A plesnit curca( și o chema Bubu)

Mi-a scris din nou Miron, domnul de la securitate. Paznic,  a spus el, din nou.  Sunt paznic cu atribuții moderne dar tot paznic sunt. Altă Mărie sau cum era? Aceeași Mărie cu altă pălărie! Și mi-a scris asa, povestea unei curci: 

Stau intr-o casă bătrânească, n-am fost în stare, ca alții,  decât s-o cârpesc pe ici, pe colea. Când n-ai pe nimeni,  nu-ți vine să faci nimic. Am și o grădină în care cresc, de-a valma, tot felul de buruieni și de flori, pătrunjel, leuștean și alte chestii. Necunoscute. Când mi-e lene, mi-e lene. N-am stare să fac nimic. Ce? Nu cunoaște nimeni ce înseamnă asta? Nu fiți ipocriți! Dar să revin la curcile mele. Primăvara trecută,  m-am dus în  târg și ochii mi-au căzut pe niște pui de curcă, mici cât pumnul meu. 6. I-am cumpărat fără să mă gândesc,  așa facem cele mai mari prostii,  fără să știu despre curci decât că sunt veșnic lacome, niciodată sătule. Ca nimfomanele, nu? Dar erau drăguți și aveau ochii mari  și mă încânta ideea să am grijă de ele și să le bag la cuptor rând pe rând,  înainte de-a îmbătrâni, Sau chiar în congelator,  toate deodată! Căci ce e o curvă când îmbătrânește? Pardon, curcă! Eu voiam carne tânără și sănătoasă,  de curcă hrănită bio. N-am prevăzut atâta lăcomie și mizerie lăsată de veșnic nesătulele curci. Care erau curcani, cinci. Una singură era curcă,  am numit-o Bubu. O știți pe Bubulina, gospodina lui Bănică? Aia pe care o plesnea uneori? Nu, nu era ea, pe Andreea Marin o plesnea, nu pe Bubu. Divaghez. Dar de la Bubulina aia am numit-o așa. Nume de curcă. Între timp, leșinata a rămas doar Bubu. Uneori,  când îi hrăneam, curca asta, cu o prestanță deloc întâlnită la neamul ei, nu se repezea la mâncare, ca frații ei, ci rămânea într-o parte, parcă într-o veșnică mirare că cineva se poate îndopa așa. Dar după ce curcanii se ghiftuiau, venea și ea, rar...încet. cum să zic? Cu boabele alea de ochi în ochii mei,  cu gâtul înalt și neted, se apropia lent, înfulecând vorace tot ce prindea. Uneori,  hrăpăreața cădea din gheare, nu din picioare,  nu?, de îndopată! Închidea ochii,  gâlgâind mulțumită. Ca drogații, cu pupila mărită, la început. Apoi leșina de lăcomie. Nu știu de ce dracu' o lăsam așa,  ce mulțumire nefirească îmi aducea să văd proasta cum se uită "ca curca-n lemne", știți expresia? O știți sigur,  sunteți mulți de la țară și știți și expresia cu omul scos de la țară dar din care nu poți scoate țara. Fix asa și Bubu, cu mari șanse de a fi promovată la a fi animal de casă,  precum găina aia a Iuliei Albu, nu putea să lase lăcomia la o parte.  Degeaba speri, speranța e cel mai mare rău din cutia Pandorei, după așteptări. 

Dar într-o zi, scârba asta lacomă, a înghițit un pietroi care i-a fost fatal, eu știam de găini că mănâncă pietriș și n-au nici pe dracu', că nu știu ele ce mănâncă și până nu ai conștiință,  te caci pe ele de valori, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, iar divaghez, revin, mizeria asta de curcă, cu priviri umede, rugătoare, manipulatoare, să-i mai dai,  că nu poate trăi fără morcovi, a plesnit. Curca, tot curcă, indiferent ce nume îi dai. Adică contează ce face omul, nu ce nume are. În loc de concluzie. Și ar mai fi ceva,  nu mergeți la cumpărături cu burta goală, să nu vă luați curci nesătule. 

Cine știe, cunoaște. 

Nimeni nu poate fi salvat, dacă nu vrea asta. 

Foto  : apus, moartea unui moment. 

Alice G. 

 

Infecție

Sau la ce e bună o infecție? Acesta ar fi titlul dar cum era prea lung, am mai tăiat din el. Infecțiile nu sunt boli, sunt afecțiuni cauzate de microorganisme. O spun așa,  poate ne temem uneori prea tare când auzim de vreo infecție( E și un pic trist că în limba română,  "infecție" e de genul feminin). În organismul uman,  am citit, trăiesc multe microorganisme. Am învățat asta la școală dar cum nu m-a interesat atunci, am pus informația deoparte și am scos-o din sertar zilele acestea. Revenind la microorganisme, ele nu sunt chiar dăunătoare,  uneori ajută omului să supraviețuiască în condiții de sănătate. Toate bune și frumoase(mai ales când închizi ochii) dar aceste microorganisme pot degenera. De aici, apare boala. Reacția de apărare din partea organismului. Vorbesc tot de Infecții, nu de oameni. Îmi aduc aminte de un episod din vremea adolescenței mele(uneori viața bate filmul, știe lumea la ce mă refer aici, nu e nici o aluzie subtilă,  e direct adevărul), în care un verișor trecut binișor de treizeci de ani, așadar bătrâior pentru acele vremuri, ii explica unei verișoare( la țară suntem toți verișori cumva), cum s-a îndrăgostit de o femeie ușoară, curvă comunală. Femeia, pe care el o numea "infectată", ii luase totul,  dramatiza el atunci,  cadourile, timpul, mințile. Și o numea așa de ciudă căci orgoliul puțin rămas ii băga cuțitul adânc în coaste și îl durea corpul așa cum numai o iubire neiubire poate s-o facă. Cam ca o răceală care te trântește la pat. Iar verișoara mea l-a întrebat sec: 

- Dar ea nu ți-a dat nimic? (adică nimic,  nimic???)

-Ei, ba da, a zis el hâtru, privind la iarbă, trăgând de ea să crească(da, da). Mi-a dat sifilis! 

Verișorul acesta aflase el că Eminescu, marele nostru poet, a avut sifilis. Treaba e cu cine te compari, a gândit-o el atunci. Măcar nu s-a judecat singur. Sigur au făcut-o alții. 

Acum, verișorul e bine. E bunic chiar. E frumos în lumea lui. Cu bine,  cu rele, căci ar fi imprudent să ne culcăm pe o ureche(asta îmi dă cu rest, căci numai pe una o putem face, spre deosebire de oameni care pot face multe) și să ne imaginăm că răul nu există. Există. Uneori sub forma unei infecții. Chiar și așa. Putem lupta. Putem răzbi. Putem repara.

Pentru dragostea nedragoste, nu există remedii. 

Pentru infecții, antibiotice. 

     

Foto: Orhidee și Monstera în mediul lor natural. Sunt multe în mediul lor natural și nu sunt flori. 

Revenire sau cum ne-am despărțit definitiv după ce ne-am împăcat

 Am revenit. Ca și când. Da. Ca și când. Numai dragostea noastră ar fi pe pământ. Nu, glumesc.  Sunt Miron,  paznicul. Care sunteți de mult pe aici, pe blogul lui Alice, mă știți.  Eu sunt paznicul,  paznicul și Dumnezeu, paznic și iubirea vieții mele, Eva. Deși, dacă stai să te gândești,  cât timp ești în viață,  cum poți să zici care e iubirea vieții tale? Iar după ce mori, ce mai poți spune? Stai,  că nu e de râs. E de plâns. E ca viața. Râsul-plânsul. Nici nu am spus-o eu.  

Iar citatul e destul de inexact. Sunt paznic. Ci. Am voie să merg pe lângă drum. Nu am nici o răspundere. Doar față de mine. Și,  Doamne,  știu sigur că ești femeie, cât am mai greșit! Cum ar zice Alice, adică M., adică A., unde e minte multă, e și prostie cu grămada. A spus că-l citează pe un profesor de la facultate, cine știe,  cunoaște! Îngropat  în cimitirul din Sibiu,  de pe Calea Dumbrăvii. Sunt mulți . Toți ajungem acolo. A spus Alice că i-a zis bărbatul ei, glumind, desigur, câte nu zice omul când glumește,  chiar și adevărurile se spun râzând,  că a citit un milion de cărți și tot idioată e. Nimic nu știe! Iar aici Alice s-a făcut mică,  mică,  ca Alice aia din poveste, sperând să mai găsească soarele și a doua zi din vara asta insuportabil de insuportabilă,  nici nu a observat când a venit și dacă a venit. Iar soarele a venit și a doua zi, întotdeauna, chiar și după cea mai lungă noapte, cea din 13 iulie, când totul s-a prăbușit în jurul ei și nici un cuvânt n-a ajutat-o, Doamne-ferește de răzbunarea omului care nu te mai iubește. Asta e de la ea. Citatul e exact. Viața, nu. Nu vreau doar să-mi amân moartea, vreau să-mi îmbunătățesc calitatea vieții. Spunea Robin Williams. Și alt Williams, Robbie însă,  spunea așa: And I need to feel real love/ And a life ever after/ I cannot get enough. 

Bla, bla. Așa și e. 

Lăsându-i pe  toți în treaba lor, prietena și colega mea de lucru,  secretara Baba, s-a împăcat cu iubitul ei, tatuatul. Că nu se duce ea să spele alt wc, al altui bărbat, mai ales când bărbatul ăsta a numit-o curvă și ea chiar ăsta e, nu doar are numele,  asta și face, ce să faci, așa e viața. Și bărbatul ăla are și el multe de spălat. Deșteaptă fata,  nu zic nu, dar tot are insomnii noaptea că o hărțuiește câte unul, părăsit. Păi ce le-a făcut ea? Le-a pus fofoloanca pe ochi? Dar chiar cred că e doar o mască și asta a ei. N-avem toți tot felul de măști? Partir, c'est mourir un peu. Sau poate e doar o renaștere. A mai luat o gură de cafea și mi-a  zis că acum,  după ce s-au împăcat,  s-a despărțit definitiv de el. Nu pricep nimic. 

Viața ne duce doar înainte. Înapoi nu există.

  

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie 2023, când prezentul a devenit trecut,  când viitorul n-a mai bătut la ușă. Ca o stea. "Astăzi o vedem și nu e..." 

Moartea,  viermele din interiorul existenței,  nu? Cred că are dreptate Yalom. Dar viața merge mai departe,  nu întreabă,  nu se întreabă. Deși știm cu toții.

Parafrazând, e vremea zambilelor ce mor...

Zambile albe

Acum zece ani, chiar mai mulți, i-am făcut o fotografie bunicii mele de la Argeș, era în fața calculatorului, cu niște căști pe urechi și cu mâna pe mouse, manevrându-l ca să vorbească online cu frații aflați departe. Avea 68 sau 69 de ani . Fotografia e de negăsit acum. La fel și mamaia. A plecat. Spre lumină. Într-o lume mai bună. Dacă ar exista. Dar avem speranța și asta sperăm : că mamaia e într-o lume mai bună și că suferințele ei au luat sfârșit. 

Era puternică și încăpățânată mamaia asta a mea. Dar în ultimii ani nu mai era ea. Iar asta era greu pentru toți. Poate nici nu am cunoscut-o cu adevărat niciodată, prea ne-am luat toți cu viața. Atâtea nu știm...Bunicii mele, cea de demult, i-aș spune că am în grădină zambile albe, așa cum n-am văzut niciodată. Poate nu am vrut să le văd și poate ea mi-ar fi spus cuvinte înțelepte despe cum nu vedem ceea ce e chiar lângă noi sau cum suntem fericiți și n-o știm, obișnuiți doar să bifăm sarcini zilnice. Bunica înțeleaptă ar fi avut ceva de spus și de vântul acesta mânios și de primăvara capricioasă. Deși cred că n-ar fi spus nimic, obișnuită fiind de atâția ani cu capriciile vremii, ale oamenilor. Ale ei. Pe care nu le-ar fi recunoscut niciodată. Căci mai repede înveți să manevrezi un mouse, un ecran de smartphone, decât să-ți recunoști emoțiile. Și că uneori, să-ți dai liber să trăieșți, e cea mai bună soluție. Against all odds. Chiar dacă nu știi altă cale. 

Acum zece ani, chiar mai mulți, și mamaia ar fi citit acest text. 

Și i-ar fi plăcut să citească mai des că o iubim și îi mulțumim pentru că ne-a crescut. 

Drum bun, mamaie! E vremea capricioasă, e martie. Și eu nu pot să cred că nu mai ești. 

Chiar astăzi

7 decembrie 2022. Mai puțin de 4 luni până împlinesc 43 de ani, de-a dreptul. When nothing goes right, go left. Nu știu cine a zis-o dar de mers nu mergem decât înainte. Știm, nu știm...nu știu de ce se spune că împlinim o vârstă anume într-o zi... când, de fapt, în acea anume zi, intrăm în acel an. Știe cineva?

  Aici, unde sunt, se întunecă devreme.La ora 17.00, e întuneric beznă.

  În unii oameni, e beznă tot timpul. 

 Gătesc paste bolognese și, între timp, mai și citesc. Recitesc, să fiu sinceră în totalitate. Inocentii, cartea Ioanei Pârvulescu, am lăsat un citat din ea pe Facebook. O lectură atât de frumoasă care mi-a reamintit, în focul evenimentelor, de ce îmi plac  cărțile și nu oamenii. Dar sunt și cărți care nu mi-au plăcut deloc, cum e Isus din întuneric, a lui Radu Găvan. Lăudat pe ici, pe colea. Romanul. Că ar fi, de nu s-ar povesti. Ca postările plătite. Fix așa și cartea asta de mizerie.

Cartea Ioanei Pârvulescu însă reprezintă o oază de frumusețe, magie și bucurie într-un loc ostil cititului, unde lumea se refugiază cu tot cu vise și poezii  pe rețelele sociale și toți cred că acolo e realitatea,  că acolo începe povestea. Iar povestea, ca de obicei, e în altă parte. 

Pregătiri de sărbătoare(2022)

 

Parcă vântul nu a mai bătut atât de tare în aceste zile. A fost domol. Sau poate așa l-am perceput eu, cu mintea în alte părți. Undeva departe, unde e mai bine. Mai soare. Pe alocuri. Unde cadrele didactice permit copilului să-și spună părerea fără a-i pune etichete. Unde părinții trăiesc viața lor și nu-și obligă copiii s-o trăiască pe a lor, netrăită, nepermițându-le reglarea emoțională. Dar asta e deja din alt scenariu. 

Nu mai cumpără oamenii Kinder, are salmonella. Stau minute în șir în fața rafturilor, studiind produsele. Acesta e bun, acesta nu e, dar uite ce preț are, e clar, s-au scumpit toate, războiul e numai un pretext, ne era bine înainte(era?), purtam măști și conspirationistii se temeau că bogații lumii le vor injecta cipuri în venele dacice, vreau ceva pentru lemn, nu pentru pal, nu mai vreau minciuni, un balsam de mâini dar să fie de vase cu care să spăl oalele nu aveți, eu sunt pensionar și soția lucrează, eu spăl vasele, tot eu și mizeria lumii dar nu mă deranjează a mea, vrem mai mult din orice și dacă se poate gratis, țineți, domnișoară, lichid de parbriz? 

Nu ținem. 

 

Mă frapează mizeria uneia de care fug fiindcă nu mă place dar ea mă caută să-mi spună voalat(pentru a câta oară?) o răutate. Și aș putea să o întreb, s-o ajut dar știu ce se întâmplă când încălzesc șarpele la sân....Nu e problema mea. Cum am mai spus-o, fiecare e responsabil pentru situația în care se află. 

E rece astăzi. Dar e trecător. Ca tot. Au trecut și aceste luni, de la Crăciun încoace, ca și cum n-ar fi fost. Nu e ceva ce putem controla, trecerea asta a timpului sau felul în care simt oamenii sau ce simt. Însă putem simți clipa, să stăm lin, să ne bucurăm de ea, de timpul pe care ni-l acordăm. 

Lumea-i cu susu-n jos. 

Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi, vorba poetului nostru nepereche. Liliacul mov, fragil, n-a înflorit încă. Se protejează. D-ale vremii intemperii și toxine. 

Cei doi ani de pandemie și războiul din Ucraina(pe care cei mai mulți dintre noi preferăm să-l ignorăm ca și cum n-ar fi) au schimbat multe la noi. În noi. 

"Nu poți vindeca ceva ce nu simți".( Edith Eva Eger)