Andreisme și cărți citite

Câteodată se întâmplă lucruri sau plecări care ne dau peste cap, ne schimbă viața, visele ne sunt transformate cum nu credeam că este posibil. Anul acesta a fost un an greu, fără îndoială, pentru cei mai mulți dintre noi. Poate că unii au avut curaj și/sau oportunitatea de-a face din acest an cel mai bun an al vieții lor. Producătorii de măști, de exemplu. Toți  cei care știu instinctiv că după un război se poate construi cel mai bine. Nu doar o clădire, un edificiu, ci o afacere, un cabinet de tăiat frunza la câini, unde vin oamenii să-și făurească destinul, să fie zen, să mute cu palma munții. Glumeam. Dar războiul nu s-a terminat. Există. Depinde de fiecare ce face cu acest război, dacă îl consideră sau nu război, dacă poartă sau nu infama mască . Covid am avut toți. Sau vom avea. 

Dat fiind timpul acesta când lumea s-a oprit un pic(nu "umpic", nu există așa oroare, nici măcar nu e cuvânt, am terminat aici), am citit ceva cărți. Pe unele nu le-am terminat, din lipsă de timp. Sunt însă ca prietenii buni, pe care nu-i vezi cu anii dar conexiunea e tot acolo. Magie. Am citit prin vară "Cel mai vestit vânzător din lume" de Og Mandino. Uite fragment:   

                                     

Am puterea de a-mi alege singur destinul. Frumos spus. Avem puterea asta. Dar cei mai mulți alegem autosabotarea. Puternică armă de autodistrugere. 

Iar cum o dă românul mereu pe glumă, există o replică : Și ce ne mai place...

Ce nu am terminat: Darul lui Humboldt a lui Saul Bellow, nici Prințul Negru de Iris Murdoch  din care am rămas totuși cu ceva: "Unii oameni nu fac decât să-i micșoreze și să-i altereze pe alții". Bănuiesc că aproape pe fiecare alt om îl micșorează alt om. Dacă ii permiți. De aceea standardele înalte ale lui Coco Chanel sunt ceva de dorit și de menținut ca niște pârghii la care să te întorci când îți concentrezi atenția și atunci energia pe ce n-ar trebui). Pe chestii mici. De care Andre, magica, spunea așa: 

- Uneori, chestiile mici dor cel mai tare! (în urma unei tăieturi de intelectual, în hârtie. Sau poate era doar ambalajul unui aparat Sense&Spray de la Glade, pe care l-a transformat magica în sanie). Apoi îmi miroase părul și o întreb dacă miroase a fixativ.

- Nu, miroase a iubire! 

- De unde le scoți, minune?

- Din cap, de unde să le scot? Din creier! 

Am recitit și o carte a unui autor român, la care apreciam umorul. După ce am citit un fragment în care o femeie își scotea întâi dresurile și apoi cizmele, nu am mai citit. Timpul e scurt. Ce nu se vindecă, se suportă, cum bine spunea Salman Rushdie. 

Andre citește și îmi citește Făt Frumos din tei. După ce o citește, o întreb despre ce a fost vorba în poem, ce a înțeles ea. Foarte sinceră, îmi spune:

-Nu știu despre ce e vorba! Am citit așa, fără să înțeleg! 

Găsește însă o modalitate să mă încuie:

-Mami, de ce se numește împletitură împletitură? 

Chiar. De ce? Oh, Saussure...

Revenind la cărțile citite:

Inteligența erotică - Esther Perel

Măștile fricii - Camelia Cavadia

Zilele abandonului - Elena Ferrante

Hobbitul - J.R.R. Tolkien

Curajul de a fi vulnerabil - Brene Brown

Era și timpul să aprind iar stelele - Virginie Grimaldi

Poate ar fi timpul să discuți cu cineva - Lori Gottlieb

Care pe care - Aurora Liiceanu, Alice Năstase Buciuta

Oameni anxioși - Frederik Backman(am scris aici)

Apolodor - Gellu Naum

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

Și altele. Nu-ami aduc aminte de ele, fie ficțiune, fie cărți de dezvoltare personală. De exemplu, Curajul de de nu fi pe placul celorlalți. Poate cu altă ocazie o s-o citesc cu gânduri mai bune. 

Am scris cândva asta :

Bilanțul unui paznic(partea I)

Miron, paznicul, revine. 

-Ce cuvânt urât, îmi spune. "Paznic!" Nu mi-a plăcut niciodată. 

-Nu-l mai folosiți, spun. Sunteți agent de pază. 

-Tocmai paza asta îmi sună ascuțit în urechi. Adică de ce să păzești? De ce toate astea nu pot să existe fără să fie nevoie de pază? 

-Din cauza lăcomiei, răspund. Din cauză că există prea multă frică. Cine are, are teama că va pierde, cine n-are, are teama că nu va avea, cine iubește, că nu va mai fi iubire, cine nu iubește, că nu e demn să aibă iubire, cine se identifică  cu un banal serviciu, că nu va mai avea consolarea slabă oferită de el, în afara salariului. Atâtea reclame care îndeamnă să fii tu însuți/însăți deși asta nu prea a folosit nimănui. Câți fac ce le place, ce îi reprezintă? Cei mai mulți merg la serviciu doar pentru beneficiile salariale și deși asta nu e în sine un lucru rău, e pur și simplu altceva când îl faci cu drag, de drag. Se simte. Nu mai spun că în limba română, corelația dintre lucru, locul de muncă adică și lucru, o chestie care oricând poate să nu mai fie, este destul de interesantă. 

Apoi tac. Niciodată nu am vorbit atât despre ceea ce cred. De obicei, vorbesc bălării, să îndepărtez oamenii. E o strategie. Funcționează. Te îndepărtezi ca să te apropii și te apropii ca să pui distanță. 

-M-am împăcat cu frații mei, să știți. M-am îndepărtat prea mult. Într-o noapte chinuitoare, când mi-era somn de simțeam că mă înghite patul, eram pe punctul de-a ațipi și atunci somnul fugea, lăsându-mă buimac, năuc, confuz, cu mințile varză. După câteva încercări de-a adormi, rupt de oboseală, am renunțat. Câteodată trebuie să știi când să o lași baltă. Dragoste cu sila nu se poate, mi-am zis. Am deschis ochii larg. După cinci minute de privit în întuneric, ah, și ce bine mă vedeam!, am adormit să tai lemne pe mine. Am visat atunci că fratele meu cel mic, care trăiește pe picior mult mai mare decât își permite, a murit, murea de mai multe ori în visul meu, ce vis, coșmar de-a dreptul!, și de fiecare dată, vestea morții lui mă făcea să suspin de durere. Plin de remușcări, dimineața, l-am sunat. Nu era mort, era la lucru. Ha, ha, tot un fel de moarte, a spus el. Zicea că își urăște atât de mult serviciul, că așteaptă un semn de la Dumnezeu să plece de acolo. I-am spus politicos că nu sunt Dumnezeu, doar frati-su. L-am invitat la un gin, îl aveam, să ia el apă tonică. 

-Beți gin? 

-Nu, nu mai beau decât eau. Apă de la robinet. Însă îmi place să-mi pun în pahar, să torn apă tonică și să-mi imaginez cum ar fi să mă îmbăt, să mă las purtat de val, să fiu tot mai ușor. Însă în cazul meu, aș fi tot mai greu, m-aș otrăvi treptat și ar muri orice omenie din mine. Vreau să controlez jocul. L-am sunat și pe fratele cel mare. Adică m-am prefăcut că-l sun. E ceva acolo care mă ține. Că o bubă care nu se mai vindecă. Și apoi cine spune că trebuie să ne iubim? Ca frații? I-am dat mesaj că mi-e dor de el. Mințeam. Nici mesajul nu l-am trimis. Nu eu controlez jocul aici. Nu mi-e dor de el, de ce să mint? Tot timpul, în preajma lui, simt că sunt sub lupă. Mi-a zis cândva că indiferent cât am impresia că am suferit, el a suferit mai mult. Și de unde știe el cât a fost suferința mea? Ne-am măsurat durerile? Pierderile? E concurs? La fel de lipsit de sens ca cine are mai multe like-uri pe feisbuc...

-Multora aprecierile astea le conferă sens când nimic din interiorul lor n-o face. 

-Știu, știu dar nu înseamnă că lipsa asta de dens are vreun sens. Sau că sensul acesta în care merge lumea duce undeva. Tânjim după nefericire deși tare am mai vrea să scăpăm de ea. Tânjim după fericire deși nu știm s-o recunoaștem nici dacă ne îmbrăcăm în ea. O dualitate greu de controlat. Nici albă, nici neagră. Sau să nu zic neagră, să nu se simtă careva ofensat? 

-Sunt cuvinte care iau totul. Și propoziții care nu spun nimic. Cred că acolo e ceva extrem de inflamabil. Un diavol care chicotește de încântare. A venit fratele mai mic?

-A venit. Nu am discutat despre suferințe și alți demoni. Ci doar despre noi, când eram mici...Ce ne mai băteam! Îl cafteam și el îmi fura cărțile, le dădea pe țigări. Aștepta întâi să le citesc. Pe alea care veneau la pachet cu ce-mi plăcea mie să citesc, cărți ale acoliților lui Ceaușescu, nu reușea să le schimbe pe nimic. Se pefacea că le citește, să pară citit. 

Va urma.

Foto : Alice G. 

Carla's Dreams - Antiexemplu | Official Video

Vremea bolilor

Totul a început brusc și total la întâmplare, așa cum se petrec toate și cum ne petrecem toți. 

Vremea bolilor

Întâi și întâi s-au îmbolnăvit cei cu ani sporiți peste ani mult trecuți. Deși aproape toți aveau încă scântei în ei fiindcă nu degeaba se spune că vârsta e doar un număr, boala asta, încadrată inițial la afecțiuni temporare, sezoniere și fără anvergură, i-a decimat sistematic. Nu a rămas în locul lor nimic, nici morminte impozante, nici cenușă în urne ceramice. Nimic. Asta rămâne după toți. Poate puțină iubire, dacă am știi să(ne)iubim. 

Apoi s-au îmbolnăvit cei mai puțin puternici. Luptând cu viața zi de zi și până noaptea, permanent în modul supraviețuire și alerte de toate felurile, aceștia au primit lovitura în plin. Sau, mai degrabă, în gol și golul a devenit neant. Cei mai mulți nici nu au apucat să-și ia rămas bun, cum se întâmplă de atâtea ori. Și aceste despărțiri, tot un fel de morți incipiente. 

S-a nimerit apoi ca cineva care cunoștea pe cineva și pe altcineva, să le transmită și lor afecțiunea și fiind de felul lor generoși căci oamenii sunt generoși când iubesc sau își imaginează că iubesc, au propagat și ei cu nu știu cât de mare drag virusul care deja nu mai era afecțiune, ciudat joc de cuvinte, afecțiune-afecțiune. Nu te grăbi să-ți spui că nu înțelegi, limba română e o comoară. Și de când cu școala asta de modă nouă, comoara va rămâne...comoară. 

De-a valma apoi, cum vin cuvintele peste autoarea textului(căreia îi e dragă limba română), s-au pricopsit cu virusul vedete și influenceri(ce???), scriitori și artiști ai cuvintelor, ai formelor și imaginilor de tot felul. Ca într-un film mut, mulți au refuzat să poarte orice fel de protecție. De ce, mă, să purtăm noi botniță? Să mă îmbolnăvesc sub ea? Cum fumez eu cu masca? Nu-și mai poate face omul o amantă că se pricopseste cu afecțiunea, pardon boala! (Și boala asta, și-au spus mulți, cei mai mulți, tot ceva ce nu putem controla, așa și-au spus dar nu s-au auzit, au ignorat și această voce)

Iar oamenii au devenit tot mai dușmănoși, tot mai panicarzi. Tot mai ascunși. Nu au mai tușit, să nu se creadă că au ceva. O sinuzită ca lumea nu mai puteai face fără să fi reclamat la poliția bolilor. Pierzând simțul mirosului și, strâns legat de acesta, pe cel al gustului, oamenii au pierdut tot felul de punți către lume, către ei înșiși. Iar unii se găsiseră atât de greu pentru a se pierde acum pentru totdeauna. 

Nu s-ar putea spune că nimeni nu se mira de răul făcut deși toți colaborau la el dar nimeni nu-și asuma nimic, niciodată nu suntem noi de vină, mereu sunt ceilalți. Iar până nu ți se întâmplă ție, aproape nici nu crezi în rău. Chiar și așa, sunt diferite niveluri ale durerii și răului așa că unora nu le-a rămas să accepte decât nivelul cel mai scăzut, cel care provoca mai puține pierderi. 

Acum e acum.               

                                                          

Foto : perspectivă. Alice G. 

Nichita

 

Beznă

-Vom începe turul peșterii, doamnelor și domnilor, anunță ghidul cu voce sigură. Recomand să vă luați haine mai groase, e rece. De asemenea, vă recomand să nu consumați alimente sau băuturi, să nu aruncați ambalaje sau bani în ochiurile de apă ca să vi se îndeplinească dorințele. Amatorii de fotografii să plătească taxa până intrăm în peșteră. După ce intrăm, turul durează câteva ore. Vă  recomand, de asemenea, să mă urmați și să nu va duceți în alte direcții. Tot ce e în peșteră, rămâne în peșteră. Intrăm pe o parte și ieșim pe alta. Ca în viață, spuse el încet dar vorbele i se pierdură în vălmasagul de oameni care se grăbeau să mai ia câte ceva de îmbrăcat pe ei. Însă cei mai mulți trec detașați peste recomandarea ghidului.

-Nu există, dragă, curent în peșteri, cine a mai pomenit?

-Dar ai mai fost, să știi asta?

-Nu dar e la mintea cocoșului. În general nu există curent, numai românii cred în asta. Se mai aleg cu câte un medical.

-Dar ce, dragă, tu nu ești român?

-Câteodată aș vrea să uit că sunt.

Oamenii se liniștesc și grupuri, grupuri, pășesc în întunericul peșterii. Tac și fac pași mici până când ochii se adaptează treptat în obscuritatea înconjurătoare.

-Doamne, ce întuneric e, se vaită cineva! Așa o fi în iad?

-Nu, doamnă, îi răspunde o voce de bărbat. Acolo e și nevasta-mea. N-o văd pe aici. 

 Oamenii râd zgomotos. 

-Dar e frig, foarte frig! De ce n-oi fi crezut eu ce zicea ghidul? 

-V-am spus eu, doamnă, că nu e iadul? Acolo e cald, îi răspunde aceeași voce de bărbat.

-Dar dumneata de unde știi, maică, se aude glasul firav al unei femei care pare în vârstă. În loc să te închini la lumină, tot vorbești de întuneric. 

Nu i se răspunde pentru că cineva din față îi șâșâieste ca pe copiii mici, ghidul nu e pe nicăieri și nimeni nu știe drumul. 

-Dar nu a intrat cu noi?

-Nu l-a văzut nimeni?

-O fi cu nevastă-mea, spune aceeași voce de bărbat și iar se râde. 

-Dar dumitale ce o tot dai cu nevasta, nene? Ce ți-a făcut și dacă nu e aici, de ce te legi de ea? Nu ți-e puțin rușine? 

-Nu știu ce a făcut că nu am dovezi, doar așa, simt eu ceva...

-Atunci să-i zici chestiile astea pe lumină. Ei. Nu pe întuneric, altora, zice o voce de femeie care pare că ține în brațe doi copii. Unde-și găsesc unii să-și spele rufele...

O vreme, nimeni nu mai zice nimic. Frigul le pătrunde în oase și câțiva aprind lanternele telefoanelor. Cineva le spune că au rămas fără ghid și în absența lui, până vine următorul tur și se observă asta, ar fi bine să nu plece prea departe nimeni din grup. 

-Dar mă trece o nevoie, plânge cineva și oamenii râd. 

-Mai rabdă și tu! Nu e o veșnicie! 

-Câte mai trebuie să îndur? Ți-am zis eu să nu mă duci în peșteră, dragă soțior?

-N-ai zis tu că nu facem nimic împreună? Am vrut să simt cum e cu tine în inima pământului! Că tot acolo ajungem!

-Ce glumă bună! Mai ai și altele?

-Mai am, le notezi?

-Voi, dragilor, vorbește femeia cu copiii în brațe, trebuia să vă rezolvați problemele înainte să vă căsătoriți. 

-Nu le aveam dacă nu ne căsătoream, izbucnesc pe un singur glas cei doi glumeți după care se strâng suav în brațe. 

Va urma.                                            

                                                                 

Foto: speranță. Alice. 

O dragoste ca o pietricică în pantofi

Autobuzul nu vine la timp(timpul cui?) așa că deschid o carte. Simt că cineva se uită la mine și privesc în jur. E Lucia .

-Adriana, spune ea, surâzând. Ce bine că te văd! Chiar zilele astea m-am gândit la tine! Ca să vezi ciudățenie sau cum să-i zic, mă gândeam la tine și în timp ce mă gândeam, simțeam că te gândeșți și tu la mine și s-a zburlit pielea pe mine! Ce spui de asta? Să fie adevărat?

-E adevărat dacă vrei tu să fie adevărat, Lucia! Eu cred că avem cu toții o memorie comună și care se transmite...așa-mi explic eu senzația de deja vu. Sau faptul că sunt doar câteva orașe în care m-am simțit acasă, ca acasă... deși am fost acolo pentru prima dată. În Sibiu, de exemplu, mă simt doar în trecere și mulți ani au mai trecut de când stau aici! Ce mai faci tu? Ce spui după bună ziua?

-Știu, știu, zâmbește cu cel mai frumos zâmbet din lume. Știu de ce zici asta, ca să vezi că totul se leagă dacă vreau eu să se lege! Am plecat din Sibiu, mi-am făcut curaj să mă duc în Timișoara, la o fată ca mine. De la casa de copii, adică. Lucrează la o familie de bogătași de acolo, avea grijă de copiii lor și se purtau foarte frumos cu ea, avea și camera ei în casa lor! Și a zis să mă duc și eu, după ce a vorbit cu ei. Aceeași oameni mi-au găsit de lucru acolo. La o mică fabrică de încălțăminte. Mi-am și zis: Ia uite, Lucia, ai coborât de la genți la pantofi dar măcar sus, unde contează, ești bine! Ce autobuz aștepți?

-Unul care să vină, Lucia, nu e ca la oameni. Toate duc în centru. 

-Atunci vin și eu cu tine, să-ți mai spun. Îmi place mult să povestesc cu tine. 

-Povestește, Lucia. 

-Pantofii pe care-i făceam erau foarte scumpi, Adriana! Dar încetineala cu care lucram la ei, grija și migala depusă acolo, m-au făcut să-i apreciez și să mă uit altcumva la picioarele oamenilor. Acum înțeleg de ce se spune că cel mai mult la un om contează pantofii. Și degeaba ai pantofi sport nu știu ce marcă scumpă dacă sunt nespălați și prea purtați sau....oroare!, în dezacord cu ceea ce exprimă corpul tău. 

Pe lângă noi trece legănându-se o femeie robustă, cu o borsetă ieftină, din care se ițește căptușeala. Borseta, rău aleasă, îi scoate în evidență burta mare, ca a unui băutor înrăit de bere. 

-Vezi, spune Lucia, exact ce-ți spuneam. Ghete sport, kilograme în plus și borsetă ieftină! Și cu cât e omul mai sărac, cu atât va fi mai gras, căci va mânca mâncare proastă și ca să fie tacâmul complet, o să și fumeze! Se va căuta în orice dar nu în ce trebuie! 

La o distanță sigură de noi, femeia cu borsetă își aprinde o țigară. 

-Mă uimești, Lucia! Dar cine era patron acolo? Sau cu cine ai lucrat?

-Păi să vezi, mai voiam să fac ceva după program,  incredibil, nu? Nu e dacă stai să te gândești de câte fugeam! De toate abuzurile, fricile și neiubirile! Trebuia să uit cumva și să mă găsesc pe mine în același timp! 

-Să te împaci cu tine, cu alte cuvinte, da? 

-Exact! Și unde crezi că mi-au găsit bogătașii alt loc de muncă? La un psihoterapeut din ăla care vindecă la cap oamenii care vor asta! 

-Ce făceai acolo?

-Menajul, Adriana. O femeie la vreo 40 de ani, foarte caldă. Parcă vedea prin mine. Și ea mi-a spus că oamenii se exprimă inconștient prin tot felul de mijloace. Unele sunt doar instantanee dar puse cap la cap îți pot da o imagine mai reprezentativă pentru ce este acel om, într-un anumit timp al vieții lui. Dar, din păcate, cei mai mulți oameni abandonează terapia exact când se simt mai bine, când au depășit momentul care i-a adus la terapeut. Adică merg repede sau mai încet, în funcție de momentele pe care vor să le scoată la lumina iar la un moment dat, le intră o pietricică  în pantof. Același pantof de care spuneam mai înainte. Unul scump, că terapia e scumpă. Și unii ignoră pietricica, să nu piardă ritmul deși uneori le provoacă răni adânci...iar alții, ignorând aversiunea pe care o avem toți față de pierdere, se opresc și scot piatra  naibii iar asta îi face să meargă în ritm sporit și cu capul limpede. 

-Adică rău cu rău dar mai rău fără rău, cum e mentalitatea de victimă , nu? 

-Întocmai și precis...și precis atunci mi-am dat seama că spaimele pe care le țin în mine deși reale, nu sunt actuale, nu mai sunt ale mele, sunt doar pietre în pantofi! Adică nu pot ignora trecutul dar...pe bune, să-l fac mai bun ține de domeniul fanteziei. Și dragostea care e doar o piatră în pantofi, nu e dragoste. Fac curat la alții și acum, Adriana....și fac curat și în mine.Încerc să fiu bună. Când pot, sunt bună și cu alții. Nu postez pe Facebook că am dușmani fiindcă am valoare și ei sunt invidioși pe asta, ferește Doamne! Nu postez că sunt fericită fiindcă atunci când am postat, fericirea și-a pierdut valoarea și voi primi postări sponsorizate despre ce este viața asta și că suntem predestinați să ni se întâmple una sau alta! 

Autobuzul nu mai vine așa că  plecăm pe jos. Strada, presarată cu sute de frunze, ne invită la drum. 

                                         

Foto : Alice