Te-am iubit înainte să te naști

Cu vreo 11 ani înainte să te am, să fii Ra al meu, Universul și alte minuni cărora le-am spus simplu coincidențe, 

deși nu există coincidențe,

Am căzut și am murit nițel. Am mai căzut ulterior, de alte dureri, de chinuri, obsesii, limerențe. 

Dar atunci am plecat de tot. 

O moarte clinică, științific. Mulți oameni adunați la poarta casei bătrânești, mulți care au murit, căci moartea e parte a vieții deși nu discutăm asta prea des. Se văitau, of, moare fata, ambulanța nu mai vine, chibriturile se stingeau până să intre în apă, un bărbat, mort și el acum,  striga că am argint viu, îl simțeam cum curge în venele mele și punct. 

O lungă cale argintie, o liniște cum n-am mai trăit vreodată și "fertig" cum ar zice unii. Nu spunem cine. Era bine. Ca aunci când termini o zi grea, mult prea grea.  Cu împăcarea că ai făcut ce-a trebuit, că ai muncit, că ai iubit, că n-ai mințit, că n-ai înșelat, că ai fost om. E greu pentru unii, nu? Dar să nu uităm să fim oameni. M-am dus puțin. Și m-am întors, trasă de mâini de îngeri, de o lumină caldă, bună, de muzică divină. 

Câtă putere am avut atunci! 

Erai tu, iubirea mea, copilul meu din vis, Universul și Ra al meu. 

Te-am iubit înainte să te naști și te voi iubi mereu.  

   

N-avem nimic

N-avem nimic, 

Mi-a spus cândva o persoană,

Pe care am iubit-o mult

Sau credeam că o iubesc.

Ce ți-e și cu iubirea asta,

De fapt.

Acum e.

Acum

Nu mai e. 

Un miraj. 

Nu o Fata Morgana, 

Doar o așteptare care te ucide,

Încet-încet.

Nu o speranță,

Doar certitudinea că toate-s incertitudini. 

Niște puncte de suspensie din manualul bolilor mintale. 

Când tot ce contează e să fii bun. Să alegi să fii bun.  Răi sunt toți proștii. Și invers. Și curvele lor. 

 

Clădesc

Eu construiesc,

Clădesc,  

Nu distrug. 

E mai ușor să faci rău,

Să alegi să distrugi un rus, un francez,   

Un român, 

Când și viața ta e distrusă,

Când ai ales un boss să te aleagă pe un post cu bani mai mulți și îi dai ce oricum dai tuturor. Unora, pe bani. 

Eu clădesc,  aleg binele și demnitatea. 

Sunt zile în care plâng,  greșesc, iar plâng și mă ridic. 

Aroganța se tatuează nonșalantă, din ambiție și din răutate.  Cu inel demonstrativ. Există lasere. Dar pentru restul? 

Politica struțului. Prostia e Gunoiela. 

 

Putregai uman.       

Viață

Când România arde, 

Poate de căldură,  poate de prețuri mult prea mari, 

De minciuni,  de calcule, 

De regrete,  de trecut nerezolvat. 

Când alegem răul cel mai mic, 

Neștiind că în câțiva ani, 

Se va dovedi că a fost răul cel mai mare. 

Când "Ești ceea ce citești" devine ceea ce nu citești la oameni, în cărți sau în jur. 

Când rugămintea de-a te mai naște o dată se  transformă într-un vis în cate te mai naști o dată și nu știi nici măcar să te iei în brațe, cu o mână sub gât și alta mai jos, susținând spatele. 

Dar. 

Vedem mâine. 

Viața. 

     

Foto: Mac. Dragoste,  moarte și reînviere. 

Adriana Pațirea 

Când iubirea

Se întâmplă,  

Ești bun și drept, 

Integru.

Nu șarpe,  nu javră.

Zâmbești.

Din bine,  din căldură, 

Din bucurie,  din Corect.

Iubirea e unul lângă celălalt, privind în aceeași direcție,  cum spunea autorul Micului Prinț. Când ne vedem fără să ne întâlnim,  când ne vorbim,  fără să ne spunem nimic, când ne suntem, fără atenții.

Nu am cunoscut-o niciodată. 

Dar sper.  

 

 

Ce suntem?

Aș  zice că pioni,

Ce vrem un rol mai bun.

Dar câteodată e bun și acesta 

Căci uneori, deseori,  mai bun înseamnă 

Mai mult, 

Mai multe sacrificii. 

Și câți suntem dispuși la mai multe sacrificii,  

Obișnuiți, plictisiți dar mulțumiți, într-un fel ciudat,  de rutina zilnică? 

Nici nu vrem să discutăm. 

Cum nu vrem să discutăm că suntem efemeri.

Trecători. Nu strâmtori,  nu. Trecători. Murim. Ca mâine. Uneori ca acum. Știu, moartea noastră,  a tuturor,  nu e un subiect lejer, de care să discutăm la un vin demisec, rose. La o bere, la mici, la legume pe grătar. Când copiii aleargă liberi. Cu vise,  fără frici. 

Revin la alegeri și la așteptări. 

Așteptăm să fim mutați, e mai comod așa. Alegem să ne mutăm, cere însă mult curaj. 

Decid să fiu.

Și ce sunt? 

Eu cred că pion. 

Până când înțeleg 

Că am un răspuns, un rost 

Știut și iubit doar de mine.

Dureri,  alegeri și plecări. 

Dezamăgiri,  iubiri și morți. Nu înșelări.

Deși aș putea spune că e adevărat. Același lucru.

Toate, o impermanență.

Vor trece toate.

Pentru cine însemni ceva? 

Doar pentru tine.

Dar nu-ți acorda mare importanță.

   

Foto : primăvară târzie,

Adriana P.    

3 ani

Au trecut 3 ani de când ai plecat,  Mamaia mea iubită și deseori,  neînțeleasă. Ca noi toți, de altfel. 3 ani de când am învățat iar și acum am și înțeles,  că nu poți să faci nimic pentru altcineva,  chiar și cineva iubit, dacă nu vrea asta. Nu poți decât să te iubești și să te respecți; o dată ce vei face asta, o vei face sincer și cu ceilalți.  O să revin la iubire.

Plouă aici, Mamaie,  e chiar frig pentru o zi de Martie, după zile întregi de primăvară. E doar un etalon. Fără el, ar fi fost doar o zi de Martie. Un fel de viață,  bunica mea, cu rece, cu cald, cu bune, cu rele. O viață în care nu mai ești, Mamaie. Dar ești în gândurile noastre, în viața noastră,  în visurile noastre. Ale mele, cel puțin. Căci te visez. Și ești bine. Sunt fericită că ești bine. Prin absurd, dacă ai citi aici. Însă mă pot amăgi,  ce mai contează o amăgire în plus? 

Am citit anul trecut(cel mai rău an din câți am trăit vreodată sau poate cel mai bun și numai timpul îmi va arăta asta) o poveste legată de scriitorul Kafka a cărei concluzie era că tot ce-am iubit( și s-a pierdut deși atunci n-a fost iubire), se întoarce la noi sub altă formă. Altă dată. Nu credeam asta atunci,  când am citit-o prima dată. O cred acum,  când iubirea s-a întors la mine, sub altă chip, sub altă formă. Iubirea nu moare,  Mamaie. Iar dacă suntem suficient de norocoși s-o întâlnim în viața asta, cu un aspect sau altul,  să mulțumim și să fim recunoscători. Pentru tale, bunica,  mi-aș fi dorit să fi găsit sau întâlnit iubirea. Asta doresc tuturor femeilor din neamul nostru. Să o fi găsit în viața asta. Și dacă nu, îți doresc să o găsești într-un Univers paralel, nu în acesta,  în care timpul nu e plastic și nici elastic. 

Chiar și așa, în timpul acesta rigid, inflexibil, în care direcția e doar una, să știi,  Mamaie,  că te iubesc! Ai avut dreptate, oamenii pot să vină și să plece din viața noastră,  ca și cum n-ar fi fost niciodată aici. Însă familia rămâne. Frații,  surorile, părinții, începutul și sfârșitul. Tot ce contează. Ei rămân. 

E un Martie fragil. 

Ca atâtea luni de Martie. 

Dar e tot ce avem acum. 

Și dorurile, Mamaie. Nu atât de fragile.

Foto: Praga 

Respir

Respir

Spun asta acum

Știu cum pare. 

Respir,  

Pentru prima dată, 

După mulți ani, 

Prea mulți. 

Dar ce cred oamenii care cred că știu,  

Nu e problema mea.

N-ai cum să știi, 

Nu poți nici să-ți imaginezi 

Cum e să n-ai. 

Decât infinitul. 

Și atunci respiri.  

Alice G. 

Final

 Sunt la final,  mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final. 

Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cum este,  când și prințesele se c.acă, un moment în(poate) infinitul de clipe, de primăveri și de ierni ce-au fost și vor mai veni.

Îmi bate inima în piept atât de tare încât mi se pare că o s-o ia la fugă. Nu a lui Bach. Trebuia să iau ceva, un magneziu poate,  să miros niște mentă sau lavandă, niște siguranțe dar de unde? Îmi pun mâna stângă pe piept și zâmbesc,  închid ochii. Apoi îi deschid. E prea multă durere acolo. Mai bine în prezent. 

O să fie bine,  o să fie bine,  o să fie bine,  mulțumesc,  mulțumesc,  mulțumesc! Respir. 

Sunt bine,  sunt în siguranță. 

Apoi ies în fața oamenilor, pe scenă, să le spun despre minciuni si despre tăcerile asurzitoare care ne macină. La final. 

Sau poate în fiecare zi dar găsim noi o cale să ne amorțim durerile. Pe unii îi blocăm. Dar despre asta, cu altă ocazie. 

Poți să fii cât de supărat, trist sau deprimat poți să fii. Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Dar te poți opri tu în loc. Să auzi nu durerea lumii, ci doar Lumea. Așa cum este ea. Și ca dânsa suntem noi, nu? Vorba lui Eminescu, nu a mea. 

M-a întrebat nu de mult copilul cum a fost la facultate, eram singură în cameră? Am zâmbit amar și m-am luat cu altele,  ocupată cu viața. Am acum motive să fiu recunoscătoare că n-am fost singură atunci. Grație vieții înseși,  NU mă simt singură. E un privilegiu,  e un noroc. Au fost și momente în care anumite emoții, oameni,  da!, mi-au pus piedici și sentințe( și câte nu mi-am pus singură!) și m-am lăsat pradă lor. 

Eram în anul III de facultate și stăteam într-un cămin de liceu, fostă mănăstire. Eram la masă cu alte studente,  cazate tot acolo.  Era greu, incredibil de greu,  trăiam la limita supraviețuirii dar îmi amintesc că n-aveam sufletul de piatră.  Dimpotrivă. Râdeam,  mă bucuram de ciripit de păsărele,  de teatru,  de cărți,  de prieteni. Lumea nu stătea în loc pentru greutățile mele, nu stătea în loc pentru nimic, gândurile mi se îndreptau des spre cei de acasă,  spre familia mea, la cât de greu era. 

Mă podidesc lacrimile. Aveam pantofii rupți și când ploua...spun în microfon: Nu vreți să știți la ce soluție apelam când ploua. 

Revin, eram la masă.  Mâncarea de la cămin era foarte bună,  ieftină și de calitate. Păi n-am avut eu noroc în viață? La masă era și o studentă la Științe Politice,  Iuliana Cățelariu,  țin minte și acum, după 25 de ani.  Care se lăuda,  cu gura plină de mazăre și de nonșalanță, de asemenea,  precum curvele de pe Valea Oltului sau de la Brașov, că ea e amanta politicianului V.  Săndulache din Sibiu(numele sunt fictive, desigur) și ea e foarte mândră de asta. Era murdară la gură de mândria de a fi amanta celui care venea și o lua cu mașina de la cursuri, o ducea pe te miri pe unde,  o futea și o aducea la cămin înapoi. Câteodată îi mai dădea și câte o bucată de brânză, nu Gouda, nu ca la olandezi, ci urdă,  telemea veche de oaie, cașcaval etc. Și ea, generoasă și mulțumită de sine, împarte brânză cu săracele din cămin,  care n-au amanți căsătoriți și nici brânză. Nimeni nu a zis nimic dar eu m-am uitat la ea, nici o tresărire de bun-simț pe fața ei, doar mizerie. De la mazăre,  zic. 

În viață,  trebuie să te distrezi, continuă ea. Toate o ignorăm. Nici una n-a fost amanta vreunui politician.  Locul doi sau trei în viața cuiva.  

Eram tinere. 

Revin în prezent,  poate unele nu suntem nici acum amantele cuiva, suntem întregi. Sau poate nu și de asta suntem aici, la conferință. Nu suntem locul secund în viața cuiva. Dar suntem în propria viață și asta face totul greu, neclar, dureros. Și viața nu așteaptă claritate, ea merge înainte. Și noi doar îmbătrânim, fără viață,  fără bucurii,  fără râsete,  fără tot ceea ce contează. Fără iubire. Și ajungem distracția, defularea,  futaiul ca iepurii în mașina de lux a cuiva pentru care nu suntem decât găuri. Multiple. Apoi ne întrebăm de ce ne doare și cum doare,  și cât doare, o punem de o falsă sinucidere, chiar. Totul ca să nu se vadă cât ne mințim și altfel îi mințim pe alții. Curvele de pe Valea Oltului au o scuză și îmi cer scuze că suferă. Celor care o fac pentru distracție,  nu le cer nimic. 

N-am mai râs de 3 ani și de 8 luni. Nu mai știu cum e. 

Dar sunt întreagă. Am și momente în care nu sunt întreagă,  când cad, când mă refac, când revin la cineva pe care credeam că-l cunosc. 

Aleg. Aleg deocamdată să câștig lupta asta mică,  cu ziua de astăzi. Nu războiul. Fiindcă în război,  nimeni nu câștigă niciodată. Dar moralitatea, da. 

N-am judecat-o niciodată pe curva politicianului. Nu recunoaștem decât ceea ce cunoaștem, cum spunea un cunoscut antropolog. Acum, cunoscând,  recunosc,  judec. Vrând-nevrând,  știind-neștiind. Știind atât de bine. 

Voi ce judecați,  ce știți sau ce nu știți? 

Totul se plătește în viață,  vrând-nevrând. 

Știind-neștiind. 

Totul se întoarce. 

Foto: floare-floare.

Alice G. Nu de la Germania. 

Cel mai rău și cel mai greu

Povesteam cu prietena mea cea mai bună, pe care încep să o iubesc tot mai mult, așadar,  povesteam cu ea că cel mai rău și cel mai greu, 

Este să te minți pe tine. 

Rău este, a fost pe lume, cum ziceam, dintotdeauna. 

Întotdeauna. 

Dar să nu te minți pe tine

Face totul mai ușor,  mai acceptabil, 

Rezonabil chiar. 

Să accepți că suntem diferiți, 

Că suntem frumoși 

Sau urâți și ce e frumos pentru cineva,

E urâtul pentru altcineva 

Dar nu și ura, dacă mă înțelegi,  

Tu, care citești aici.

Binele e mereu frumos, 

Ușor și înalt (la figurat, chiar), ca o privire sinceră 

În ochii celorlalți.

Când vezi întâi binele din ei, 

Frumosul adică. 

Mamaie, dacă erai vie, îți plăcea asta, deseori mi-e dor de tale, ești piesa lipsă din puzzle. Mai sunt și altele dar învăț să trăiesc în lipsă. 

Minusuri avem cu toții,  

Adevărul ne face frumoși, 

Deplini și întregi, compleți.

Cu minciuni suntem tot mai Puțin, nu puțini,  atenție,  

Unii sunt doar găuri, cerând să fie umplute cu alte găuri,

De parcă ar fi posibil. 

Cel mai rău și cel mai greu este să te minți pe tine. 

Adriana P. 

Foto: Aglomerație. 

Alice.

Lucioasă, mare și proastă

Mi-a spus Miron, mi-a dat în scris(cum altcumva?) că s-a înscris la facultate și ar vrea să-mi povestească câte ceva, poate vă era dor. Poate. 

Era pe vremea când nu mă mințeam și ascultam melodia "Perdóname" a lui Pablo Alboran și mă dureau atât de tare versurile, fără să le înțeleg semnificația, eu spaniolă nu știu, sunt deștept dar nici așa, încât scriam si povesteam oricui mă asculta( sau credeam că mă ascultă) povestea mea. Până când mi-am dat seama că îmi ceream mie iertare că m-am înșelat, nu că am fost înșelat  ci a fost diferit, eu M-AM înșelat și asta doare cel mai tare. O să caut mai târziu versurile dar nici nu mai contează, acum știu. ACUM,  tot ce contează.

Stați,  că nu mai înțelegeți nimic.  Imediat vă explic. 

M-am înscris la facultate,  sunt iar contratimp căci sunt bătrân, de-a dreptul, uite, și toți cei care contează pentru mine, îmi spun asta dar nu vreau să mă las, vreau să fac ceva cu viața mea. Am intrat pe locurile subvenționate, fără taxă adică. Dar și să fi fost la cu taxă,  cum se zice,  nu m-ar fi interesat, aș fi plătit,  eu pe ce muncesc? Cred că dacă îți dai seama ce vrei,  nu mai contează cât plătești pentru asta. Chiar? Chiar. Cu condiția să nu faci rău  căci în viață totul se întoarce,  fie bine, fie rău. 

Iar eu rău nu fac, îmi urmez visul. 

Ușor nu e dar când mă uit in jur,  prind curaj. Nu pentru că aș fi mai înțelept,  având mai mulți ani, dar tineretul ăsta e prins in capcana video-urilor de câteva secunde, se micșorează să fie pe placul celor care nu-i plac, pupă-n cur, să ajungă niște șefi mai mici,  sună cunoscut, nu? Semănăm cu șoarecii,  așa e? Folosesc pluralul  căci am și eu dependențele si viciile mele, moș ce sunt! Când nu ne mai luăm porția de dopamină din jocuri, Tik Tok, Facebook sau relații toxice, ne scade interesul și ajungem triști,  lipsiți de motivație,  chiar deprimați, în cazurile grave.  Eu n-am niciun motiv de tristețe(mă mint, cine n-o face) iar dacă mă încearcă uneori câte o umbră de necaz, îmi spun, precum un personaj celebru: Mâine. Acum n-am timp.  

Revin la început, la vremea când nu mă mințeam. Un coleg mi-a spus asta, nu e el tinerel dar nici ca mine. E căsătorit și nevasta îl înșală, toate-s vechi și nouă toate. El știe și îl doare dar nu face nimic. Eu, Miron, nu prea nou pe lumea asta, nu pot să înțeleg asta, nevasta nu e vreo lumină,  dimpotrivă,  doar la haine,  poartă haine aurii și argintii,  lucioase și de-a dreptul kitsch pentru gusturile mele, ba chiar și pentru ale lui. Și hainele spun ceva despre noi, recunosc. Dacă ar recunoaște toți. Divaghez. Mi-a arătat nevasta pe telefon și a zis: lucioasă,  kitsch,  mare și proastă. Tipa e înaltă, de unde măreția. Și el e înalt. L-am întrebat atunci dacă e proastă,  de ce stă cu ea, când îl mai și înșală? Ea nu-l oglindește? Ea îl înșală,  el se înșală, cum bine a zis. Pe vremea când nu se mințea. 

Întrebându-l de nevastă-sa, mare și proastă, oglindirea și umbra lui, m-am uitat fix și drept în ochii lui dar el nu se uita în ochii mei și cred că nici nu mă auzea, de ascultat nici atât,  căci asta cere prezență,  nu supraviețuire. Adevărul însă doare foarte tare și câți suntem dispuși să-l ascultăm, să nu ne mințim,  când ne dăm seama că viața noastră e o minciună lucioasă,  mare și proastă, dacă nu facem ceva? 

Atașament traumatic a spus colegul brusc și nu știu ce ar fi urmat căci a început un curs însă am citit pe google de acest atașament. Bonus: îl întreb pe Chat Gbt, am auzit că e plin de informații. 

Voi cu ce vă mințiți,  voi cum vă iertați,  voi cum uitați,  dacă o faceți? Cum vă vindecați de legături traumatice, de răul pe care l-ați acceptat ca fiind bine? Ca fiind normal? Unde v-ați lăsat inima? Tot în ceva lucios? 

• Poate binele nu strălucește dar sigur te lasă să pui liniștit capul pe pernă. 

               

 

Foto: Alice G. 

Toți avem lupii noștri

Am citit cândva, acum vreo doi ani, să fie, zic, o carte care m-a tulburat atunci,  când trăiam amorțită(să nu simt, să nu mă mai doară realitatea, inadecvarea, minciunile pe care mi le spuneam, dar nici să mă bucur de ceva, cumva, ca o lobotomie, lungă paranteză,  o închid acum) și anume "Mâine eram veșnic leu", cu ghilimele englezești,  nu românești, nu sunt active, asta e, asta e viața,  mergem mai departe. Dar acum deschid o paranteză și sunt oameni, Oameni,  da?, cu "O" mare, adică,  care vor înțelege: atunci când spui că ești bine dar tu ești între ghilimele, cum spunea Mamaia. Mi-e dor de tale,  Mamaie. Și te iubesc. Aici închid paranteza, lungă,  nu? Nici nu am folosit paranteze. Doar cuvinte. 

Energie. 

Arnhild Lauveng a scris cartea menționată anterior. Cărțile,  ca oamenii,  cum spuneam cândva. Notați asta. O să vă folosească.  În cele mai grele momente,  Arnhild nu se luptă doar cu vocile( a fost diagnosticată cu schizofrenie), ci cu lupi. Nevăzuți altora, dar foarte reali pentru ea. Spaimele, temerile, nesiguranțele,  îndoielile ei, toate sunt forma unor lupi. I-a învins,  ajutată de sistemul medical,  de oameni,  desigur. Cumva.  În zilele acestea, m-am gândit mult la Arnhild și la cartea ei. Toți avem lupii noștri, nu că am  admite asta,  în nici un caz! Chiar faptul că scriu cum am învățat la școală,  când nu proștii erau norma, "nici un" în loc de "niciun", e tot un lup. Pe care îl lași să dețină puterea, să devină puterea. Un lup care vine, te privește lung, fără expresie, te adulmecă, Așteaptă( ce rele sunt așteptările,  divaghez un strop). Atacă. Mușcă. Când te aștepți mai puțin,  când lași garda jos, sau când,  obosit, frânt, neatent, neglijent sau neglijat(câtă durere aici, ce dracu', c-o victimizare ne facem toți activi),  îl lași să fie ceea ce este: un animal. Iar deschid o paranteză, nu tocmai, spun fără paranteze, îmi plac lupii,  nu îmi plac șerpii, sunt precum curvele, nu au coloană. Închid paranteza,  nu tocmai paranteză,  mami, poate citești asta, îți trimit link-ul, oricum, revin la lup, când lupul devine lup, cum ziceau unii, bătrâni, vechi, dar deștepți : Homo homini lupus - Omul este lup omului. Iar dacă mă uit în jur, la lucru sau pe internet(la comentarii, where else), e tot mai evident acest lucru. În loc să fie adevărată cealaltă expresie, "Homo sacra res homini" adică "Omul este un lucru sacru pentru om". E foarte greu.  Căci asta ar însemna să ne acceptăm  durerile, neputințele, dorurile stinse, drumurile fără sfârșit,  Golurile, Neiubirile. Umanitatea.

Iar noi, oamenii,  nu suntem perfecți, avem toți lupii noștri. Și în loc să-i tot respingem, negăm și să ne îngrozim de ei, ar trebui să-i ascultăm. Să-i privim în ochi și să nu devenim lupi la rândul nostru, să nu provocăm teamă si scârbă(știți cu toții un asemenea lup,  nu?), SĂ NE ridicăm deasupra instinctelor. SĂ fim mai mult decât ființe animale. 

Lupii mei sunt neîncrederea,  durerea,  dezamăgirea, trădarea. Mă privesc lung și,  la răstimpuri,  mușcă din mine.  Uneori. Alteori,  rareori, deseori(lately, that is to say), îi las să fie,  îi accept și mă retrag în tăcere. În liniște. Unde nici un lup nu poate să intre.

Acolo unde Omul este un lucru sacru pentru om. 

Unde doamnele sunt doamne și au standarde înalte iar c.urvele sunt c.urve. Nu pentru bani,  cum ar zice o Nico pe care o plac mult, ci pentru că asta sunt. Fiecare cu lupii lui. 

Ori ai lupi, ori ai goluri. 

Dar oameni. Să nu uităm să fim oameni. 

Foto: Eu, pe Facebook,  înainte și după MC. Acum îmi aduc singură soarele. Îmi cumpăr singură flori. Și am infinitul. 

 

 

Se întâmplă viața

Cu atâtea tragedii,  drame și povești nescrise, 

Se întâmplă viața. 

Iar singurul element(element să fie?) sigur în viață este că vom muri. 

Și totuși asta este viața. Siguranța morții. 

În scurtul timp petrecut aici, ar trebui să ne preocupe cum să fim bine, să fim mai buni. Nu în detrimentul altora, ci și pentru binele altora. Dacă nu putem să fim bine sau să facem bine, măcar să nu facem rău. Unora nu le iese, e prea plin de rău în ei.

Asta e viața.

Nu fantastică. Doar magică. Când nu știi unde e sfârșitul dar speri că până acolo, vei râde un pic, vei iubi mai mult și vei avea parte măcar de o vorbă bună,  de o îmbrățișare strânsă, de o privire sinceră. De un te iubesc când totul, la un moment dat, se dărâmă în jurul tău. 

- Și eu te iubesc! 

Iar apoi va fi mai ușor,  un pas mic astăzi,  unul mai mare săptămâna viitoare. 

Viața. 

Chiar dacă unii pleacă prea devreme și gândurile noastre, piese de puzzle pierdute care încearcă să construiască CEVA, doar se zbat în vânt,  agățându-se inutile de un trecut trecut, există clipa de acum. Tot ce contează. 

Ce nu se vindecă,  se suportă, cum spunea Salman Rushdie.

N-avem nicio siguranță. Niciun răspuns. Poate nici nu trebuie. Poate de asta nu le avem.  

Iar când nu ne vine să credem că ceva se întâmplă, să ne gândim la asta: 

Poate nici nu trebuie. Poate e pentru binele nostru. Undeva trebuie să fie un sens. 

Nu avem siguranțe în viață oricât ne-am amăgi că avem.

Avem doar lecții și siguranța morții. 

În rest, doar povești. 

     

Foto : Alice Gherman,  o sâmbătă în Praga

Astăzi

Astăzi e tot ce avem. 

Mâine e târziu dacă nu profităm de clipă. 

Câteodată,  deseori, ne disociem, să putem tolera, să putem duce durerea.

Ne trezim triști,  speriați,  anxioși,  în mijlocul nopții sau poate la 3 dimineața,  în  mijlocul vieții. 

Chiar și așa,  răsăritul e mereu aici. Cel puțin o sută de ani deși nimeni n-o să mai trăiască atât. 

Astăzi e tot ce avem. Puțin sau doar ce contează  și ce putem accepta. Ce putem duce. 

Aduce. 

   

Foto: Alice 

Prea devreme

Ai plecat prea devreme,  Mielu. Iar dacă , prin absurd,  vei citi asta, vei râde ușor ironic și vei spune o glumă clar ironică, să râdem toți dar adevărul îl vei ține doar pentru tine. 

Unii pleacă prea devreme, acesta-i adevărul. Adevărul trist. 

Uneori,  cei mai buni pleacă prea devreme. Cât să nu transforme viața în maculatură. Să rămânem doar cu frumosul, cu recunoștința. 

Deseori, e greu. Pas cu pas, noapte după noapte,  zi după zi, toamnă după vară,  iarnă și iarăși primăvară. Anotimp după anotimp,  an după an, șoapte, tristeți si lacrimi care să se transforme în veselie, bucurie si recunoștință că suntem, că îmbătrânim. Căci iată,  să îmbătrânim e un privilegiu. Iar noi ne mai certăm,  cât de absurd,  Doamne,  cât de absurd,  că la 40 si ceva de ani nu mai suntem ca la 20. Când tot ce contează e să fim. Rămânem cu ce-am iubit, Mielu. 

Ești, Mielu. Mereu în inimile noastre. Chiar dacă departe. Sper eu, într-o lume mai bună. Mi-ar fi plăcut mult să ne revedem. 

                    

Sursa foto : internet. 

Zdreanță

Cei care citesc ce scriu aici  când am "timp ", ar putea tresări și s-ar putea gândi că voi scrie despre cine știe ce zdreanță, zdrențele sunt peste tot,  nu? 

Mi-a scris Miron, paznicul,  îi era dor de comentariile pe care le primesc în privat, se mai delectează cu unele întrebări,  cu unele înjurături chiar, căci sunt oameni care se identifică cu personajele din viața lui, cu el însuși uneori iar asta nu le convine,  ce înseamnă asta, lucrul acesta mizerabil, să le spui oamenilor adevărul? Adevărul e greu de dus. Dar e o mângâiere. Spus cu grijă. 

Hello, lume, am revenit,  am auzit că ați întrebat ce fac. Ia,  eu fac ce fac de mult.. și  asta, dar nu fac asta, astăzi fac o ciorbă de perișoare și cartofi cu cârnăciori picanți,  am o minunată lipie turcească și poate un magnific, incredibil desert. Nuuu, eu nu sunt cu dulciurile. Sunt eu dulce, cum e o grozavă glumă răsuflată,  baby. Beau un vin alb, sec. Nu merge la ciorbă,  ziceți? Nu-l beau la ciorbă. Îl beau din plăcere,  cu plăcere. Arunc zdrențele din casă. Ce nu îmi mai trebuie. Au fost bune la un moment dat, cuiva au folosit și aceste haine dar acum e timpul să le arunc, sunt în  stadiul de zdrențe. V-am spus că stau într-o casă bătrânească. V-am spus,  nu? Maria îmi confirmă că am spus,  aici, pe blogul ei, de casa mea bătrânească. Mă gândesc să o restaurez, s-o modernizez. Pentru mine. Am observat că uneori uit ce-am spus. Sau dacă mi-am zis în gând, se pune? Dacă am vorbit cu mine însumi și mi-am aruncat adevăruri în față,  se pune? Dacă mi-am pus singur etichete și m-am certat,  și m-am judecat, mi-am pus sentința iar apoi m-am aruncat la lei, ce sunt eu? Dacă am dat primul cu piatra în mine? Instabil? Nesigur? Toți avem nevoie de conexiuni umane, autentice, știți? O voce care să ne înțeleagă,  care să ne asculte, cineva care să ne conțină. Dacă ești psihopat,  nu. Dacă ești criminal sau faci sex pe bani, meriți să fii închis, nu e instabilitate. E labilitate psihică. Divaghez, revin la ciorba mea de perișoare, care, dacă era de pui și spărgeam un ou, două chiar,  la sfârșitul fierberii,  era de zdrențe, așa e? Așa se spune în unele zone, ciorbă de zdrențe! Dar eu vreau să scriu despre hainele PE care vreau să le arunc, intenționat am scris cu majuscule. Unii știu de ce, alții se vor uita în jur, în ei, în trecut,  poate. 

Ciorba fierbe, în bucătăria veche miroase magnific, o să pun și leuștean proaspăt. Nu întreb inteligența artificială dacă se potrivește, merg pe ceea ce simt, e bine așa. Maria citește și îmi spune că adultul face ce știe că e bine, copilul face ce simte. Simt o tristețe în vocea ei dar accept și acceptă și ea, sunt copil. Nu e o situație în care să fii adult, altele sunt. Asta e doar o ciorbă. O doză de inocență e bine venită dar să fii copil la aproape 40 de ani, nu mai e inocență. E tot labilitate. Egoism pur. Ouă cu cartofi prăjiți? Și o bere? Nu și nu. Nu astăzi,  când fac o ciorbă bună și vreau s-o savurez. Și după masă,  o să fumez  o țigară. 

Am strâns zdrențele. Trecutul rămâne în trecut, contează ce fac de acum încolo, cu timpul rămas. 

                  

Singurătate. Speranță. 

Doi ani

 E iar martie. Martie și 13.

Doi ani de când ai plecat într-o lume mai bună,  Mamaie. Sper că e o lume mai bună dar în același timp,  ȘTIU că nu există nimic după ce murim. Doar ne amăgim. La fel de bine cum știu că niciodată n-o să citești ce scriu eu aici,  Mamaie. ȘTIU. Doar mă amăgesc. Însă sper,  redundant, că într-un Univers din milioanele de Universuri existente și unele create doar de mintea umană,  o să citești și o să te bucuri, o să zâmbești larg unor versiuni ale noastre,  cei care te-am iubit și o să dai pagina mai departe. Iar în acest Univers, ești iar tânără și frumoasă,  ca în ultimul vis în care mi-ai apărut și îți luai rămas-bun. Am știut chiar când visam și că visez și că n-o să te mai visez niciodată. Nu te-am mai visat de atunci. Dar ești mereu în gândurile mele. Păreai atât de fericită, Mamaie,  mulțumită și eliberată. Poate eram eu, înainte de MC. Sau poate de asta avem nevoie în scurtul timp în acest Univers, bunica mea: un strop de fericire,  recunoștință pentru ce avem  și libertatea de a fi cine vrem. Ceva care să ne  facă(mai) umani,  să ne separe cumva de restul animalelor pe care le considerăm inferioare. Un pic de conștiință. Moralitate,  atât. 

Bate vântul aici, Mamaie. Și uneori viața bate filmul. Și gura unora bate curul, s-o spun direct. Dar să nu divaghez. Plouă în martie si picăturile de ploaie se preling pe acoperișurile caselor,  aducându-mi aminte de ultima călătorie în România,  era după o ploaie năprasnică,  cu tunete și fulgere afară și în inimi,  mai ales în inimi. Apoi a ieșit brusc soarele. Nu în inimi. Nu îndrăzneam să privesc în stânga sau soarele în față deși ar fi fost cazul, admiram amorțită florile de soc, atârnând greu de atâta apă și am simțit că e ultima dată când merg pe acel drum. Ultimul drum,  Mamaie. Ai avut vreodată senzația asta? Sau atunci,  în ultima noapte pe pământ,  ai știut cumva că e ultima noapte? Câteodată am impresia că nu știm nimic. Poate nici nu trebuie. Ulterior,  nimic n-a mai fost la fel. Dar cine știe? Poate în alt Univers, acolo unde ești și tu, bunico,  mai merg o dată pe acel drum dar nu plouă,  nu e furtună, soarele bate cu putere și aroma florilor de soc mă poartă înapoi,  în copilărie. Când erai tânără și frumoasă,  Mamaie, ca înainte de MC. 

• Ți-aș mai spune câte ceva însă nu uit că cele care nu se spun sunt mai puternice decât cele care se spun. 

A plesnit curca( și o chema Bubu)

Mi-a scris din nou Miron, domnul de la securitate. Paznic,  a spus el, din nou.  Sunt paznic cu atribuții moderne dar tot paznic sunt. Altă Mărie sau cum era? Aceeași Mărie cu altă pălărie! Și mi-a scris asa, povestea unei curci: 

Stau intr-o casă bătrânească, n-am fost în stare, ca alții,  decât s-o cârpesc pe ici, pe colea. Când n-ai pe nimeni,  nu-ți vine să faci nimic. Am și o grădină în care cresc, de-a valma, tot felul de buruieni și de flori, pătrunjel, leuștean și alte chestii. Necunoscute. Când mi-e lene, mi-e lene. N-am stare să fac nimic. Ce? Nu cunoaște nimeni ce înseamnă asta? Nu fiți ipocriți! Dar să revin la curcile mele. Primăvara trecută,  m-am dus în  târg și ochii mi-au căzut pe niște pui de curcă, mici cât pumnul meu. 6. I-am cumpărat fără să mă gândesc,  așa facem cele mai mari prostii,  fără să știu despre curci decât că sunt veșnic lacome, niciodată sătule. Ca nimfomanele, nu? Dar erau drăguți și aveau ochii mari  și mă încânta ideea să am grijă de ele și să le bag la cuptor rând pe rând,  înainte de-a îmbătrâni, Sau chiar în congelator,  toate deodată! Căci ce e o curvă când îmbătrânește? Pardon, curcă! Eu voiam carne tânără și sănătoasă,  de curcă hrănită bio. N-am prevăzut atâta lăcomie și mizerie lăsată de veșnic nesătulele curci. Care erau curcani, cinci. Una singură era curcă,  am numit-o Bubu. O știți pe Bubulina, gospodina lui Bănică? Aia pe care o plesnea uneori? Nu, nu era ea, pe Andreea Marin o plesnea, nu pe Bubu. Divaghez. Dar de la Bubulina aia am numit-o așa. Nume de curcă. Între timp, leșinata a rămas doar Bubu. Uneori,  când îi hrăneam, curca asta, cu o prestanță deloc întâlnită la neamul ei, nu se repezea la mâncare, ca frații ei, ci rămânea într-o parte, parcă într-o veșnică mirare că cineva se poate îndopa așa. Dar după ce curcanii se ghiftuiau, venea și ea, rar...încet. cum să zic? Cu boabele alea de ochi în ochii mei,  cu gâtul înalt și neted, se apropia lent, înfulecând vorace tot ce prindea. Uneori,  hrăpăreața cădea din gheare, nu din picioare,  nu?, de îndopată! Închidea ochii,  gâlgâind mulțumită. Ca drogații, cu pupila mărită, la început. Apoi leșina de lăcomie. Nu știu de ce dracu' o lăsam așa,  ce mulțumire nefirească îmi aducea să văd proasta cum se uită "ca curca-n lemne", știți expresia? O știți sigur,  sunteți mulți de la țară și știți și expresia cu omul scos de la țară dar din care nu poți scoate țara. Fix asa și Bubu, cu mari șanse de a fi promovată la a fi animal de casă,  precum găina aia a Iuliei Albu, nu putea să lase lăcomia la o parte.  Degeaba speri, speranța e cel mai mare rău din cutia Pandorei, după așteptări. 

Dar într-o zi, scârba asta lacomă, a înghițit un pietroi care i-a fost fatal, eu știam de găini că mănâncă pietriș și n-au nici pe dracu', că nu știu ele ce mănâncă și până nu ai conștiință,  te caci pe ele de valori, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, iar divaghez, revin, mizeria asta de curcă, cu priviri umede, rugătoare, manipulatoare, să-i mai dai,  că nu poate trăi fără morcovi, a plesnit. Curca, tot curcă, indiferent ce nume îi dai. Adică contează ce face omul, nu ce nume are. În loc de concluzie. Și ar mai fi ceva,  nu mergeți la cumpărături cu burta goală, să nu vă luați curci nesătule. 

Cine știe, cunoaște. 

Nimeni nu poate fi salvat, dacă nu vrea asta. 

Foto  : apus, moartea unui moment. 

Alice G. 

 

Infecție

Sau la ce e bună o infecție? Acesta ar fi titlul dar cum era prea lung, am mai tăiat din el. Infecțiile nu sunt boli, sunt afecțiuni cauzate de microorganisme. O spun așa,  poate ne temem uneori prea tare când auzim de vreo infecție( E și un pic trist că în limba română,  "infecție" e de genul feminin). În organismul uman,  am citit, trăiesc multe microorganisme. Am învățat asta la școală dar cum nu m-a interesat atunci, am pus informația deoparte și am scos-o din sertar zilele acestea. Revenind la microorganisme, ele nu sunt chiar dăunătoare,  uneori ajută omului să supraviețuiască în condiții de sănătate. Toate bune și frumoase(mai ales când închizi ochii) dar aceste microorganisme pot degenera. De aici, apare boala. Reacția de apărare din partea organismului. Vorbesc tot de Infecții, nu de oameni. Îmi aduc aminte de un episod din vremea adolescenței mele(uneori viața bate filmul, știe lumea la ce mă refer aici, nu e nici o aluzie subtilă,  e direct adevărul), în care un verișor trecut binișor de treizeci de ani, așadar bătrâior pentru acele vremuri, ii explica unei verișoare( la țară suntem toți verișori cumva), cum s-a îndrăgostit de o femeie ușoară, curvă comunală. Femeia, pe care el o numea "infectată", ii luase totul,  dramatiza el atunci,  cadourile, timpul, mințile. Și o numea așa de ciudă căci orgoliul puțin rămas ii băga cuțitul adânc în coaste și îl durea corpul așa cum numai o iubire neiubire poate s-o facă. Cam ca o răceală care te trântește la pat. Iar verișoara mea l-a întrebat sec: 

- Dar ea nu ți-a dat nimic? (adică nimic,  nimic???)

-Ei, ba da, a zis el hâtru, privind la iarbă, trăgând de ea să crească(da, da). Mi-a dat sifilis! 

Verișorul acesta aflase el că Eminescu, marele nostru poet, a avut sifilis. Treaba e cu cine te compari, a gândit-o el atunci. Măcar nu s-a judecat singur. Sigur au făcut-o alții. 

Acum, verișorul e bine. E bunic chiar. E frumos în lumea lui. Cu bine,  cu rele, căci ar fi imprudent să ne culcăm pe o ureche(asta îmi dă cu rest, căci numai pe una o putem face, spre deosebire de oameni care pot face multe) și să ne imaginăm că răul nu există. Există. Uneori sub forma unei infecții. Chiar și așa. Putem lupta. Putem răzbi. Putem repara.

Pentru dragostea nedragoste, nu există remedii. 

Pentru infecții, antibiotice. 

     

Foto: Orhidee și Monstera în mediul lor natural. Sunt multe în mediul lor natural și nu sunt flori. 

Revenire sau cum ne-am despărțit definitiv după ce ne-am împăcat

 Am revenit. Ca și când. Da. Ca și când. Numai dragostea noastră ar fi pe pământ. Nu, glumesc.  Sunt Miron,  paznicul. Care sunteți de mult pe aici, pe blogul lui Alice, mă știți.  Eu sunt paznicul,  paznicul și Dumnezeu, paznic și iubirea vieții mele, Eva. Deși, dacă stai să te gândești,  cât timp ești în viață,  cum poți să zici care e iubirea vieții tale? Iar după ce mori, ce mai poți spune? Stai,  că nu e de râs. E de plâns. E ca viața. Râsul-plânsul. Nici nu am spus-o eu.  

Iar citatul e destul de inexact. Sunt paznic. Ci. Am voie să merg pe lângă drum. Nu am nici o răspundere. Doar față de mine. Și,  Doamne,  știu sigur că ești femeie, cât am mai greșit! Cum ar zice Alice, adică M., adică A., unde e minte multă, e și prostie cu grămada. A spus că-l citează pe un profesor de la facultate, cine știe,  cunoaște! Îngropat  în cimitirul din Sibiu,  de pe Calea Dumbrăvii. Sunt mulți . Toți ajungem acolo. A spus Alice că i-a zis bărbatul ei, glumind, desigur, câte nu zice omul când glumește,  chiar și adevărurile se spun râzând,  că a citit un milion de cărți și tot idioată e. Nimic nu știe! Iar aici Alice s-a făcut mică,  mică,  ca Alice aia din poveste, sperând să mai găsească soarele și a doua zi din vara asta insuportabil de insuportabilă,  nici nu a observat când a venit și dacă a venit. Iar soarele a venit și a doua zi, întotdeauna, chiar și după cea mai lungă noapte, cea din 13 iulie, când totul s-a prăbușit în jurul ei și nici un cuvânt n-a ajutat-o, Doamne-ferește de răzbunarea omului care nu te mai iubește. Asta e de la ea. Citatul e exact. Viața, nu. Nu vreau doar să-mi amân moartea, vreau să-mi îmbunătățesc calitatea vieții. Spunea Robin Williams. Și alt Williams, Robbie însă,  spunea așa: And I need to feel real love/ And a life ever after/ I cannot get enough. 

Bla, bla. Așa și e. 

Lăsându-i pe  toți în treaba lor, prietena și colega mea de lucru,  secretara Baba, s-a împăcat cu iubitul ei, tatuatul. Că nu se duce ea să spele alt wc, al altui bărbat, mai ales când bărbatul ăsta a numit-o curvă și ea chiar ăsta e, nu doar are numele,  asta și face, ce să faci, așa e viața. Și bărbatul ăla are și el multe de spălat. Deșteaptă fata,  nu zic nu, dar tot are insomnii noaptea că o hărțuiește câte unul, părăsit. Păi ce le-a făcut ea? Le-a pus fofoloanca pe ochi? Dar chiar cred că e doar o mască și asta a ei. N-avem toți tot felul de măști? Partir, c'est mourir un peu. Sau poate e doar o renaștere. A mai luat o gură de cafea și mi-a  zis că acum,  după ce s-au împăcat,  s-a despărțit definitiv de el. Nu pricep nimic. 

Viața ne duce doar înainte. Înapoi nu există.