joi, 6 iunie 2019

I will survive

Pentru a suta oară în seara aceasta, vecinul de la patru ascultă I will survive. Nu se limitează s-o asculte, țipă și el, de cele mai multe ori pe lângă vocea Gloriei Gaynor, că o să supraviețuiască.

-I will survive, I will survive, I will surviveeeeeeeeee, eeee, ce naibaaaaaa, nu mă face ea pe mine!

Eu n-o să supraviețuiesc până dimineața, e clar. Atâtea clarități în viață, atâtea siguranțe și atâtea dileme, nu mai știu sigur dacă să râd sau nu când vecinul îi spune cuiva atât de tare încât pare că e lângă mine:
-Bă, vreau să fiu viu când mor! Ce crezi, cum vine asta? Să moară ea înainteaaaaa meaaaaaaaa!

Cred că cel interogat nu-și găsește cuvintele dar chiar și așa, să aibă răspuns, nu-l poate da fiindcă iar vecinul, căruia i se spune în secret prințul de Kacănsburg, își strigă iar oful:

-At first I was afraid, I was petrified, kept thinking I could never live without by my sideeee, ce mă?!? De ce să dau muzica mai încet? Vine poliția? Așa, și? Mă doare fix undeva! Ce, poliția n-a suferit?

Nu știu de poliție dar urechile mele sunt greu încercate. Apoi discuția continuă pe alt ton, sigur în cadru a apărut și-o femeie, prințul are și prietene, nu doar iubite. Prietena e o prințesă, din aceea care duce gunoiul în rochia de casă, uitând, evident, că e prea scurtă și, vai, n-are nici chiloți pe ea dar un pic de exhibiționism n-a omorât pe nimeni, nici chiar pe vecinii de la trei, pensionari cu totul și care se bucură ca niște copii când prințesa duce gunoiul și ce bine că a venit vara și-l duce și de trei ori pe zi, ba sâmburii de la cireșe, ba foile de salată. 

-Vino, fă, stai cu noi! Ce bei? Un Mohito? Dar fă-ți, dragă, știi unde-s paiele, știi unde-i gheața! But then I spent so many nights thinking how you did me wrong, ce spui, fă?
-Nu găsesc gheața!
-E-n congelator, ceapa mă-tii de panaramă, unde crezi că e? Ba, muie, știi ce i-am spus la fiță? Am avertizat-o de la început că eu sunt toxic, că sunt băiat rău dar ea nu și nu, s-a grăbit să mă repare, să mă facă mai bun! Și când cred că aproape mă reparase, ce sunt eu, piesă auto?, m-a părăsit! Cică îi put și îi pare rău că nu mi-a spus de la început! Că nu m-a văzut și acum trebuie să se repare pe ea, prea i-am făcut rău! Și eu ce fac acum? 
-Găsești alta să repare ce mai ai stricat! Poate și molarul ăla! Să fie dentistă acum! Sau și mai bine, vreun psiholog să-ți scoată fițele din cap! 
A vorbit prințesa dar prințul sigur n-a auzit-o, nu se aude nici pe el, cum să-i audă pe alții? 

-Oh, no, not I, I will survive, oh, as long as I know how to love, I know I'll stay alive! S-o sun, mă? C-aș vrea să-i mai spun câte ceva! M-a șters de pe Facebook, știți?
-Te-a și blocat, nu-ți face iluzii! 
-Dar ce-a mâncat, bă , așa, dintr-o dată? Că mai acum o săptămână, mă iubea! 
-O fi mâncat vreun măr stricat! Și i s-a luat și de tine! Cum era aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă? 
-Lasă, c-o fac eu să mă jelească! Nimeni nu mă părăsește pe mine! Eu le părăsesc pe toate! 

La ora asta, toți vecinii speră fie să nu mai fie părăsit, e deja a opta oară sau poate a noua, fie să se mute cu tot cu prieteni, în alt cartier, să-i terorizeze și pe ăia acolo.

-I will survive, I will survive, hai să punem și-o manea, să moară vecinii!

Și maneaua a fost mai puternică ca dragostea pierdută.

O preferam pe Gloria.   
                                            
Foto: Brad Pitt, dupa separarea de Angelina.

duminică, 19 mai 2019

Cireșe de mai

Cald. E atât de cald încât în case, oamenii se topesc văzând cu ochii, perdelele și draperiile stau nemișcate cu orele, florile, frunzele și iarba cerșesc în van apă. Nu bate strop de vânt, nu cade pic de ploaie. Certurile plutesc în aer în fiecare familie. 

Se coc cireșele de mai. 

Îmi prepar salată de varză, gândindu-mă în același timp la o înghețată de căpșuni și iaurt de capră, ce-ar mai fi vara fără varză și înghețată? Bunică-mea e în grădină să-mi aducă frunze de mentă, aveam de gând să fac și o limonadă, asta dacă  apărea în vreo oră, chiar două, căci în  grădina din spatele casei era o potecuță care o ducea direct la o vecină cu care era prietenă bună câte o săptămână. Trei săptămâni din lună erau certate, te miri din ce pornea cearta, nu-și aduceau aminte niciodată, erau văduve amândouă și își îndulceau(acreau, după mine) zilele și nopțile. Erau în săptămâna de prietenie și ele vorbeau câte-n lună și-n stele, ba la noi, ba la vecină, ba la poartă, unde bunică-mea avea o băncuță. Cu o carte-n mână, rareori luam parte la discuția lor, prefăcându-mă că n-aud mai nimic. Îmi plăcea să tac.

-Copilă, îmi spune brusc bunica, apărută din senin în timp ce tocam liniștită varză, uite frunzele de mentă, să le speli, să nu fie pișat de câine pe ele! 

Mormăi ceva și înjur în gând câinii fără stăpân și bunică-mea o tulește tinerește din bucătărie, neatentă la vorbele mele. Mă uit pe geamul încins de soare, câteva babe se adunaseră la poartă, discutând cu aprindere. Nu aud tot așa că mă grăbesc să presar sare și piper peste varză, iau în viteză o furculiță și ies în zăpușeală cu castronul în brațe. 

O babă, cu o rochie cu imprimeu din al doilea război mondial și care astăzi este haute couture la Chanel, cu papuci din plastic, aproape topindu-se pe pielea ca pergamentul, vorbește precipitat:
-Eu am venit doar să întreb pentru noră-mea cum să repare maioneza!
-S-o țîpe, vine răspunsul molcom al unei babe de care știu că e de prin Ardeal, tanti Alexa.
Mă uit bine la ea, nu e chiar babă dar e atât de înceată încât pare că bătrânețea i-a intrat în oase imediat ce-a venit vara asta cumplită și timpurie. 
-Mănânci varză goală, copilă ? 
N-apuc să răspund căci se întorc la ceea le aducea bătrânețile la poarta bunicii. Se furase un castron de cireșe. Aparent, vinovată era o femeie gravidă. 
-Nu e vinovată, sare bunică-mea cu gura. O femeie gravidă are pofte. Poate să piardă copilul dacă nu mănâncă ce-i cere inima! 
-Dacă inima îți cere var, mănânci var, cumătră?
-Mănânci, cum să nu mănânci? Sunt borțoase care mănâncă var, scobesc câte un perete și se îndoapă ca curcanii! 
-Păi da, că tu iei apărarea și unui puradel care vine și-ți fură din casă!
-Dacă las ușa deschisă? Prost e ăla care dă, nu ăla care cere! 
-Adică admiți că ai fost proastă când ai lăsat ușa deschisă? 
-Admit, admit, ce mare lucru? Ciudat este însă cum oamenii deștepți pot să fie atât de proști în toate situațiile dar invers nu se întâmplă niciodată, un prost să fie deștept în vreo situație.

Deșteaptă bunică-mea, n-am ce zice. Mă uit cu drag la ea. Îmi face semn să mănânc. Babele își  văd de discuție, fiecare cu părerea ei.
-Gravidă, negravidă , nu trebuia să fure castronul! O cireașă-două, mai treacă-meargă! Să-și facă pofta ce-a avut! 
-Alexa, Alexa, dacă a furat, a furat! O cireașă sau un kil, tot aia! Tot hoață!
-Nu e tot aia, nu înțelegi? Dacă nu se vede lipsa, e ca și cum n-ar fi furat! 
-Adică dacă bărbatu-tău doar vorbea doar dulcețuri cu aia de la oraș fără s-o și pupe, știi tu, era ca și cum nu te-ar fi înșelat, aha? O împunge tanti Viorica pe venita de la oraș, tanti Alexa.
Cu aceeași lentoare, tanti Alexa, slabă doar la corp, îi răspunde aproape senzual:
-Ești...sigură? Ești...sigură că mai bine nu-ți lași mustață?

Îmi rămâne varza-n gât. Parc-ar da să plouă, nori grei s-au adunat sau poate m-a bătut soarele prea tare.
-Ce vorbeșți tu, Alexa!?
-Ce vorbești tu? Nu vorbeam despre cireșe? 
-Dar și tu, să te iei de mustața mea? Nu e...nu e..., zice tanti Viorica, negăsindu-și cuvintele.
-Multe nu sunt drepte, fetele, spune împăciuitoare bunică-mea. Dacă nu vorbim despre ele, nu înseamnă că nu există, uite, mi-a zis nepoată-mea că a citit că sunt mai mulți obezi decât cazuri de copii abuzați și oameni terorizați dar se vorbește mai mult despre ei, nu despre grași. Depinde de ce parte a baricadei ești. 

Babele se uită toate le mine, să le confirm. Le confirm.
-Așa am citit, spun. Chestia este că dacă n-ai dovezi în sprijinul cuiva sau la ceva, n-ai ce face. Iar uneori adevărul e la mijloc dar linia de demarcație e atât de fină că n-ai de unde să știi unde începe minciuna. Contează doar ce-ți spui tu ție.Viața toată e o metaforă pe care nu mai avem timp s-o descifrăm.
-Ce-i dai fetei, Silvie? 
-Varză! I-aș da și cireșe dar s-au furat! 

E cald. Atât de cald. Intru-n casă să-mi fac o limonadă. 
                                                           
Foto: Moară, Muzeul Satului-Sibiu.

sâmbătă, 11 mai 2019

Cea mai importantă e iubirea

Zice princess. Asta după o mică izbucnire :

-Adică e ziua modei la C&A și noi nu mergem? O să lipsesc de la petrecere? Nu merg la petrecerea modei?

Îi explic că e doar o strategie de-a atrage clienții și a-i face să dea banii pe haine de care n-au nevoie. Iarna a fost lungă, primăvara uite-o, nu e, îmi aduc aminte de un bărbat de-o vârstă incertă, blocat pe la 40 și ceva, când încep câte unii să capete trăsături feminine și văzându-l, m-am uitat în altă parte pentru că la prima vedere nu mi-am dat seama ce e iar el, neînțelegând sau poate tocmai de aia, că a înțeles, m-a întrebat dacă în pasajul de la Universitate mai plouă fiindcă aveam încă umbrela desfăcută și i-am spus că plouă peste tot, it's raining cats and dogs and my heart goes on, nu era însă răspunsul așteptat și n-a mai zis nimic, asta e, să nu pui întrebări la care n-ai curaj să auzi răspunsul.

 I-am spus că nu mergem fiindcă nu sunt așa de importante hainele.
-Da, da, mai importantă e iubirea! 

Au fost, sunt câteva cărți pentru care Alice e în vacanță și dezactivez periodic cronofagul Facebook, Sticletele de Donna Tartt, Why we sleep de Matthew Walker și chiar Cronicile din Narnia dar cel important motiv este legat de faptul că trecem prin cea mai frumoasă perioadă, cu o Andre pur și simplu fabuloasă, cum probabil este sau ar trebui să fie orice copil pentru părinții lui și nu mă mai satur s-o ascult, s-o privesc, să mă pierd în ochii ei. 

Mă întreabă de ce e mereu umed în gură și dacă ni se usucă gura, limba și buzele, ce se întâmplă cu noi? Murim? Fiindcă ei i se usucă buzele noaptea. Crede că de foame, cine mănâncă noaptea? 

Stă prea aproape de televizor și taică-său îi spune că nu stă unde trebuie, îl întreabă dacă ea trebuie să stea toată viața unde vrem noi? Ulterior când taică-sau și-a găsit sub colțar papucul pe care-l căuta de ceva vreme iar eu am mimat dezamăgirea că n-a găsit un diamant, Andre mi-a spus sec:
-De unde diamant, mamă? Mamă...de la Gorj? De obicei, îmi spune Mărie de la Gorj.

Câteva zile mai târziu, îi pregătește un cadou lui Eric. 
-Putem, mama, să-i dăm cartea asta lui Eric?
-Putem! Cineva a mâncat puțin din ea dar nu-i nimic! Și eu mâncam cărți când eram mică!
-Eu nu manânc cărți fiindcă au un gust teribil! 

De curând:
-Mama, când se termină anurile?
-Anii, vrei să spui?
-Da, anii?
-Când se termină lumea, oamenii cu totul, se termină și anii! Pentru că nu mai are cine să le țină socoteala!
-Dar când?
-Nu știu. Acum suntem în 2019, la anul vom fi în 2020, peste 100 de ani vom fi în 2119 și tot așa. Dar noi nu vom mai fi. 
-O să ne întâlnim în cer! Știi de ce ? Fiindcă am dat cioc! Cu ouăle roșii! Și cea mai importantă e iubirea! 

Cam așa. Și va mai ploua. O să am tot mai multe fire albe și n-o să mai pot păcăli timpul deși nu de-asta mi-e frică mie. Cea mai importantă e iubirea. 

O alint înainte de somn:
-Floricica mea! 
-A ce miroase floricica asta?
-Care floricică, Andre?
-Eu, mami! A ce miros? N-ai zis tu că sunt floare?
-A Dumnezeu. Cred că așa miroase Dumnezeu.
                                                                   


miercuri, 24 aprilie 2019

Pregătiri de sărbătoare

Atât a bătut vântul zilele astea că de multe ori m-am întrebat dacă nu cumva le-a bătut și unora prin minte și le-a răsfoit-o atât de tare că vorbesc cu tot mai multă răutate, cu mai multe resentimente, cu accente lascive, cu accent moldovenesc: Îl pui pi ăsta în?(Da, în vreo gaură, una neagră sau poate doar vreun pod) sau eu te-am chiemiat ca să nu ți-l arunci că dupi aia îți păria rău(sau poate nu dacă sunt șanse să scap de accent), cu alinturi ciudate: gogoșică, populică (?).

Se pregătesc oamenii de sărbătoare. Cumpără, gătesc, fac curățenie. Ca și cum n-au mai făcut-o de la Crăciun, ca și cum n-o s-o mai facă până la Sânziene sau ceva pe acolo. 
-Oare ce să cumpăr? Vreau un produs care să curețe rapid! 
-Uite-l pe acesta!
-Dar are timp de acționare! Eu vreau să dau cu el și să-l șterg imediat nu să-l las să acționeze!
-E bun acesta! 
-Nu e bun, e spumă, eu nu vreau spumă, nu vreau degresant! Vreau să curețe, să spele bine!
-Dragă, tu după ce-ai venit aici?
-Ajută-mă și tu!
-Nu te ajut deloc! Nu vrei nimic!

Îmi vine să-i spun că nevastă-sa vrea doar apă. Probabil din aia vie.  Care să învie tot felul de chestii, de la grâu neîncolțit și plușuri ponosite și roase de timp, la iubiri moarte și vieți mizerabile, profund nefericite, mici de tot. La sutele de întrebări pe care le primesc, de la odorizante cu miros de bubble gum(sunt?), la degresante care să distrugă toată mizeria lumii, la invitații tot mai agresive(au înnebunit cu toții și nici măcar n-a venit căldura deci vântul e de vină sau e doar o scuză), mai am și eu întrebări că om sunt. Iar răspunsurile pe care le primesc, cu putere, cu îndârjire, cu lasă-mă naibii în pace să-mi trăiesc nefericirea(sau poate sunt doar fricile mele pe care le proiectez asupra lor) mă lasă fără scut, fără apărare și-mi pun repede masca ca să nu se vadă. Și apoi văd eu, mă văd pe mine și îi las așa, fiecare e responsabil pentru situația în care este. Liliacul mov, mai fragil, se încovoaie de frig. Ca multe altele. Narcisele mor în ele, ca atâtea și atâtea ce-ar fi putut să fie dacă s-ar fi înțeles de la bun început. Iar princess mă întreabă unde e Dumnezeu în baterea asta violentă a vântului? Că el controlează totul, nu controlează și vântul? 

Tot ce putem controla sunt gândurile noastre.
                  

luni, 15 aprilie 2019

Aprilie pe repede înainte

Vouă cum v-au trecut aceste luni din 2019? 

Când ești fericit, nu simți trecerea timpului, zboară c-o viteză amețitoare. După cum, când ești nefericit, simți fiecare minut cum te apasă, cum se scurge în infinit neluând cu el decât clipele existenței tale, nu și amărăciunea. 

Sunt lucruri și oameni de care uităm brusc și pe care trebuie să le aruncăm ca să nu ne strice echilibrul. 

Ieri, în timp ce mergeam spre codru, princess mă întreabă:
-Mami, oamenii seamănă cu păpădiile?
-Cum adică, princess?
-Adică sunt verzi de pleznesc, apoi se îngalbenesc când sunt copți și la final, albesc! 
-Știi că ai dreptate? Albesc și se sting! 
-Întâi se ofilesc, mami! Apoi fac chestia asta...cum ai zis tu că se sting! Adică mor! 

Depinde de noi câtă viață trăim. Verzi, galbeni, albi. Și...stingerea. Risipirea în vânt, în ploaie. Depinde de noi ce iubim, pe cine și cât. Se întorc toate la noi, sub diverse forme. Cu asta rămânem. Nu plecăm cu nimic. Am mai spus-o. 

Chiar...pentru voi cât de fericite au fost aceste luni din 2019?


    


vineri, 29 martie 2019

Salată de ceapă roșie

Pe principiul că viața e prea scurtă să-ți faci griji și să n-o trăieșți, mai mănâncă din când în când și salată de ceapă roșie. Cu alte cuvinte, să faci ce-ți place. Einstein spunea că(toată)nebunia este să faci mereu aceleași lucruri și să te aștepți la alte rezultate. Clar. Nebunie.

Desigur, ceapa s-ar putea să-ți repugne cum ne repugnă câte unul/una fără dinți. Partea bună este că efectul salatei de ceapă se duce. În vreo trei zile. Lipsa dinților, mai rar. Lenea, finanțele. Suntem o țară săracă. Ne luăm rujuri sau fonduri de ten scumpe și nu ne reparăm dinții. Sărăcie, cum spuneam. 

O mai dăm în bară. Câteodată. Nu înțelegem sau nu înțelegem la timp. Ne plângem și nu facem nimic. Ne văităm. Că sunt șefii răi, că sunt clienții nebuni, libidinoși, perverși, că ne trezim devreme, că e frig iar, că bate vântul, că uite ce salarii au bugetarii(chiar, ce salarii au?), că X sau Y trăiește sub papucul nevestei(mai rar al bărbatului dar deh, asta-i viața), că n-a fost cafeaua bună, că nu sunt lize, că nu sunt cărucioare, că se trece la ora de vară, că nu sunt verile din vremea copilăriei noastre, că nu(mai) sunt oameni de calitate. Da, sărăcie. 

Suntem aici să evoluăm. Să creștem. Fiecare în sufletul lui. Fiecare responsabil pentru el, pentru creșterea lui, pentru evoluția lui. Nu știu când vreodată, în evoluția omului, văitatul prelungit și oftatul, plânsul și victimizarea au ajutat pe cineva. La răstimpuri, suntem atât de înfrânți. Dar înfrângerea nu-i decât un prilej de-a merge mai departe, de a ne urma inima. Drumul celălalt n-a fost bun. Te uiți în oglindă și n-o s-o vezi pe Alice și să te gândești ce naibii o fi vrut să spună, ci te vezi doar pe tine. Cu tot cu înfrângeri. Care sunt doar un prilej de-a continua. Și să-ți faci o salată de ceapă roșie. Al cărei efect oricum o să se ducă aproximativ în trei zile. Nu scapă unii, oricât s-ar strădui, de urâțenie. Aia morală, camuflată după te miri ce haine.  Sau chiar dinți mari, puși de un dentist nepriceput. Sunt afecțiuni și defecte pe care nu le corectează  nici dracul. Nici chiar ceapa roșie. Dar și pe dracul îl poți păcăli, dându-i impresia că el e dracul cel mai frumos. Efectul salatei...trei zile. Și un somn bun. După. 

După ce-ai luat cea mai bună decizie. 
                                                      
Foto: ceapă. Evident. 

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...