O dată-n viață

Am dureri de multă vreme. Datorită condițiilor de la lucru, le ignor. Îmi spun că de acolo mi se trag. Mai iau un antiinflamator când nu mai rezist. Brusc și pentru multă vreme, durerile s-au acutizat. Noapte de noapte, nu mă mai lasă să dorm câteva ore. Strâng din dinți și mă prefac că e bine. Până dimineața, uit. Vine apoi o oră de dureri așa de mari că mă ridic din pat și mai iau o pastilă, mă duc la baie, mă plimb prin casă, murmurându-mi cine știe ce cântec de leagăn. Ca să treacă. Nu trece. Mă doare atât de tare că-mi vine să vomit. Se trezește și soțul și îmi propune să mergem la spital, la urgențe. E ultimul lucru pe care mi-l doresc. Mă omoară aia acolo, îi spun. Mă omoară cu întrebările și disprețul și atitudinea. De unde știi, mă întreabă, ai mai fost? N-am mai fost. A fost altcineva și mi-a spus. Nu e convins și mă roagă să mergem. Mai am puțin și mă prăbușesc de dureri. Îmi amintesc de dimineața când am plecat să nasc, ce fericită am plecat din casă deși auzisem de durerile groaznice ale nașterii. Acum e mai rău. De aceea mă îmbrac rapid, îmbrac și fetița pentru că n-avem cu cine s-o lăsăm și nici cum s-o lăsăm singură în casă și ne îndreptăm spre Spitalul Militar. Soțul știe unde să meargă, a mai dus un coleg când acestuia i s-a făcut rău. Intrăm în sala de așteptare. E curat, e lumină, e cald. Nu mă așteptam. Ne întâmpină un bărbat, ne întreabă cu ce problemă, îi spun de dureri, mă întreabă dacă sunt angajată undeva și îmi cere cartea de identitate. Mă execut. Pleacă. Îmi dau haina jos și încep niște dureri atât de mari că tremur necontrolat. Fetița și soțul vor să mă consoleze, să mă ajute cumva dar n-au cum. Sunt poftită după clipe lungi să intru într-o altă cameră și să iau loc pe un pat. Un doctor tânăr mă întreabă ce mă doare. Îi spun și mă întreabă de alergii, dacă sunt suferindă de diverse boli. N-am alergii, n-am nicio boală. Am mai avut durerile astea? O singură dată, acum 20 de ani, am luat tratament, am băut ceaiuri, a trecut, n-au mai revenit niciodată durerile. O asistentă îmi pune o branulă și îmi administrează un calmant. Trebuie să fac un test, sunt de acord? Trage speranța că până mă duc la toaletă și mă întorc, calmantul își face efectul.  Mă execut din nou, mă întorc în cabinet, acum sunt două asistente și doctorul cel tânăr, explicându-mi că au chemat o doctoriță  specialistă, să mă consulte amănunțit deoarece durerile n-au încetat. Dimpotrivă. Mă apucă și o tuse nervoasă de le citesc panica din ochi. Sau  o fi fost doar oboseala. Îmi mai injectează un calmant apoi metoclopramid și îmi spun că analizele au ieșit bine. Sunt condusă în altă cameră, pe un pat, cu mâna spânzurată de un cadru metalic și rugată s-o țin așa, să-și fac perfuzia efectul. Mă uit în tavan. Mă doare atât de tare că încep să plâng. Apoi tușesc. Vomit. Vreau să merg la baie, asistenta îmi desface în pripă perfuzia și fug. Simt privirile curioase ale lui princess, stă cuminte lângă taică-său. Nu pot să facă nimic. Mă întorc și doctorița mă ceartă că nu mă liniștesc, ce câștig dacă tremur, plâng și vomit? Să găsesc o cale să mă liniștesc. Nu-i place nici tusea mea, de ce tușesc așa? Îmi amintesc să caut pe internet, de ce tușesc în momente nepotrivite? Se uită drept în ochii mei, parcă mi-ar ghici gândurile. Îți dau rețeta acum, îmi spune dar luni să mergi la doctorul de familie să te cauți la plămâni. Nu se atinge de mine deși ar putea s-o facă. M-a consultat din întrebări și de la distanță în tot acest timp. O asistentă mă ceartă că n-am stat cu mâna cum trebuie și, iată, am murdărit totul de sânge. Când am fugit la baie, deh. Am uitat că sunt într-o branulă. Hai, că nu-i nimic, mă consolează ea, oricum schimbă cearșeaful la sfârșitul turei de noapte. Aș vrea s-o consolez și eu cumva dar nu pot. Mă doare în continuare la fel de tare. Doctorița mă întreabă dacă am dat afară și calmantul luat pe gură. Habar n-am, n-am consultat tava. Pleacă, cu indicații precise. Să merg la doctorul de familie. Cred că-n gând mi-a urat și sănătate. Eu aștept picătura chinezească din perfuzie să-și facă efectul. Doctorul vine lângă mine și îmi spune că-i pare rău că mă doare atât de tare, că nu mă poate ajuta. Că ei mi-au administrat cele mai puternice calmante. Dar că n-au instrumente performante, n-au ecograf, n-au, n-au. Îi zâmbesc. Știu. Suntem în România. O aude pe Andreea și mă întreabă dacă e fetița mea, îi confirm. De ce-am luat-o cu mine? N-aveam cu cine s-o las. Oftează. Cred că e în aceeași situație, oare se gândește să mai facă copii?

Asistentele îmi sugerează destul de subtil că ar fi cazul să plec, n-am murit, sunt conștientă. Nu e vina lor că am dureri. Să mă duc la alt spital. Și mă duc, mă urc iar în mașină cu soțul și fetița. Mă tot gândesc că sunt bine, sunt bine. Și gândurile îmi zboară la Oana Pellea, la al ei Jurnal, unde scria despre mama ei, Domnica, când și-a pierdut o mână și o ruga să facă un exercițiu de imaginație, dacă i se părea că lucrurile sunt atât de rele: să pui o mână la spate și să încerci să aprinzi aragazul doar c-o mână, să faci baie, să faci mâncare. Deci eu sunt bine. M-am dus pe picioarele mele în mașină. Unde mai pui că nu e salvarea, e mașina noastră, unde scaunul se încălzește imediat ce mă așez. Ninge mărunt, mărunt. Un ochi îmi râde de bucurie și altul îmi plânge de dureri.
Ajungem la Spitalul Județean. Așteptăm, cum altfel? În fața mea, un om, pe un scaun, explică altuia prin telefon, că l-a pierdut. Pe cel cu care venise. Că era. Că îi bătea inima. Și apoi, într-o clipă, n-a mai fost. E năucit și nu e nimeni să-l consoleze. Nu cred că există consolare. Ulterior, la multe luni după această întâmplare, princess mi-a spus, consolându-mă după o pierdere, că "unii oameni pleacă mai devreme, alții pleacă mai târziu". Copil înțelept.

Vreau să merg la toaletă. Toaleta e practic a room with a view. Pentru că n-are pereți. E aproape în aer liber. Care aer e tot mai rece. Dar nu mai e întuneric, partea bună. E și săpun lichid. Apoi mi se spune că mai durează până vine un doctor specialist. Specializat în durerea mea. Acolo sunt atâtea dureri pe care aproape poți să le simți, ca o gelatină în loc de aer, că nu mai vreau să stau. Vreau să plec acasă. Mai iau niște calmante și plecăm. Princess trebuie să meargă la un carnaval. Mă așez în pat, îmi selectez pe You Tube Anotimpurile lui Vivaldi și adorm așa, singură. Când mă trezesc, nu mai am dureri. S-au terminat și cele patru anotimpuri. 

                                               

Foto: Speranță. Alice

Toate numele bune erau luate

Întrucât toate dar chiar toate numele bune erau luate, pe femeia asta n-o chema nicicum. Chiar și cele mai puțin bune erau luate, din cauza părinților lipsiți de inspirație care nu și-au imaginat la momentul nașterii că al lor odor, cum l-o chema(toți știm cazuri de nume din acestea) va crește și va purta povara numelui fandosit sau pur și simplu, stupid. Cum ar fi să te cheme Apple? Sau North West?

Femeia pe care n-o cheamă nicicum, e la fel de prezentă în viața ei profesională ca porcul la troacă atunci când primește de mâncare. Ar fi putut să fie mai prezentă în viața personală dar puțini oameni au avut curaj să-i stea aproape când ea se identifică cu lucrurile iar indivizii sunt doar bețe de sprijin. Are un tricou de firmă? Îl spală de mână, când eticheta oricum nu recomandă, îl pune la uscat pe dos și îl poartă mândră deși dracu'știe pe aici de Dsquared și îi e și puțin scurt dar nu-i nimic, mai trage de el, l-a luat cu puțină burtă. Dar ea zice că e din cauza sânilor mari, asta fiind unul dintre motivele pentru care o iubesc bărbații. Pentru talentul cu care poartă un tricou care nu-i mărimea ei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum are un limbaj foarte bogat și, în general, foarte articulat, de exemplu:

-Ai grijă unde pui mâna, mândrețe, că dup'aia pun și eu mâna undeva!

-Fii atent la ăla că te arde de nu te vezi! 

-Îmi bag pula în ele de chestii, nu stau deloc cum le pun eu!

-Dă -l dracu'de șef, aici eu sunt șefă și nu-mi comandă mie nimeni! Mor cu dreptatea în mână ! 

Fiindcă femeia pe care n-o cheamă nicicum are întotdeauna dreptate. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum nu e niciodată bolnavă, nici măcar răcită fiindcă ea își bagă pula în ele de răceli sau boli feminine și în general, în toate pițipoancele care nu sunt pe placul ei și  nici mărimea ei(aia de la tricou).

Femeia pe care n-o cheamă nicicum vorbește foarte tare și când o face, cuvintele scoase de ea, ocupă și mai mult loc decât de obicei fiindcă are un dar de-a le împrăștia, bălăcărind totul în jurul ei și oamenii, câți rezistă retoricii ei, o fac cu ochii-n jos fiindcă altfel i-ar năpădi cuvintele prețioasei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum a fost atât de rănită și lovită în amorul propriu că se răzbună verbal și fizic pe oricine în jurul ei, ba cu venin și ochi dați peste cap, ba cu porunci, ghionturi, îmbrânceli, împingeri sau râsete pe furiș fiindcă așa a rămas ea, la vârsta adolescenței.

Ar fi trebuit să fie și un epilog dar nu este momentan.  Nici măcar o concluzie. Poate doar că trebuie să avem putin curaj să ne vedem și părțile proaste, să știm sa râdem de noi  când e cazul și să nu ne mai identificăm cu nonvalori.

                                 

Foto: dezolare. Alice


                                            

Dor

Dor de toamnă. Ca să citesc toate cărțile pe care le-am început și nu le-am terminat, de la Solenoid la Obosit de viață, obosit de moarte. Dor să stau pe sală, la mama, pe o pernă moale, moale, cu o cană de cafea lângă mine și să privesc picăturile de ploaie. Să încerc să citesc și să nu pot de prea frumosul de lângă mine. Și seara să vină dulce, cu mirosul amețitor al strugurilor negri copți. Dar acestea sunt vise. Doar vise.

În realitate:

Suntem legați strâns, uneori cu acte, cu tot tacâmul, ce mai încolo-încoace, de tot felul de lucruri, de pasiunile sau de viciile noastre. Și nu le putem lăsa deloc. Un bărbat, să-i zic așa, parchează mereu în același loc. Dacă găsește loc. E îndrăgostit de mașina lui. O sărută din ochi, o îmbrățișează, o devorează, o seduce, e a lui, o mută de zece ori ca să parcheze fix dar fix regulamentar. Și într-o parcare publică ca cea din zona Carrefour-Auchan-Leroy Merlin, e al naibii de greu să te încadrezi în parametri. Apoi într-o zi am auzit-o pe cea care părea să-i fie nevastă cum îl întorcea pe toate părțile,  cum îl făcea din vorbe și îi nimicea orice bărbăție. Desigur că își iubește omul mașina. Și cum mai tace ea....

E musai să circul cu autobuzul. Musai asta o fi provenind din englezescul "must"? Mirosurile de acolo, din autobuz, vreau să spun, mirosurile...ieri am crezut că a murit cineva și a intrat în putrefacție. Nu era decât un individ. Destul de tânăr. Noroc că s-a dat repede jos. Astăzi însă mirosea pe rând a iasomie, a lăcrămioare, a bujor roz. Încântare. O bătrână vorbăreață pune mâna pe gâtul unui tânăr și-l întreabă dacă știe ce mușchi are acolo. Iar acesta, confuz, zice:

-Ceafă? 

-Băi, băiete, mușchiul asta se numește sterno...și așteaptă ea continuarea.

-Sterno...ceafă?

-Cleido...insistă băbuța.

-Clei, ce? 

-Mastoidian, băiete! Te-am văzut așa deschis la minte! Sternocleidomastoidian! Ai învățat asta în clasa a patra! 

Ei, da. Degeaba a învățat pe de rost un lucru dacă n-a învățat la ce-i folosește. 

Ceea ce spunem, fie în glumă, fie în serios, la supărare sau când vrem să ajutăm, afirmă tot atâtea lucruri despre noi câte ar spune o tăcere de trei săptămâni. Sau o depărtare mult prea mare. Ca un imens malaxor, unde sunt aruncate laolaltă toate poveștile pământului, toate iubirile pierdute și regăsite, toate frunzele care au îngălbenit, toate ninsorile care n-au căzut când trebuia și toate ploile care au luat cu ele, de-a valma, recoltele și speranțele unora. Dar nu-i nimic, dacă n-au luat și vieți, tot mai e speranță. Speranța în ceva spune tot atâtea despre noi câte spune pierderea speranței.  Iar vorbele neînsoțite de ceva care să le dovedească valoarea...n-au valoare. Sunt pustii. Pustiu. Aici m-am pierdut fiindcă o doamnă ce pare pierdută, întreabă în stația de pe Ștefan cel Mare dacă acolo vine autobuzul 11.

-Nu vine, îi răspunde cineva. Pe Milea vine 11-le. 

Doamna pierdută pleacă.

-Dar de ce vine aici, dacă nu știe?, întreabă bătrânul de lângă mine.

-Nu știe unde vine și a venit să întrebe, îi răspunde împăciuitor soția.

-Dar nu putea să se ducă în altă parte să întrebe de 11? Că aici vine numai 15!

-Să-și facă idee, dragă! 

-Dar să nu-și facă idei! Să ia taxiul! 

-Dar poate n-are bani, dragă!

-Să stea acasă atunci!  

Soția, și mai pierdută, nu mai spune nimic. Probabil în tinerețe nu era așa. Bătrânul se întoarce spre mine și mă studiază. De sub ochelarii negri, de soare, îl privesc amuzată. Să vezi, e plină lumea de autobuze. Unele vin în alte stații decât în cele în care le așteptăm noi.

Dor de toamnă. Foto: Transalpina

Idilă pentru un cărucior

Cam așa: ceea ce e important pentru unii, nu este important și pentru alții. Fiecare are alte priorități în viață, alte lucruri cărora să le acorde interes, importanță, apreciere.

Intru direct în subiect, timpul e scurt, se mai pregătește ceva. Un protest, un nou guvern. Să vedem unde.

Ne facem foarte multe griji. Chiar și cei cerebrali își fac griji, nu pot să aleagă din puzderia de gânduri pe acelea care să aibă vreo finalitate. Una pozitivă, nu aceea a chinului. Și atunci de ce mă mir când mi se întâmplă să am nevoie de un cărucior, văd unul care pare al nimănui și vreau să mă folosesc de el ceva timp și chiar atunci, un uliu de femeie, cu aer și aripi ca ale menționatei zburătoare, se repede asupra mea, aruncându-mi din viteza zborului:

-Nu lua căruciorul, e al meu!

Mă temeam și că o să mă ridice în zbor să mă lase undeva să mă prăbușesc fiindcă am am îndrăznit să ridic ochii asupra căruciorului fermecat, adus de acasă, cel mai probabil. Dramatizez, desigur. Și nu era un uliu, era o cloșcă. Iar căruciorul era puiul ei. Am vrut să-i spun ceva dar mi-am dat seama la timp că n-am ce. Necazul ei nu-l ostoiește nimeni, cu nimic, niciodată. Ca o suferință psihică, ca o idilă fără răspuns, ca o iubire fără speranță. Ironia mea n-ar fi ajutat-o deloc. I-am zâmbit doar. În spatele nostru mai erau și alte cărucioare, pe care nu le observasem înainte. Iar ea nici n-a luat căruciorul respectiv după ce eu am luat altul. Nu-i trebuia. Trebuia doar să se răcorească puțin, să-și verse prea plinul unei inimi supărate, unor gânduri prea negre, unor griji fără capăt. Căruciorul ei. Poate în lumea intelectualilor n-au loc asemenea drame. În realitatea imediată, unde e minte multă, e și prostie multă.

Nu spun că lucrurile nu sunt importante, că nu ne ajută să obținem o doză de confort, de mai bine, de mai ușor. Dar e inutil să le acordăm o prea mare importanță, să le înzestrăm cu însușiri pe care nu le au. Nici pe oameni nu e bine să-i idealizăm, să-i punem în funcții prea înalte. Să aibă de unde să cadă. Sau să le fie căderea blândă. Fiindcă suntem toți oameni. Și depinde de noi cui acordăm aprecierea, timpul, iubirea noastră.                        

Foto : Alice

Poezie

Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.

Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând. (Mihai Codreanu)

De-ale efemerității

Fericirea nu e în alții sau în cele materiale, e chiar aici, în inima noastră, dacă avem putere și răbdare să luptăm pentru ea. Celor mai mulți ne scapă însă mereu printre degete, mizând doar pe plăcerile efemere. Dar e mai simplu să dăm vina pe alții, în loc să ne vedem de propria responsabilitate și dăruire când e vorba nu doar de căutarea fericirii, ci de atingerea ei. N-o să dau decât două exemple. Un om, citit(după propriile spuse) și 'telectual(dar nah! trebuie să lucrezi undeva, că doar n-o să-ți țină poezia de foame) mi-a spus că nu și-ar lăsa partenera de viață să citească, dacă(Doamne ferește, care doamne nu știu!) află tot felul de nespuse, ascunse și provocatoare lucruri din cărți? Păi da, ține-o în întuneric, tu, mon cher, dacă e să plece, pleacă și fără să citească. Sau poate nu. Poate de-aia stă cu tine. Că adevărul ține întotdeauna de ambele părți, nu există unul singur. Adevărul meu, adevărul tău. Doar că unora le este foarte greu cu acceptarea. Iar alt exemplu este legat de potențialul iubirii de-a transcende tot, de-a accepta că ea nu este tot pasiune, sex și aventură. Că trece, că se transformă iar ceea ce rămâne este tot ce poate fi mai frumos între doi oameni, afecțiune necondiționată, acceptare, cunoaștere și comunicare. Nu atașament, nu dependență, nu așteptări. Omul pe care-l iubești nu trebuie să fie cumva și să facă cumva pentru a-l iubi, gen curățenie sau mâncare, un serviciu cu mulți bani, ci doar să fie acolo când și tu ești. Nu trebuie să citească pe internet(sau în cărți) diverse chestii ca să se schimbe, el/ea e dintotdeauna așa deși tu poate ai sperat că va fi totul roz, ca la început. Poate tu trebuie să te schimbi(ar fi mult mai simplu) decât să aștepți în zadar ca nevasta/bărbatul să-ți  pună cu ochi galeși mămăliga pe masă sau carnea în oală la nesfârșit. Doar un exemplu. Fiindcă oamenii au evoluat. Iar singura iubire care ne salvează și singura necesară este cea de sine. Restul...păreri.

Din Metro întâmplări:

-Și ești din Vâlcea? Cum e în Vâlcea?

-E bine.(doar n-o să-i spun acum de primarul fost pușcăriaș, de hacker-ii prinși și condamnați, de copiii leneși transformați în adulți care nu muncesc, ci stau pe banii părinților, la păcănele și în cazinouri, de târgul din Goranu etc)

-Păi și dacă e așa de bine, de ce n-ai stat în Vâlcea?

Aș vrea să vă spun că am avut o replică usturătoare, o ironie fină, ceva. Dar n-am avut nimic. Are și omul nedumeriri. Cine sunt eu să-l lămuresc? Iar unele lucruri e bine să rămână așa.

În Kaufland mă duc în viteză la toaletă, să mă spăl pe mâini, după mine vin și două tanti matusalemice, se țin una pe alta, își țin bătrânețile de urât. Discută în spatele meu că n-om fi la bărbați? Una dintre ele se uită discret înspre băi. E de bărbați, soro, zice. Dau drumul jetului de aer de la uscător care e atât de zgomotos că tresar amândouă de spaimă. Bine că n-au leșinat. Le cer scuze. 

-Nu e la bărbați aici? 

-Nu, spun sigură pe mine. Am mai fost.  Stați să mă uit. 

Mă uit. Eram la bărbați, Kaufland 1 e diferit de Kaufland 2. 

-Suntem la bărbați, dau din umeri și râd cu lacrimi. Haideți în partea cealaltă. Le conduc și mă spăl din nou.

-Soro, tu ai hârtie, le aud.

-Am, vreau să-mi pun și pe colac. 

-Nu-ți pune, soro, vrei să iei microbi?

-Păi nu pot, soro, să fac din picioare, ce vrei să fac? 

Le las vorbindu-și peste pereți. Le și văd aruncându-și hârtie una alteia.

Cu șase ani în urmă, m-am dus la spital cu gândul să nasc. Era într-o vineri. Dar princess a venit pe lume a doua zi. O lume întreagă de iubire. Nici asta nu trece. Nu-i efemeră.