De-ale lui Andre, despre iubire și iertare

A avut și acest octombrie partea lui de nu atât de bine dar, în general, a fost cel mai frumos octombrie de până acum. Cel mai călduros. Senin. Magic. Tot citind, observând și scriind, ajung la concluzia că folosind multe cuvinte, nu spunem nimic la fel cum îmbrăcând roz mult prea mult, nu întinerim. Dar mai mult contează ce ne spunem noi înșine când vorbim cu noi înșine decât cum ne recepționează X sau Y. Cum spunea G., tot ce trebuia spus sau scris, s-a spus de mult. S-a scris de mult.  Întreabă Ionu' ce poate însemna "ceea ce arzi, găsești în cenușă". M-am tot gândit. Inițial, mi-am spus că nu înseamnă nimic. Nu totul are o semnificație logică. Nici viața nu are logică mereu. Doar deznodământ. Și soră-mea, și eu ne-am gândit apoi că înseamnă că nimic nu se pierde, totul se transformă. Dar nu e prea simplu?

A fost un moment în care eram în baie și Andre m-a întrebat dacă aud melodia de la laptop. Știam că era pe play un album al lui Leonard Cohen dar cu ochii în poveștile ei, nu credeam să fie atentă și la Cohen.

-Să vii repede, mama! E foarte frumoasă melodia!

M-am dus repede. Speram să fie Dance me to the end of love. Chiar era. 

Am citit în acest dulce brumărel Curajul de-a fi tu însuți de Jacques Salome, de care mai citisem cândva, când era odată ca niciodată, Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege. Și ascultându-mă, m-am înțeles, nu chiar total(desigur) dar aș fi vrut să am mereu curajul de-a fi eu însămi. Nu știu alții cum sunt dar eu citesc mai multe cărți în același timp ca să nu mă ia durerea de cap. Uneori nu scap, firește. Ca să nu mi se pară cumva Curajul... lui Salome pe care mereu l-am bănuit a fi femeie(și el o spune, la un moment dat) am citit Pădurea Norvegiană a lui Murakami, alternând cu Marele Gatsby a lui Fitzgerald. Am rămas, printre altele, cu asta de la Salome:

Astfel, orice suferință(o redeschidere a unei răni) poate fi înțeleasă ca un semnal, o invitație de-a schimba ceva în viața noastră. Drumul către o stare mai bună, menținerea sănătății pe termen lung trece prin renunțarea la resentimente, prin purificarea de sentimentele  negative care ne domină, prin curățarea "conductelor relaționale" care sunt prea adesea înfundate cu situații neîncheiate și cu urmele violențelor(din trecut). 

După Școala altfel, de săptămâna aceasta, am mers cu princess în parc și am încercat s-o mai bag la somn, după prânz. N-a vrut, a protestat, am protestat și eu.

-Să știi că mai târziu vei fi agitată! Înțelegi?
-Înțeleg, mama, dar cu cât ești mai mic, cu atât înțelegi mai puțin!
-Adică nu înțelegi când îți spun că lipsa somnului o să te agite?
-Ba da, înțeleg dar nu mai vreau să dorm. De obicei, când e copilul mic, mama hotărăște că trebuie să doarmă copilul la prânz dar eu m-am făcut mare. Și e cazul să hotărăsc eu. Nu dorm!
-Bine, Andre! Dar înțelegi că fiind mare, ești și responsabilă pentru ceea ce faci? Pentru ceea ce hotărăști?
-Înțeleg așa, mama: Cu cât ești vinovat, cu atât îți ceri iertare!
-E ceva bine aici?
-E un lucru bun să-ți ceri iertare!

După iertări, a venit vremea iubirii și mi-a zis că prietenul ei cel mai bun de la școală trebuie să-i dovedească dragostea peste tot.
-Cum adică peste tot?
-Uite, în clasă mi-a  căzut caietul pe jos și el mi l-a ridicat!Știi ce înseamnă asta? Înseamnă iubire!
-Poate înseamnă doar că e educat!
-Nu, înseamnă iubire! Dar trebuie să-mi dovedească iubirea și în parc!
-Și cum s-o facă, domnișoară?
-Să-mi aducă flori și să mă pupe!
-Dar nu sunteți cam mici pentru asta?
-Pe obraz poate să mă pupe acum! Copiii se pupă pe obraz! Dar vreau și flori! Nu contează câte puncte ai ci să fii sănătos! Cea mai importantă e iubirea!

Într-o dimineață, mi-a cerut ruj și nu i-am dat, explicându-i că nu are voie, ceea ce n-a impresionat-o și atunci i-am zis că e rujul meu.
-Mama, vorbești de parcă toate lucrurile din casă ar fi ale tale! Sunt ale noastre, să știi!
-Da, așa e, astea împrăștiate sunt ale tale! Strânge-le și mai vorbim!
-Nu acum, întârziem la școală și nu vrei asta, nu?

-Mama, știi ce e grozav? În vacanțe niciodată nu mă gândesc la D.(prietenul ei). Ce bine e!
-Așa, princess? E grozav când nu te gândești la el!

Apoi am terminat Pădurea norvegiană, sumbră, sumbră dar finalul a venit ca un răspuns la întrebarea lui Ionu: "chiar dacă le arzi(scrisorile), ceea ce există în inimă rămâne, iar ceea ce e dat să dispară, dispare oricum".

Nu ne putem feri copiii de anumite cuvinte, tăceri, separări, distanțe. Pentru că ei simt totul. Spune Andre într-o seară:
-Era să spun p.izda mă-sii! Bine că n-am spus!

Da, bine ca n-a spus-o.

A fi

Sunt decese care ne iau prin surprindere. O dată cu dispariția cuiva, fie tânăr, bătrân, bolnav sau sănătos, dispariție care ne copleșește, se instalează tot mai adânc frica propriei morți. Propriei dispariții. O chestie cu care nu ne putem împăca deși datorită implacabilității ei tocmai asta ar trebui să aducă în noi. Împăcarea. Se termină toate căutările, toate găsirile eșuate, toate negăsirile fructuoase. Dar câtă vreme trăim, le trăim toate ca prin vis. Ca și cum n-ar fi reale. Ca și cum am avea timp. De toate. Și n-avem. Ne mai împăcăm cu gândul că se întâmplă poate, toate, atunci când trebuie să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, nu-i așa, vedem noi ce facem. Renunțăm la ceea ce nu putem obține. Ca să avem ce putem avea. De parcă viața se măsoară în termeni de-a avea, nu de-a fi. Știu și eu, e greu să tot fii, când eșți concentrat pe a obține diverse care să-ți asigure existența. Supraviețuirea. Cere un efort foarte mare trăitul ăsta optimist când e foarte simplu și mai la îndemână să fii nefericit. Ceva cu care suntem obișnuiți. Nefericirea ne devine ancoră. Iar apoi ne mirăm că din corabia care suntem, pleacă diverse chestii. Că ne îmbolnăvim când(nici)n-avem grijă de noi, cu gândul doar la ancora nefericirii. Moartea nu e inclusă în nici un plan. Perfect normal, de altfel. Dar ea este prima și singura certitudine cu care ne naștem. Drumul numit viață ar trebui să fie ca un trandafir, perfect prin faptul că este. Atât cât este. 

                                                               

Foto: trandafir în octombrie.  Alice

Scrisoare de bun-rămas

Dragă,

Oricine ai fi, nu știu cum de rămasul poate fi bun. Unul rămâne și altul pleacă. Nu poți să știi cu siguranță cine e cel care rămâne și cine e cel care pleacă. Din ce. De unde. De ce. Ca atunci când nu afli valoarea unui om sau lucru decât după ce îl pierzi. 

O povestioară(de origine japoneză, cred) spune cum doi călugări trebuiau să treacă un râu, primejdios pe alocuri. O fată fără ajutor  trebuia să treacă și ea prin apele aceluiași râu. Unul dintre călugări, trecând peste jurământul care probabil îi interzicea să atingă vreo femeie, o ia în spate și o trece râul. Fata îi mulțumește și pleacă mai departe, pe drumul ei. Cei doi călugări, tăcuți, ajung la mănăstirea care îi găzduia unde călugărul care nu ajutase fata, e întrebat de celălalt de ce e așa de supărat.

-Cum ai putut să faci lucrul acesta? Să cari fata aceea în spate? Știi bine că n-avem voie! E foarte grav!

-Mai grav este că tu încă o cari! Eu am lăsat-o jos imediat ce-am traversat! Tu de ce o cari?

Desigur că aceasta e întrebarea. Sunt multe întrebări care conțin în ele răspunsul. Sunt întrebări cărora nici nu vrei să le răspunzi. Să-ți răspunzi. De teamă să nu te afli pe undeva, departe de tine și să nu te poți întoarce la ceea ce ai vrea să fii. Dar să dăm liniștea și mai încet, unii se ascund toată viața. În muncă, în haine, în machiaje, în...oroare, telefon! Au o întreagă viață acolo. Singura, pentru unii.

Astăzi mi-am ars bluza preferată. Sunt și zile din acestea. Judecând la rece bluza arsă, ea n-are nicio valoare. N-avea nici înainte. Clipa arderii e doar o clipă care s-a transformat în cenușă. Nu renaște nimic de acolo. Căci toamna asta e cea mai frumoasă de până acum. Soarele arde atât de blând după ora prânzului și frunze roșii, galbene și arămii zboară în tandem pe străzi, prin parcuri, prin câte un gând. Are și toamna farmecul ei.

Dragă, 

Oricine ai fi, rămas-bun! Acum știu de ce rămasul e bun.
                                                             

Foto: toamnă. Alice

În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este primul roman al lui Haruki Murakami citit de mine imediat după Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă. Până la acesta, am început Bărbați fără femei, Pădurea norvegiană și altele, ale căror titluri nici nu mi le amintesc și nu le-am terminat. Am reușit însă să citesc până la ultima pagină În căutarea oii fantastice. 

În engleză titlul este  A wild sheep chase. Dacă ar fi rămas la fel și în limba română, i-aș fi spus pas. Dar traducerea sună bine. Hai să văd ce-o fi cu oaia asta, de ce e fantastică și de ce e căutată, mi-am spus. 

După primele pagini, era evident că n-o s-o termin. Ce-o fi remarcabil la plictiseala asta continuă, îmi ziceam?!? Mă gândeam la Murakami, cum s-a hotărât el, deodată, din ce scrie în "Autoportretul...", să devină scriitor. Și, culmea, i-a reușit. Cred că oricum japonezii, americanii, chinezii(să zicem, fiindcă ei sunt foarte mulți și raportat la câți sunt), citesc mai mult ca noi. Citește fie-mea, silabisind, câte o poezie și soțul îmi spune că avea colegi care aveau dublul dublul vârstei ei și chiar mai mult care citeau așa cum citește ea la 6 ani. 

Și chiar atunci când să abandonez cartea, se întâmplă ceva atât de uimitor, că hotărăsc să citesc mai departe. Fantastic, mă mir. Un individ, eroul cărții, fără nume, ca eroul lui Paler din Viața pe un peron, divorțat, amorezat lulea de urechile prietenei lui, care este pe rând fotomodel(urechile le pozează), secretară sau ceva pe acolo la o editură , prostituată, primește o scrisoare de la un prieten, Șobolanul, care ii spune să meargă la fosta lui prietenă și să-i spună că relația lor s-a terminat. El nu se putea duce. Îi trimite și o fotografie cu un peisaj montan, în care apar oi păscând. Prietena lui cu urechi fenomenale are și ceva simțuri deosebite fiindcă ea este cea care-i spun că va fi contactat de cineva în legătură cu niște oi. Exact. Oile din fotografia trimisă de prietenul său. 

Devin tot mai curioasă. Absurd, îmi spun. Ciudat, Și totuși verosimil. Absurd a fost și când am dat nas în nas cu o verișoară bună care, să vezi, vorbea despre mine. Și totuși verosimil. Nu se întâmplă decât atât, că-ți pierzi și bruma de încredere. Dar merg înainte că înapoi era mai rău. Nu-i atât de absurd. Îmi sună în urechi o melodie veche, Say it right a lui Nelly Furtado.

Citesc mai departe. Una dintre oile din fotografie este o oaie care are o stea cafenie pe spate. Pe asta trebuie s-o caute eroul nostru. Un interlop, secretarul unui important personaj politic, îl amenință cu pierderea a tot ceea ce are(deși el nu mai are aproape nimic) dacă nu-i găsește oaia. Căci oaia, bat-o vina, e una remarcabilă, care intrase cu mulți ani în urmă în șeful său și îl făcuse foarte puternic dar brusc, îl părăsise, lăsându-l gol pe dinăuntru, bolnav și bătrân. 

Eroul cărții pleacă cu prietena lui în căutarea munților care apăreau în fotografie. Grea treabă. Munții seamănă între ei. Are loc un dialog telefonic cel puțin ciudat:

-Ați văzut fotografia calului din ziarul de azi-dimineață?

-Am văzut-o. 

-Nu vi s-a părut că animalul și stăpânul se gândesc la două lucruri diferite?

Da. Mie mi s-a părut amuzant. Așa cum altora li se par(încă)amuzante glumele sexuale. Unele sunt. Dar trebuie să fie foarte bune. Am divagat. Eroul cărții își amintește când fosta soție i-a spus că celulele corpului se înnoiesc în fiecare lună și "aproape toate lucrurile pe care crezi că le știi despre mine, pentru mine nu mai sunt decât niște simple amintiri". Așa-i cu iubirea. Acum iubești, te dai de ceasul morții de dragoste și mâine nu mai știi cum s-o ocolești. Și când te aștepți cel mai puțin, după căutări în van și tot felul de coincidențe sau ceea ce crezi că sunt coincidențe, te așteaptă ea. Spune un personaj din carte: 

-Câteodată și eu îmi doresc să pot pleca să caut ceva, dar nu știu ce anume să caut, spre deosebire de tatăl meu, care toată viața și-a continuat căutarea. Nici acum n-a renunțat. Când eram copil, îmi povestea despre oaia albă care-i apărea în vis. De asta cred eu că așa e viața: o căutare continuă. 

Unde-i absurdul aici? Așa este, pentru cei mai mulți viața este o căutare continuă. Puțini sunt cei care reușesc să se (re)găsească.

Tatăl acestui personaj fusese prima gazdă a oii fantastice. Apoi ea l-a părăsit pentru a intra în importantul personaj politic și apoi...

Nu mai spun. 

Eroul cărții e părăsit de prietena lui când ajunge la cabana din munți unde presupunea că se află prietenul lui, Șobolanul. Îl părăsește fiindcă o îndeamnă să facă asta un individ teribil: Omul-Oaie, care bea, fumează și e oleacă înspăimântător. Și nu e oaia  în el. Totuși, unde este oaia? 

Nu mai spun nimic. Ba da, alt dialog:

-Ce fac oile în timpul iernii?

-Nu fac nimic, doar stau în adăpost. 

-Și nu se plictisesc?

-Ce, pe dumneavoastră va plictisește propria viață?

-Nu-mi dau seama. 

-Vedeți? Așa e și cu oile. Nu-și pun problema, și chiar dacă și-ar pune-o tot nu și-ar da seama. 

Ce naiba, nu? 

Da, mi-a plăcut mult cartea. A apărut in anul 1982, eu am citit-o pe reader Kindle săptamâna trecută. Better later than never but never late is better. 

                                                  

Foto: pânză de păianjen. Alice

Toate-s vechi și nouă toate

În virtutea acestor vorbe, care conțin atâtea adevăruri câte conține istoria celor o sută de ani de la Unirea din 1918, mergem mai departe. Tot cu dezbinare, tot cu ură, tot cu dezacorduri, tot cu diversiuni. Aceștia suntem noi, ca români. Comunismul ne-a sărăcit de valori fundamentale precum bunătatea și înțelegerea și ne-a lăsat gustul amar al sărăciei fizice și intelectuale. Al înstrăinării și al urii, nu fiindcă așa suntem, ci din teama  de-a nu fi turnați. Deturnați. Și uite așa...Toate-s vechi și nouă toate.

A fost o săptămână de citit intens. Poate cea mai frumoasă carte din această perioadă a fost Un pământ nou de Eckhart Tolle. Tolle spune : Puteți pierde doar ceea ce aveți, nu puteți pierde ceva ce sunteți. Nu ce faceți, ci cum faceți ceea ce faceți reprezintă factorul care hotărăște dacă vă împliniți destinul.(...)Modalitățile de trezire a conștiinței sunt acceptarea, bucuria și entuziasmul. Bucuria produsă de ceea ce faceți, combinată cu un țel sau o viziune întru îndeplinirea căreia lucrați, devine entuziasm. Atunci când nu există identificare, nu există nici atașament-una dintre marile surse ale suferinței. Nu puteți manifesta ceea ce doriți, puteți manifesta doar ceea ce aveți deja. Cuvinte cu profund sens pentru mine, nu știu cât putem citi și/sau înțelege pentru altcineva. Toate-s vechi și nouă toate. 

Paralel cu cartea lui Tolle, am citit pe telefon Eseuri de îndrăgostit a lui Alain de Botton pe care eu îl credeam un tinerel. Dar memoria este atât de nedreaptă și ne aducem aminte doar ceea ce credem că are un sens. Alain de Botton nu este atât de tânăr cum credeam eu dar așa pare citindu-i rândurile, gândurile. Las aici câteva gânduri ale sale, câteva încercări de-a înțelege îndrăgostirea : 

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viața noastră romantică. 

Până când nu ai murit(iar atunci devine o imposibilitate practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieții tale.

Înconjurați de haos, este scuzabil că încercăm să temperăm oroarea totală a neprevăzutului prin sugestia că anumite lucruri ni se întâmplă pentru că trebuie să ni se întâmple, oferind astfel debandadei vieții un scop și o direcție liniștitoare. 

Prin fatalismul romantic evităm ideea de neimaginat că nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume. 

Ceea ce este atât de înspăimântător este măsura în care poți să idealizezi pe cineva, când îți este atât de greu chiar să te suporți pe ține însuți-tocmai pentru că așa o problemă există...

Dacă iubirea se întâmplă atât  de repede este probabil pentru că dorința de a iubi există dinainte de persoană iubită - nevoia și-a inventat soluția.

Cred că cei mai mulți oameni și-ar arunca la gunoi cinismul dacă ar putea, doar că majoritatea nu au niciodată ocazia.

E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înțelege cineva ceea ce spunem, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiți. 

Ce se întâmplă dacă suntem iubiți de cineva care face erori grosolane de înțelegere, care ne refuză o fațetă a noastră prin sărăcia empatiei sale? Sau, îndoiala cea mai mare dintre toate: nu cumva ceilalți, prin definiție(pentru că suprafața oglinzii nu e niciodată perfect netedă) ne distorsionează, fie în bine sau în rău?

Și tot acum citesc, cu gândul clar că n-o s-o termin, După ce te-am pierdut de Jojo Moyes. Nu-mi spune nimic. Mă înțeapă inima îngrozitor. Sau ceva ce este în partea stângă. Sper să nu fie inima. Încerc să nu judec reacțiile oamenilor. Oamenii. Mă gândesc deseori: comportamentul lor vizavi de mine nu e efectul a ceea ce sunt, a ceea ce fac, nu doar la cum mă percep? Dacă pierd, nu e ca să câștig în altă parte? Parte care oricum valorează mai mult? N-am pierdut nimic. S-au transformat. Toate-s vechi și nouă toate.

Pe final sunt însă cu cartea lui Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, care îmi dă un sentiment de bine, de frumos, de normal, într-o lume așa de dezbinată, plină de contradicții, de disensiuni, în care atacăm fiindcă ne simțim atacați, în care lovim fiindcă e mai simplu decât să asculți. Zice Murakami: Mai important decât orice este dacă ceea ce scrii se ridică sau nu la standardele pe care ți le-ai impus. Explicații poți să găsești dacă e vorba de altcineva, dar pe tine nu te poți păcăli. Motivația unui scriitor e ceva care stă cuminte înăuntrul lui și care nu își caută un fundament sau o formă exterioară. 

Multe am tot încercat să înțeleg. M-am zbătut să fie lumină în jurul meu. Ce luptă! Iar dacă am fost oglindă, purtându-mă cu oamenii cum s-au purtat ei cu mine, s-au spart în bucățele, s-au încruntat, s-au zburlit, ce-au făcut să merite asta? Cel mai bine ar fi să se uite în ei și să vadă. Dar câți suntem pregătiți să acceptăm și părțile noastre nu așa de frumoase? 

Toate-s vechi și nouă toate. 
N-am spus-o eu. Eminescu.