Săptămâna patimilor

Au fost iar oameni,vorbe, lucruri şi evenimente care m-au impresionat săptămâna asta :

1. Au început lucrările de modernizare a străzii pe care stau şi accesul la tomberoanele de gunoi este dificil, mai ales după ploi. Într-o dimineaţă, ducând gunoiul, un angajat al firmei de salubritate, îi mulţumeşte fiicei mele, după ce această îi înmânează sacul de gunoi pe care a ţinut morţiş să-l ducă ea. Cine mai zice "mulţumesc" în zilele noastre, când aproape toţi cred că li se cuvine tot? Mulţumesc, domnule, pentru lecţia oferită!
2. Un preot a spus astea într-un interviu : "[...]mândria, egosimul şi răutatea. Oamenii cad în capcana mândriei când se consideră superiori celorlalţi, când în sinea lor au impresia că au realizat pe acest pământ lucruri nemaiîntâlnite. Egoismul este legat de mândrie, pentru că vedem cum nu ne mai pasă de cei din jur, îi umilim şi desconsiderăm şi ne interesează doar să ne satisfacem propriile nevoi şi aspiraţii. Cred că, mai mult că oricând, trebuie să ne rugăm că harul lui Dumnezeu să dărâme din sufletele oamenilor răutatea. Trebuie să fim mai buni, mai iubitori, mai altruişti în vremuri din ce în ce mai grele!"
3. Unde este minte multă, este şi prostie cu grămada.
4. Ce nu se vindecă, se suportă.
5. Treptele te pot duce atât în sus, cât şi în jos.
6. Ce rămăşiţe de vinovăţie, frică şi ruşine, conservate de timp...ce anume declanşează conflictele?
7. 4, 5, şi 6 sunt cuvintele lui Salman Rushdie.
8. Un copil răcit nu e întotdeauna un copil apatic. Copiii au energia pe care părinţii n-o mai au. Într-o zi încărcată din săptămâna trecută, când fie-mea se juca în living şi o verificam cu regularitate, să nu facă vreo boacănă, la un moment dat, după câteva clipe de linişte totală(părinţii ştiu ce înseamnă liniştea), mă duc panicată să văd ce face. Fără s-o întreb nimic, spune liniştită de jos, de pe covor : Sunt aici, mami. Şi eu te iubesc!
9. Nimic nu se întâmplă altcândva. Asta nu ştiu cine-a spus-o dar m-a impresionat. Pam-pam. Aveam doar 25 de ani.
10. Viaţa, spre deosebire de sintaxă, permite identităţi multiple. Cred că tot Salman Rushdie a spus şi asta.
11. Nu poţi să schimbi ceva, să evoluezi, să fii mai bun, dacă ţii în permanentă ochii închişi. Trecutul este mort, contează doar clipa de acum. Poate să te doară, să simţi în permanenţă în stomac fiori de amărăciune şi de regret dar peste ceva timp n-o să mai însemne nimic. Regretele, chiar şi sincere, nu întorc sensul cuvintelor. Nu regreta nimic. Timpul nu vindecă orice. Astea le-am spus eu.
12. Nu ştie ţăranul ce-i şofranul. Sic! Sau : You can take the girl out from the country but you cannot take the country out from the girl!

13. Unele poveşti n-au niciun sens.

14. Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul( Iona, Marin Sorescu).
 15. La 25 de ani mă impresiona şi asta : " Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai"(din Magicianul lui Fowles). Ca simbol al iubirii eterne şi răbdătoare. Iubirea e doar aici şi acum, nu poţi aştepta un om care nu va veni, poate, niciodată.  Dar acum ştiu: Ca să ne salvăm, trebuie să contăm numai pe noi înşine. (Tot Magicianul)

Femei

Sunt femei care salvează. 

Un om, o mulțime, se salveaza pe ele însele. De pustiu, de singurătate,  de nebunie.

Femei care așteaptă veșnic omul care să le salveze, care să le faca zeițe, să le așeze pe un piedestal, sa fie iubite așa cum sunt mereu, fără să dea nimic înapoi, fără să iubească la rândul lor căci cred că simpla lor prezență  este de ajuns.

Sunt femei care iubesc nebunește un singur bărbat, la ușa căruia bat zi si noapte ca să fie iubite, care se umilesc, se jertfesc pentru acest bărbat, îi dedică statusuri patetice și fotografii cu zâmbete perfecte sau cu rictusuri a la Gioconda, își jură în sine că-l  părăsesc, că nu-l mai iubesc dar tremură la simplul lui nume, suspină și le doare sufletul la auzul unei melodii  care le aduce minte de clipele trecute și cred sincer că  nu vor mai iubi niciodată la fel. Până la următorul bărbat. Care nu e niciodata soțul. Decât dacă le părăsește. Și astfel se salvează el.

 
Sunt femei mame, mame nu pentru că au vrut asta, ci pentru că asta au crezut că vrea lumea de la ele(de ce-ar conta ce vrea lumea?), femei care, deși suferă în timpul sarcinii, râd de alte femei gravide care suferă cum au suferit și ele. Pentru că au uitat, pentru că ele consideră sarcina altei femei nu ceva sfânt, ci ceva de care poți să râzi. Mojicie. Răutate. Prostie. Femeile astea nu salvează pe nimeni.

Sunt femei care n-au fost iubite mici fiind și dau buzna, adulte, în mâncare, în țigări, în alcool, în sexul cu soții altor femei, în cumpărături inutile. Femei pe care nu le mai salvează decât terapeutul, dacă ar recunoaște că au o problemă. 

Femei aparent sănătoase care se plâng mereu de dureri de cap, de dureri de spate, de dureri nelocalizate, femei care critică în permanență alte femei, prezente sau absente și apoi se plâng de răutatea lumii. 

Femei care nu se uită în interiorul lor nici măcar o dată. Unele sunt c.urve, pur și simplu. Nu pentru bani. Pentru că asta sunt.

Femei care iartă  și iubesc din nou, iubesc și iartă până la capătul lumii. Femei care-și iubesc așa copiii, soțul, părinții. Femei care par proaste când iartă și uită răul.

Femei care nu iartă niciodată, care trăiesc cu satisfacție fiecare dramă, singura lor rațiune de-a trăi, femei care se uită cu nesaț  la Măruță, Capatos și plâng de fericire când un copilaș nevinovat ia bătaie la grădiniță căci cred că educația se face cu violență. 

Femei care nu observă  niciodată ochii altei femei și ce spun ei, ci doar hainele, coafura, tenul, felul in care se mișcă.

Ca și cum asta le-ar ajuta sau face fericite. 

Femei care vor sa trăiască odraslele lor ce n-au trăit ele niciodată, care spun mereu altor mame ce fac ele, cât gătesc, ce gătesc, cum îmbracă și de unde îmbracă copilul, care dau copilul la meditații la 3 ani, pregătindu-l pentru succesul pe care ele nu l-au avut.

Sunt femei care se sacrifică pentru a fi "în rând cu lumea", care nu fac nimic pentru ele, care trăiesc doar în mintea lor mirajul puterii, al iubirii adevărate, al prieteniei, femei incredibil de singure, femei care se amăgesc de dimineața până seara cu ceea ce n-au.

 
Femei care sunt doamne. Rare. Femei pe care o să le iubesc mereu și o să le respect deși sunt sute sau mii de kilometri între noi.

        

Sursa foto : internet. 

Doar un pas

Psihologic vorbind, ne despărţim greu de lucrurile/persoanele care ne fac rău. Ca o dependenţă. Dar cum orice călătorie începe cu primul pas, despărţirea trebuie să aibă loc. Doare un moment, indiferent de valoarea acestui moment dar schimbarea e bună. Pentru cine ştie/poate să accepte. Trebuie.

Zile înaintea numărului 36

Am găsit într-o amintire un plic. În plic era o floare uscată de acum 20 de ani. Şi-o singură întrebare: "Oare ce va fi pe 4 martie, peste 20 de ani?"

 Era adolescenţa, cu numeroasele întrebări dar şi cu mai multe emoţii. Era dor de copilărie dar era şi nerăbdare de-a experimenta, de-a trăi liber, de-a fi mai mult decât ce eram atunci. Nu mă gândeam niciodată că o să vină clipa când iubirea n-o să mai fie iubire, când neîncrederea o să ia loc încrederii, când viaţa n-o să mai meargă înainte, că se poate opri.

Sunt 20 de ani de atunci. Viaţa a fost bună cu mine şi-am avut noroc. Nicio tragedie prea mare nu mi-a însemnat anii. Am învăţat că minutele noastre sunt numărate, că n-avem ciornă la viaţă(Oana Pellea) şi că încrederea e că un castel de nisip construit pe covor în sufragerie. Se poate dărâma oricând şi mereu pot găsi fire de nisip prin firele covorului dar castelul nu va mai fi niciodată acolo, nu-l vom mai construi niciodată. E nevoie de doi în încredere la fel cum respectul este un drum cu două sensuri.

Postul ăsta este despre iertare

O anume iertare.

Andreea avea vreo 2 ani, ne plimbam şi ne jucam prin parcurile pentru copii, pe la blocurile din apropiere. Prinţesa sărea de pe un picior pe altul, se apleca pentru a admira frunze, pietricele, crengi şi boboci de trandafiri. La o bancă stăteau, povestind înverşunaţi, nişte bătrâni. Un tânăr, pe margine, vorbea la telefon. Andreea s-a apropiat de ei,  ţopăind şi cântând  în limba veselă şi fără limite a copilăriei fericite, moment în care o bătrână, genul de tanti comunistă, cu un halat unsuros pe ea tot de pe vremea comuniştilor a început să ţipe ca apucata să-mi iau copilul de acolo, să ne ducem să ne jucăm la bloc la noi. Am luat fetiţa în braţe şi i-am spus că plec dar nu e nevoie să ţipe, sunt modalităţi mult mai fine prin care poţi reproşa unui copil că se joacă şi cântă. Venele de gât şi de pe faţă i s-au umflat când m-a auzit şi mi-a replicat că sunt obraznică. "Doamnă, dacă eu sunt obraznică, dvs. sunteţi total lipsită de respect şi acesta nu e blocul dvs, luat pe persoană fizică, copilul e mic şi se joacă, cântă, nu face rău!" Ar fi vrut să se ridice dar nu putea fiindcă i se lipise fundul de bancă şi atunci a intervenit tânărul care vorbea la telefon şi îi era nepot şi a vrut să spună şi el ceva însă i-am spus cât se poate de calm să nu se pună cu o mămică nervoasă şi nedormită, cu copilul în braţe. N-a mai avut curaj să spună nimic, şi-a înghiţit vorbele, poate ştia el din alte situaţii câte poate face o mamă care-şi apără puiul.

Am plecat cu gândul la toate laudele adusele sibienilor, care, uneori, numai civilizaţi nu sunt şi acum s-au gândit că singura lor problema administrativă o reprezintă oltenii. Da, clar. Şi evreii au fost adevărata problemă a lui Hitler.

Nu de mult, la serviciu, sunt pusă fără drept de apel, în faţa unei sentinţe : am greşit, am făcut defecte fără număr, fără a avea cineva vreo dovadă. Nu m-a deranjat sentinţa, ştiam că n-am greşit, m-a deranjat doar tonul cu care mi s-a spus că am greşit. Plus bucuria din ochii unora, pentru care televizorul şi emisiunile lui măruţă şi capatos sunt repere morale în viaţă. Şi când trecusem peste, aud clar în spatele meu cum cineva mă dă dracului. Căci ceea ce spui atunci când îţi sunt atinse anumite resorturi şi ce faci ca să te aperi, chiar şi înjuratul sau răzbunarea si răutăţile gratuite doar fiindcă poţi dar nu poţi tolera, spune multe sau totul despre tine, nu despre cel căruia îi faci rău aşa. Asta este iertarea despre care vorbeam.

Doar o greseala

Aceasta-i fotografia facuta de fetita mea unei portii de mamaliga...facuta din plastilina din dotare. Asta dupa ce eu fotografiasem o portie de gulas cu mamaliga aferenta. Pentru copiii nostri suntem primele modele de comportament. Ne asumam greselile, ne recunoastem greselile, ne cerem iertare, asa vor face si ei, ajunsi adulti. Poate copiii sunt in stare de orice dar noi, adultii, suntem in stare de orice fara sa recunoastem ca am gresit, fara sa recunoastem nici in ochii nostri ca am gresit. Mai sunt si cei care stiu ca au gresit si se opresc in a mai da cu pietre dar nici nu-l opresc pe cel care da cu pietre. Din comoditate, din obisnuinta.

Lucrand de atatia ani intr-un loc cu multe femei inca nu ma pot obisnui cu atat de banala faza printre ele : cineva intreaba sau spune ceva si in momentul in care se intoarce cu spatele, cel putin alte doua femei se vor stramba sau rade.  Fara sa-si dea seama ca in alt moment, vor fi puse in aceeasi situatie. Nu tine doar de educatie, tine de bun simt. Dincolo de orice model de parenting, tin sa-i ofer fetitei mele acest bun simt.  Caci daca intri in troaca porcilor, nu inseamna ca nu esti margaritar. Inseamna ca te mananca porcii. Si la ce bun?

La noi se spune "Buna ziua!" si "Multumesc!"

Nu-ti insenineaza putin ziua sa citesti asta cand intri in sediul unei institutii bancare? Se face ger cumplit insa cand doar tu dai binete si tot tu multumesti dar din partea lor, nu se aude nici pas de te intrebi daca nu cumva sunt surzi.
In orasul meu, ii stiam aproape pe toti angajatii bancii de care vorbesc, ne stiau si ei pe noi, indiferent de cartierele unde erau bancile, tot gaseam o figura cunoscuta si daca nu era, nu era bai, erau operativi si sociabili, chiar daca nu aveau scris pe usa ca la ei se da buna ziua si se multumeste.
In Sibiu, acum vreo 3 saptamani, imi inchid un cont la ei si intreb despre alt tip de cont la aceeasi functionara dar imi spune ca ea nu se ocupa de asa ceva, sa intreb una din colege. N-aveam timp atunci, toate colegele ei aveau clienti numerosi, vin in alta zi. Ii dau buna ziua unei doamne si ma intreaba cu ce ma poate ajuta, fara sa-mi raspunda la salut(ce atata small talk, lady?) si ii spun ca as dori sa aflu detalii despre x tip de cont, ca m-a indrumat o colega la dumneaei. Face ochii mari la mine de parca i-as fi spus ca i-au scapat tampoanele pe jos si ma intreaba care colega. Imi inghit intrebarea daca e relevant acest aspect si ii spun ca as dori sa aflu detalii, sa nu mai lungim vorba. "Ati adus documentul?" si intinde mana dupa "document", retragand-o nemultumita cand ii spun ca NU stiu despre ce este vorba, am venit sa intreb conditii, drepturi, obligatii, chestii. C-o fata deja agasata, imi impinge un pliant pe care cu litere mici de tot sunt scrise niste amanunte din care nu inteleg decat o dobanda. Restul conditiilor sunt cu cate o steluta, stiti ce inseamna. Ii multumesc pentru amabilitate si plec, decisa sa nu revin. N-o intereseaza absolut nimic, nici la salut nu raspunde.
Saptamana aceasta primesc mesaj de la stimata banca sa merg sa-mi iau noul card. Nu mai aveam curaj dar cum afara nu mai era asa ger si cum trebuia sa scot putin fetita la aer, ma decid totusi sa ma duc sa-l ridic. Intru in banca, sunt indrumata catre un individ care pare nou angajat, ghinionul meu. Ii spun pentru ce-am venit, imi cere buletinul, verifica, imi cere si cardul vechi, i le dau, printesa mea se asaza comoda pe scaun, ii dau haina si caciula jos, eu raman asa, sperand ca e ceva de rutina si termin repede. Cand o angajata deschide un sertar plin de carduri, fetita se uita si ea si exclama : ce de buletine, mami! Ii spun ca nu sunt buletine, sunt carduri si ca n-are voie sa se uite. Ce intelege, doamna, ma intreaba functionarul, desi ea intelesese si nu se mai uita acolo. Intelege tot, ii spun dar el clatina din cap a neincredere. Apoi incepe sa-mi caute cardul, moment in care-mi dau seama ca ar trebui sa-mi dau si eu haina jos fiindca e clar ca tipul e incepator. Se uita incordat la buletin, la mine, se mai uita in lista de carduri si rasufla usurat cand ii sugerez ca poate mi-au emis card tot pe numele de fata desi eu am schimbat doua carti de identitate de atunci si era normal sa fie actualizate datele. Da, doamna, asa este, nu va putem da cardul astazi, este pe vechiul nume, imi spune. Adica am venit degeaba? Nu, zice, ati venit sa faceti cerere de reemitere insa momentan nu ne merge sistemul dar puteti sa-l mai tineti pe acesta vechi. O colega ii sugereaza ca ar trebui sa fac o cerere de mana fiindca astfel va mai dura pana imi emit noul card, pe noul nume, pe care-l aveam deja cand ei mi-au emis cardul si le spun si lor asta. Doamna, zice el incordat, dar nu e corect sa va cheme cumva si pe card sa fie alt nume. Domnule, ii spun, n-o fi corect dar nici pe acesta pe care-l am si acum nu l-am emis eu, ci colegii dvs care mi-au spus ca-l pot folosi asa. Se inroseste , se balbaie si isi framanta mainile, imi intinde o foaie pe care-mi spune ce sa scriu, ma grabesc sa scap. Plecam de acolo dar se gandeste sa ma intrebe cati ani are fetita si ii ureaza multi ani inainte si ii multumesc la fel, cu toata ironia in glas pe care-o puteam trasmite. Sau poate era sarcasm.
Ne asezam la o casa sa intrebam ceva si doamna de acolo, evident deja nemultumita ca nu le mergea sistemul, nu raspunde la buna ziua(la ce bun?) si imi raspunde "NU, NU, NU!" fara sa-mi arunce o singura privire sa stiu ca e om si nu robot, cu ochii in calculator. La alta casa, un casier care nu zambeste niciodata, vorbeste la telefon si ignora toti oamenii asezati politicos la coada la casa care nu este "momentan inchisa".
Vreau sa plec, sa scap de amabilitatea innascuta din aceasta banca DAR fetita decide ca-i este sete si vrea sa bea apa din pahar de plastic de la aparat, NU vrea din sticla din geanta. Ii dau paharul de apa sa bea si  ea bea. Se opreste dupa o inghititura sa-mi spuna ce buna e. Eu inghit cu noduri si mormai, cum numai cei din neamul nostru o fac, cat se poate de "incet" adica, cata amabilitate si cat profesionalism! Printesa mai bea, se  mai opreste, mai admira paharul, eu deja nu mai pot de cald. Hai, ii spun, sa mergem, nu vezi ce e aici? Miroase, mami, miroase, spune ea dulce si se stramba de miros. A cacau? A cacau? Si-mi arata noroiul de pe jos, momentul in care rad totusi in sinea mea de faptul ca atunci cand nu mai vreau sa stau undeva sau nu mai suport o situatie, ea ma intreaba daca-mi miroase ceva. Sa mai creada cineva ca minunatii nostri copii de 3 ani nu inteleg totul. Din usile care se inchid si deschid in ambele directii, printesa mea se intoarce si spune "La revedere!" si "Mutumim!"