Un om, o carte

Nu cu mult timp în urmă, un om mi-a dat o carte. Dat fiind faptul că este o carte despre sensul vieţii, l-am întrebat dacă este vorba despre el în carte dar răspunsul a fost unul negativ. Urma să aflu, pagină cu pagină, că nu este vorba doar despre el în carte,  deşi a negat asta ci despre fiecare dintre noi, aşadar despre aşteptările, temerile, îndoielile şi chiar despre visele fiecăruia dintre noi.

N-aveam cum să nu-l întreb dacă este vorba despre el în carte întrucât e scris negru pe alb acolo : "Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decât în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei". Dar asta se poate potrivi oricui câteodată, nu-i aşa?

Au fost zile în care am plâns de oboseală, din motive ştiute numai de mine dar am continuat să citesc pentru că am învăţat acum o lecţie, izvorâtă din experienţă : există un timp pentru fiecare carte, sunt cărţi pe  care le citeşti la 20 de ani şi nu mai poţi să le citeşti la 30 de ani, sunt cărţi pe care le citeşti la 35 de ani pentru că nu ai putut să le citeşti la 20, sunt cărţi pe care le reciteşti cu drag şi de drag de câteva ori în viaţă descoperind mereu câte ceva surprinzător şi ce n-ai văzut prima, a doua sau a treia oară, sunt cărţi pe care nu le citeşti niciodată deşi te uiţi lung la ele în bibliotecă şi nu ştii că poate fi ultima dată când le vezi. Dar asta e o discuţie despre o carte citită recent şi nu despre oameni.

Citind, aflu (dar nu cu uimire) că "Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit". Iar viaţa asta este de multe ori, un pustiu. Însă "Omul râde uneori cA să-şi dea curaj. Când tăcerea îl strânge de gât,  râde câteodată prosteşte. Asta îl convinge că nu e totul pierdut". Aproape ca atunci când plângi de extenuare şi apoi te apucă un râs nervos, stupid, să te salveze de gânduri negative. Să nu mai spui că nu e vorba şi despre tine în carte, tu, cel care citeşti aceste rânduri chiar acum.

Mai departe, printre frânturi de somn şi de nesomn, eroul  fără nume al cărţii, spune aşa : "Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor". Salman Rushdie spune chiar că ce nu se vindecă, se suportă. Mergând în cerc(...), nu ajungi decât în tine însuţi. Poţi să te refugiezi în comoditatea unui serviciu fără viitor, să fugi în lume căutând şi căutându-te fără încetare, poţi să te negi şi să negi dureri adânci, tot acolo ajungi. Poate sunt momente în care uitarea să-ţi fie de ajuns dar "pustiul  latră uneori ca şi câinii". Uiţi, te mişti fără oprire dar când încetează să te mai doară?

Poate ăsta să fie răspunsul : "Noi trebuie să completăm destinaţiile pe care vrem să le dăm vieţii noastre. Şi poate nu există nicăieri. Există numai călători care nu dau vieţii lor nicio destinaţie".

Când am ajuns aici, am intrat în concediu şi-am luat o pauză până am ajuns la acest paragraf : "Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte".

Latura existenţială a cărţii reiese astfel : "Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puţin câte puţin".  Câţi dintre noi nu aşteptăm mereu ziua următoare, sfârşitul de săptămână, o vacanţă, un lucru, un OM, pentru a începe să trăim? Dar ăsta să fie sensul vieţii? Aşteptarea altcuiva, să se întâmple ceva, să întâlnim pe cineva, să se întoarcă cineva? Şi atunci vine şi răspunsul : "Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire...Moartea pune capăt şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat . Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul(...)."

Aşadar, ca în multe alte cărţi, ca în viaţă, dragostea e răspunsul(Dragostea-i unica vecie dată nouă, cum spunea altcineva). Octavian Paler, autorul cărţii din care am citat  cele de mai sus(Viaţa pe un peron, Editura Corint, 2005), spune prin intermediul eroului său fără nume(la ce bun?) : "Dacă nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l aşteptam".

Unii avem noroc şi întâlnim dragostea, alţii, mai puţin norocoşi, încă o aşteaptă, după căutări zadarnice. Alţii o pierd. Alţii nici n-o observă. Alţii o descoperă şi redescoperă de-a lungul anilor. Dar, din nou o spun, asta e o discuţie despre cărţi şi nu despre oameni.

Cinci ani ca o clipă

Sau 5 ani ca şi cum n-ar fi fost deloc.

Numai că au fost  şi au lăsat urme. Dar nu-i bai, acum mă duc cu drag la lucru. De când aşteptam să vină această clipă!

De nenumărate ori, în aceşti cinci ani, m-am întrebat cum pot oamenii să reziste săptămâni, luni, ani la rând să facă aceeaşi operaţie, să se uite la alţi oameni care au curajul să plece, să nu plece, să aştepte a cincea zi lucrătoare din lună pentru a lua salariul şi pentru a-l cheltui rapid, să aştepte prima de Crăciun şi de Paşti, să-şi irosească anii pentru că frica de necunoscut e mai mare decât frica de rutină.

Nu doar banii contează în viaţă, ei ne asigură  pâinea cea de toate zilele, un loc de dormit, haine. Dar sufletul cu ce ni-l hrănim, ce-i dăm lui deşi suntem suficient de norocoşi să avem familie?  Cred că serviciul este important, de asemenea. Nu poţi să trăieşti la nesfârşit teama că urmează încă 5 sau 6 zile de lucru, imprevizibile şi previzibile în acelaşi timp. Nu toţi avem norocul să avem cel mai frumos serviciu din lume dar măcar să fie acceptabil, să munceşti decent, să încerci să faci totul bine, să înveţi mereu ceva nou/bun, să mai întâlneşti un om om, să faci BINE. Probabil asta este esenţa vieţii. Să faci bine, să nu laşi să treacă o zi fără să zâmbeşti, să râzi din toată inima chiar şi atunci când doare. Durerile şi dramele sunt inevitabile într-o viaţă de om. Pierdem şi ne pierdem. Dar între ele, putem să încercăm să fim cât mai aproape de noi înşine, să facem ceea ce ne spune inima.

Despre inceputuri si alte frici

Stii cum e cand pui punct si o iei de la capat?

Nu e asa de usor. Uneori simti ca zbori, ca ai iar fluturi in stomac, ca la un inceput de relatie care se anunta perfecta.

Uneori e atat de greu ca parca ai sta locului, fara sa te misti, intr-o incremenire totala. Nu clipesti, nu respiri.

Emotii.

Cu atatea plecari si atatea drumuri, chiar simt ca partir c'est mourir un peu.

E bine sa lasi loc de buna ziua, e bine sa lasi loc de va urma.

Nu stii niciodata cand e ultima data cand vezi un om, cand imbratisezi pe cineva drag, cand saruti, cand pleci. Dar e timpul sa spui la revedere, sa speri ca schimbarea va face loc mai binelui. E timpul sa nu mai stai. 

Ma despart cu sentimente ambigue de acesti ani din viata mea, de oameni carora le-am gresit si m-au iertat(sper eu), de oameni pe care i-am iertat si eu cand au gresit, de oameni carora nu le-am multumit suficient, de oameni dragi.

Mergem inainte.

Fericirea nu ne este data. Ne-o facem noi. Din iubire, din afectiunea celor dragi, din obstacole depasite, din acceptarea si iertarea de sine, din multumirea sufleteasca, din binele pe care alegem sa-l facem.

Săptămâna patimilor

Au fost iar oameni,vorbe, lucruri şi evenimente care m-au impresionat săptămâna asta :

1. Au început lucrările de modernizare a străzii pe care stau şi accesul la tomberoanele de gunoi este dificil, mai ales după ploi. Într-o dimineaţă, ducând gunoiul, un angajat al firmei de salubritate, îi mulţumeşte fiicei mele, după ce această îi înmânează sacul de gunoi pe care a ţinut morţiş să-l ducă ea. Cine mai zice "mulţumesc" în zilele noastre, când aproape toţi cred că li se cuvine tot? Mulţumesc, domnule, pentru lecţia oferită!
2. Un preot a spus astea într-un interviu : "[...]mândria, egosimul şi răutatea. Oamenii cad în capcana mândriei când se consideră superiori celorlalţi, când în sinea lor au impresia că au realizat pe acest pământ lucruri nemaiîntâlnite. Egoismul este legat de mândrie, pentru că vedem cum nu ne mai pasă de cei din jur, îi umilim şi desconsiderăm şi ne interesează doar să ne satisfacem propriile nevoi şi aspiraţii. Cred că, mai mult că oricând, trebuie să ne rugăm că harul lui Dumnezeu să dărâme din sufletele oamenilor răutatea. Trebuie să fim mai buni, mai iubitori, mai altruişti în vremuri din ce în ce mai grele!"
3. Unde este minte multă, este şi prostie cu grămada.
4. Ce nu se vindecă, se suportă.
5. Treptele te pot duce atât în sus, cât şi în jos.
6. Ce rămăşiţe de vinovăţie, frică şi ruşine, conservate de timp...ce anume declanşează conflictele?
7. 4, 5, şi 6 sunt cuvintele lui Salman Rushdie.
8. Un copil răcit nu e întotdeauna un copil apatic. Copiii au energia pe care părinţii n-o mai au. Într-o zi încărcată din săptămâna trecută, când fie-mea se juca în living şi o verificam cu regularitate, să nu facă vreo boacănă, la un moment dat, după câteva clipe de linişte totală(părinţii ştiu ce înseamnă liniştea), mă duc panicată să văd ce face. Fără s-o întreb nimic, spune liniştită de jos, de pe covor : Sunt aici, mami. Şi eu te iubesc!
9. Nimic nu se întâmplă altcândva. Asta nu ştiu cine-a spus-o dar m-a impresionat. Pam-pam. Aveam doar 25 de ani.
10. Viaţa, spre deosebire de sintaxă, permite identităţi multiple. Cred că tot Salman Rushdie a spus şi asta.
11. Nu poţi să schimbi ceva, să evoluezi, să fii mai bun, dacă ţii în permanentă ochii închişi. Trecutul este mort, contează doar clipa de acum. Poate să te doară, să simţi în permanenţă în stomac fiori de amărăciune şi de regret dar peste ceva timp n-o să mai însemne nimic. Regretele, chiar şi sincere, nu întorc sensul cuvintelor. Nu regreta nimic. Timpul nu vindecă orice. Astea le-am spus eu.
12. Nu ştie ţăranul ce-i şofranul. Sic! Sau : You can take the girl out from the country but you cannot take the country out from the girl!

13. Unele poveşti n-au niciun sens.

14. Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul( Iona, Marin Sorescu).
 15. La 25 de ani mă impresiona şi asta : " Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai"(din Magicianul lui Fowles). Ca simbol al iubirii eterne şi răbdătoare. Iubirea e doar aici şi acum, nu poţi aştepta un om care nu va veni, poate, niciodată.  Dar acum ştiu: Ca să ne salvăm, trebuie să contăm numai pe noi înşine. (Tot Magicianul)

Femei

Sunt femei care salvează. 

Un om, o mulțime, se salveaza pe ele însele. De pustiu, de singurătate,  de nebunie.

Femei care așteaptă veșnic omul care să le salveze, care să le faca zeițe, să le așeze pe un piedestal, sa fie iubite așa cum sunt mereu, fără să dea nimic înapoi, fără să iubească la rândul lor căci cred că simpla lor prezență  este de ajuns.

Sunt femei care iubesc nebunește un singur bărbat, la ușa căruia bat zi si noapte ca să fie iubite, care se umilesc, se jertfesc pentru acest bărbat, îi dedică statusuri patetice și fotografii cu zâmbete perfecte sau cu rictusuri a la Gioconda, își jură în sine că-l  părăsesc, că nu-l mai iubesc dar tremură la simplul lui nume, suspină și le doare sufletul la auzul unei melodii  care le aduce minte de clipele trecute și cred sincer că  nu vor mai iubi niciodată la fel. Până la următorul bărbat. Care nu e niciodata soțul. Decât dacă le părăsește. Și astfel se salvează el.

 
Sunt femei mame, mame nu pentru că au vrut asta, ci pentru că asta au crezut că vrea lumea de la ele(de ce-ar conta ce vrea lumea?), femei care, deși suferă în timpul sarcinii, râd de alte femei gravide care suferă cum au suferit și ele. Pentru că au uitat, pentru că ele consideră sarcina altei femei nu ceva sfânt, ci ceva de care poți să râzi. Mojicie. Răutate. Prostie. Femeile astea nu salvează pe nimeni.

Sunt femei care n-au fost iubite mici fiind și dau buzna, adulte, în mâncare, în țigări, în alcool, în sexul cu soții altor femei, în cumpărături inutile. Femei pe care nu le mai salvează decât terapeutul, dacă ar recunoaște că au o problemă. 

Femei aparent sănătoase care se plâng mereu de dureri de cap, de dureri de spate, de dureri nelocalizate, femei care critică în permanență alte femei, prezente sau absente și apoi se plâng de răutatea lumii. 

Femei care nu se uită în interiorul lor nici măcar o dată. Unele sunt c.urve, pur și simplu. Nu pentru bani. Pentru că asta sunt.

Femei care iartă  și iubesc din nou, iubesc și iartă până la capătul lumii. Femei care-și iubesc așa copiii, soțul, părinții. Femei care par proaste când iartă și uită răul.

Femei care nu iartă niciodată, care trăiesc cu satisfacție fiecare dramă, singura lor rațiune de-a trăi, femei care se uită cu nesaț  la Măruță, Capatos și plâng de fericire când un copilaș nevinovat ia bătaie la grădiniță căci cred că educația se face cu violență. 

Femei care nu observă  niciodată ochii altei femei și ce spun ei, ci doar hainele, coafura, tenul, felul in care se mișcă.

Ca și cum asta le-ar ajuta sau face fericite. 

Femei care vor sa trăiască odraslele lor ce n-au trăit ele niciodată, care spun mereu altor mame ce fac ele, cât gătesc, ce gătesc, cum îmbracă și de unde îmbracă copilul, care dau copilul la meditații la 3 ani, pregătindu-l pentru succesul pe care ele nu l-au avut.

Sunt femei care se sacrifică pentru a fi "în rând cu lumea", care nu fac nimic pentru ele, care trăiesc doar în mintea lor mirajul puterii, al iubirii adevărate, al prieteniei, femei incredibil de singure, femei care se amăgesc de dimineața până seara cu ceea ce n-au.

 
Femei care sunt doamne. Rare. Femei pe care o să le iubesc mereu și o să le respect deși sunt sute sau mii de kilometri între noi.

        

Sursa foto : internet. 

Doar un pas

Psihologic vorbind, ne despărţim greu de lucrurile/persoanele care ne fac rău. Ca o dependenţă. Dar cum orice călătorie începe cu primul pas, despărţirea trebuie să aibă loc. Doare un moment, indiferent de valoarea acestui moment dar schimbarea e bună. Pentru cine ştie/poate să accepte. Trebuie.

Zile înaintea numărului 36

Am găsit într-o amintire un plic. În plic era o floare uscată de acum 20 de ani. Şi-o singură întrebare: "Oare ce va fi pe 4 martie, peste 20 de ani?"

 Era adolescenţa, cu numeroasele întrebări dar şi cu mai multe emoţii. Era dor de copilărie dar era şi nerăbdare de-a experimenta, de-a trăi liber, de-a fi mai mult decât ce eram atunci. Nu mă gândeam niciodată că o să vină clipa când iubirea n-o să mai fie iubire, când neîncrederea o să ia loc încrederii, când viaţa n-o să mai meargă înainte, că se poate opri.

Sunt 20 de ani de atunci. Viaţa a fost bună cu mine şi-am avut noroc. Nicio tragedie prea mare nu mi-a însemnat anii. Am învăţat că minutele noastre sunt numărate, că n-avem ciornă la viaţă(Oana Pellea) şi că încrederea e că un castel de nisip construit pe covor în sufragerie. Se poate dărâma oricând şi mereu pot găsi fire de nisip prin firele covorului dar castelul nu va mai fi niciodată acolo, nu-l vom mai construi niciodată. E nevoie de doi în încredere la fel cum respectul este un drum cu două sensuri.