi am înţeles asta târziu. Probabil de la notele finale, zahăr, cocos şi nu mai ştiu ce. Bălării toxice. Mă aşteptam să păstrez o picătură cum fac de obicei cu toate parfumurile, mă aşteptam să am regrete dar NU. Unbelievable.

A fost frig săptămâna asta. Din anotimpul meu preferat. Iarna mă deprimă, sper să treacă ca prin farmec. Într-o dimineaţă, discut cu mult calm cu princess, explicându-i că e rece afară şi o s-o îmbrac mai gros decât de obicei. Înţelege, cum altfel? Când să plecăm din casă, îmi zice că ea vrea sandalele. Îi spun că nu se poate, de ce nu se poate şi ea mă imploră:

-Dar te rog, te rog, te roooooggggg, mama! 

Şi mă supăr instant.

-Atunci să faci ce vrei, te rog, ia ce vrei, dezbracă-te şi mergi nu în sandale, mergi desculţă, da? Dar să nu-mi spui mie că ţi-e frig!

Toate astea ţipate. Ştiu. Nu sunt perfectă. 

-Bine atunci! 

Spune astea şi se aruncă pe colţar, plângând dramatic. Se pricepe.

 -Of, of, ce mă fac? O să iau ce vrei tu atunci!

Intru în baie. Vine după mine, cu un carneţel pe care a desenat ceva.

-Vezi? Ştii ce e asta? E inima mea frântă! Mi-ai frânt inima! Ne-am despărţit, mama, să ştii!

Culmea că a împărţit-o-n patru. Pe toate le ştie. 

Mă aplec la nivelul ei să ne conectăm.

-Îmi pare rău că ţi-am frânt inima. N-am vrut. Am vrut să-ţi fie bine pe drumul spre grădiniţă, ştii că ieri ne-a fost frig fiindcă ne-am îmbrăcat amândouă ca de vară?

-Da, ştiu, înţeleg, of, of...

-Hai să-ţi desenez ceva!  

Şi-i desenez o inimă :

Ne-am împăcat. Îmi desenează şi ea o inimă :

Together again.

Astăzi mergem la dansuri şi cât timp o aştept, mă gândesc să mă duc la Billa să-mi cumpăr ceva de mâncare, n-am mâncat nimic toată ziua cu ocazia unei plasări şi altor chestii as sweet as chocolate. N-aveau prea multe, nici eu nu prea aveam chef de ceva consistent. Ajung la casă. Casierul, un pic blonduţ, un pic grăsuţ, un pic pisi:

-Îmi daţi mie măruntul ăla? Îi spune domnului din faţa mea. Aşa, mâţâit. În genul lui Solcanu. Domnul îi dă măruntul, Mircea numără banii, e cumva nemulţumit că sunt doar 29 de bani dar treacă de la el. Se uită la ce am eu în pungă. Am folosit mănuşă. El, nu. În loc să se uite doar, i-am spus că nu ştiu ce e, speram doar să nu fie ceva dulce, pipăie cu degeţelele cu care a pus mâna pe bani şi-mi spune filozofic:

-Da. Nu ştiu ce e, să pot să bag aicea. 

În gând îmi spun că poate să bage ce poate, oricum nu mănânc. 

-Ce scria acolo?

-Îţi spuneam eu ce scria, beibi, dacă scria ceva. 

-Am înţeles, e fie cu spanac, fie cu ciuperci. 

-Îmi place aia cu fie. Carrefour, mon amour.
Plec prin ploaie să-mi iau odorul de la dansuri. Îmi aduc aminte de-o doamnă, adevărată doamnă de la un serviciu anterior, puţin arogantă, puţin cumva. Am nimerit într-o zi amândouă la toaletă. A ieşit cu aceeaşi prestanţă de regină neîncoronată din budă şi dusă a fost. Vezi tu, spălatul pe mâini după ce te ştergi la fund nu-i pentru toată lumea. Cred că n-a avut curaj. Nici curajul nu e pentru toată lumea. Îţi trebuie sânge pentru asta. Dacă nu-l ai, ai doar otravă. Şi apoi mergi în lume ca şi cum n-ar fi nimic.

Somn lin, Sara!

Nu ştiu cum se măsoară eternitatea, Sara.

Dar atât pare de când ai plecat. Astăzi se împlineşte un an. Măsurat în clipe din astea care trec tic-tac, tic-tac. Şi tac.

Un an. Tare mi-aş dori să cred că mor doar numele, formele şi iluziile, cum scrie Eckhart Tolle.



Sunt zile în care cred asta. Dar nu mereu. Cred că dacă ne-am întâlnit o dată rămânem cumva conectaţi, deşi departe. Deşi separaţi de atâtea spuse şi nespuse, iertate şi neiertate. Depărtări care vin să ne apropie de noi dar ne separă de ceilalţi.

Oamenii...cum îi ştii, Sara.

Căutându-se unii pe alţii, lovind unii în alţii, iubindu-se, trădându-se, iertându-se. Fiecare, după posibilităţi. După inimă. Plângând, uitând, râzând, privind cu jind, cu regret, mâncând grătare noaptea târziu, alergând dimineaţa devreme, slăbind, îngrăşându-se, învăţând, ascultând muzică, scriind, identificându-se cu diverşi, comparându-se mult şi degeaba, bârfind, jelind, terminând relaţii fără viitor, bând vin fără noimă, rănind când au fost răniţi, răzbunându-se, aruncând cu vorbe sau cu tăceri dispreţuitoare, uitând de Dumnezeu şi regăsindu-l în te miri ce sau cine,  aşteptând, sperând, iubind iar, iertând din nou, uitând. Nimic nou.



E o eternitate de când ai plecat, Sara. N-a trecut încă. Mai doare. Dar sper să-ţi fie somnul lin. 
Oamenii...cum ne ştii, Sara.                          

Foto : timpul. Alice

Dorul

 -Cum îţi spuneam, aş fi vrut să dorm. M-am întins  pe patul din living, era mai răcoare acolo. Luna, în descreştere, e strălucitoare şi fascinantă. Nu prea m-a lăsat să mă odihnesc. Mă întorceam de pe o parte pe alta, tot mai extenuată. Ar fi fost de-a dreptul romantic dacă n-ar fi trebuit să prind măcar 5 ore de somn înaintea... Dar aşa mi se întâmplă dintotdeauna, mă cuprind emoţiile exact când nu trebuie. Să zicem că m-am obişnuit. Am încercat întâi să fac nişte exerciţii de respiraţie, număr până la 12, expir, număr până la 7, inspir. Aproximativ. Nu ştiu în ce ordine, parcă ştiu care-i stânga, care-i dreapta?!? Îmi ţin respiraţia. N-adorm. Luna parcă-mi face-n ciudă. Aşa cum stă acolo cocoţată seamănă cu secera bunică-mii de pe vremea când avea grâu şi vară de vară, mergeam la secerat cu ea şi la ora prânzului, când bătea soarele cu putere, ne puneam undeva la umbră să dormim, bunică-mea, cu capul pe o vestă din lână, punea şi secera lângă ea iar eu mă puneam undeva cât mai departe de secera căreia îi atribuiam puteri magice şi mi-era teamă că o să înceapă întâi să se ridice în mâner, apoi să danseze şi, într-un final, obosită, să mi se aşeze în braţe, tăindu-mă cu repeziciune. Aşa că nu dormeam mai deloc, ce copil mai doarme la ora prânzului? Ca să n-o ia vreun somn adânc şi pe bunică-mea, o strigam încetişor, cu voce îngroşată : Ileană, Ileanăă, Ileanăăă....funcţiona de fiecare dată, bunică-mea credea că au venit oamenii la muncă şi se trezea din scurtul somn, mai buimăcită decât era. Îşi lua secera în mână şi începea rândul de grâu, spunându-mi să stau locului, să nu mă duc înspre viespare sau gropi. Aş! Aveam ascunsă în traista din lână câte o carte, mă urcam repede în pomul cel mai apropiat şi citeam până mi se închideau ochii de somn. Că tot vorbeam de somn. Care nu mai venea în noaptea asta de pomină. Mă uit lung la lună, cu gândul că data viitoare să mă programez când luna e în creştere. Încep să număr oi, unu, doi, trei, patru oi albe, cinci, şase, şapte, opt oi roz, de ce naiba roz? Aha, ştiu, mă tot gândesc la durerile de sâni, trebuie să fac un control până nu mă trezesc cu cine ştie ce şi ajung...nici nu vreau să mă gândesc mai departe deşi ştiu sigur că ignorând nu rezolv nimic, comoditatea nu mă face bine, dimpotrivă. Hai că-mi fac programare la ecograf săptămâna viitoare. Mă simt deja mai bine, mai sigură pe mine că am luat hotărârea asta. Parcă mă ia şi somnul. Aţipesc, uitând imediat ce mi-am promis, ca toate promisiunile şi gândurile de înainte de-a aţipi. Simt că intru cu totul în pat când un zgomot la fereastră, care de-abia răzbate prin liniştea grea a nopţii, mă trezeşte brusc. Stau într-o parte, cu un pluş în braţe şi mă uit în gol. Mi se face pielea de găină. Ciulesc urechile şi trag o pătură peste mine. Mi-e atât de frică că încep să mă rog. Vreme de cinci minute grele nu se mai aude nimic. Oftez. Încep să mă gândesc la ceva cu substrat ca să adorm din nou. E una obeză la lucru, se vaită tot timpul de câte ceva, eu n-am treabă cu ea că e supraponderală, eu am văzut altceva la ea dar dacă deschide ochii tuturor cu faptul că are ea kile-n plus, ce naiba să vadă oamenii la ea? Kilele! Îmi vine mereu să-i spun"weight a minute, girl" dar ştiu că ar crede că e "wait a minute" şi m-ar privi cruciş şi oricum fericirea ei o priveşte strict pe ea. Apoi mă gândesc la cei care scriu cu nonşalanţă pe Facebook şi pe Instagram weeding în loc de wedding şi mereu mă mănâncă degetele să le scriu că weeding înseamnă altceva, bro, dar lasă aşa, poate ştiu ei mai bine, felicitări tuturor, mare veselia! Aţipesc iar. O adiere de vânt prea deasupra mea mă trezeşte din nou. Mă trec transpiraţii reci şi mai că nu ţip. Aş putea să plâng de nervi, de extenuare şi de ce naiba a fost asta peste mine? Uşa e închisă, fereastra e închisă. Sar ca arsă din pat. Inima îmi bate ca apucata. Îmi tremură mâinile aşa de tare că de-abia aprind lumina.
-Ce era? Era ceva? Hai că era vreun gândac din ăia de lemn care vin mulţi după ploi...
-Nu era nimic. Nimic. Ce să mai adorm? M-am uitat, chioară de somn, în telefon. Îmi venea să vomit de supărare. Aveam în mesagerie un mesaj de la un necunoscut : Frumos. Atât. Ce-o fi frumos, nu ştiu. Nu l-am întrebat, l-am blocat direct. M-am aşezat pe un fotoliu, am pus Vivaldi pe You Tube şi-am închis ochii din nou. Am adormit la toamna. Toamna vieţii, mă gândeam eu, nu tocmai optimistă. Ferestrele s-au deschis brusc, fără niciun zgomot, aerul dulce al nopţii a intrat în camere, un parfum indescifrabil m-a cuprins, înfiorandu-mă de plăcere.
-Ce era, fată???
-Dorul, fată. Un dor nimicitor, copleşitor, dureros. De tot ce-a fost.
-Şi ce-ai făcut?
-I-am dat una cu bătătorul de şniţele, îl aveam la îndemână.  A căzut lat. I-am dat cu un spray de gândaci şi l-am aruncat pe geam, să-l ia naibii alta. Apoi am dormit tun.